Celelalte ambarcațiuni improvizate   Washington, Diana Negre

Dacă la coastele meridionale europene sosesc încontinuu ambarcațiuni din diferite țări africane, spre țărmurile americane se îndreaptă plute cu cubanezi care înfruntă curenții periculoși din strâmtorile Floridei. Cei care scapă cu viață din această aventură, riscă să fie trimiși înapoi de autoritățile americane în insula pe care voiau să o părăsească.

Spre deosebire de ceea ce se întâmplă în Europa, unde moartea migranților stârnește dezbateri, apeluri la solidaritate și expediții de salvare, în Statele Unite soarta acestor naufragiați sau imigranți frustrați nici măcar nu-i comentată în mijlocele de informare în masă.

E o schimbare radicală față de ceea ce se întâmpla în secolul XX, de când Fidel Castro a preluat puterea în Cuba:  mii de cubanezi au imigrat legal în SUA și, atunci când nu au reușit, s-au lansat pe mare în mici ambarcațiuni, pentru a călători din insula lor, spre partea meridională a Floridei.

A fost o scurgere constantă până într-atât, încât, în ziua de azi, trăiesc, în Statele Unite, două milioane și jumătate de cubanezi, emigranți și urmași ai celor care au fugit de sistemul castrist. În Miami, locuiesc jumătate de milion de cubanezi.

Timp de decenii, sosirea lor în SUA a fost foarte diferită de cea a imigranților fără acte din alte țări, pe care, în general, poliția îi trimitea înapoi, peste frontiera mexicană. Cubanezii,în schimb, erau primiți cu brațele deschise, beneficiau de programe de primire și integrare și chiar erau salvați de pe mare de paza de coastă și de organizații ale cubanezilor rezidenți în SUA.

Motivul acestui tratament diferit era Războiul Rece, care făcea din imigranții ilegali niște exilați politici care fugeau de un regim comunist aliat și finanțat de Uniunea Sovietică, marele rival al SUA. Datorită acestui fapt, cubanezii beneficiau de Legea de Îmbinare Cubaneză, care le permitea să trăiască într-o „libertate provizore” timp de un an și o zi, după care, deveneau rezidenți legali. În plus, aveau tot felul de beneficii pentru a se putea integra în societatea americană.

Situația a început să se schimbe în ultima decadă a secolului trecut: odată cu sfârșitul Războiului Rece, s-a sfârșit și justificarea pentru a-i primi pe refugiații din țările comuniste, iar Bill Clinton (președinte din 1991, până în 1999) a inițiat o politică de apropiere de Cuba, în încercarea de a restabili relațiile diplomatice. Astfel, privilegiile de care se bucura imigrația cubaneză au dispărut treptat, însă nu și dorința cetățenilor cubanezi de a părăsi sărăcia din insula lor și de a se bucura de posibilitățile economice pe care le vedeau în Statele Unite.

Cum căile legale s-au închis, plecările din insulă în mici ambarcațiuni s-au intensificat și, cu toate că guvernul cubanez nu i-a mai persecutat, călătoria pe mare era extraordinar de periculoasă.  Mulți dintre ei își pierdeau viața în această încercare și unica mărturie a tragediei lor erau plutele goale care ajungeau uneori până la țărmurile Floridei.

Un grup de exilați cubanezi a organizat expedițiile „Fraților care sar în ajutor”, ale căror helicoptere patrulau de-a lungul celor 90 de mile care separă insula de micile insulițe stâncoase de lângă Florida pentru a descoperi plutele și a-i salva pe cei care se aflau pe ele. Aceste operații au luat sfârșit atunci când guvernul de la Havana a hotărât că aceste elicoptere au pătruns în apele jurisdicționale ale insulei și a doborât două aparate,ceea ce l-a determinat pe Clinton să suspende politica de apropiere de Cuba.

Cea mai mare schimbare a normelor migratorii a marcat-o politica de „picioare uscate sau ude”, în vigoare de la Administrația Clinton încoace: cei care reușeau să ajungă pe sol american, beneficiau de normele Legii Îmbinării Cubaneze, însă cei care erau salvați de pe mare erau trimiși înapoi în Cuba, în condițiile în care guvernul cubanez se angaja să nu-i persecute pentru această încercare a lor de a fugi.

Situația a devenit, însă, mult mai rea pentru ei, deoarece protecția de care beneficiau  „picioarele uscate” a dispărut și ,acum, se află în aceeași condiție ca restul celor care visează să emigreze în SUA.

Mulți cred că sunt victime ale politicii președintelui Trump, care s-a arătat de atâtea ori ostil imigranților, însă adevărul este că aceste probleme au început cu mult înainte și sunt o consecință a voiajului „istoric” al președintelui democrat Barak Obama în Cuba, care a pus capăt unei jumătăți de secol de înfruntări între cele două țări și a permis stabilirea de relații diplomatice.

Mulți au văzut în aceasta o versiune caribeeană a dialogului care s-a stabilit între cele două Germanii prin „Ostpolitic”, însă normalizarea diplomatică nu a dus la alte concesii decât din partea SUA, căci Cuba nu și-a schimbat nici politica internațională, nici cea în domeniul drepturilor omului.

Faptul că imigranții cubanezi au fost tratați mai rău de președinții democrați decât cei republicani s-ar putea explica prin profilul alegătorului cubanez, conservator, în general și cu mare greutate în rezultatele electorale din Florida, un stat cheie în alegerile recente.

Dar, odată cu venirea republicanului Trump la Casa Albă, situația lor nu s-a îmbunătățit, ci s-a înrăutățit și mai mult, deoarece el respinge orice fel de imigrare: dacă încearcă să intre prin granița mexicană, li se interzice intrarea și trebuie să aștepte să li se rezolve cererea de azil. Dacă supraviețuiesc călătoriei pe mare cu pluta, sunt deportați înapoi în Cuba sau sunt nevoiți să aștepte în Mexic.

Opinia publică americană nu le acordă nicio atenție, deoarece mijloacele de informare – cu excepția celor din statul Florida – de abia dacă vorbesc despre acest subiect:  spre deosebire de articolele care stârnesc compasiune față de imigranții din Mexic și din celelalte țări latino-americane,  îngrămădiți în fața punctelor de trecere a frontierei, nu prea mai există simpatie și pentru cubanezi.

Plutașii cubanezi par a fi prinși, astfel, în procesul politic american în care sunt uitați atât de democrați, cât și de conservatori, căci toți încearcă să evite orice imigrare și cu orice preț.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Las otras pateras    Washington, Diana Negre

Si a las costas meridionales europeas van llegando pateras de diversos países africanos, a las norteamericanas se dirigen balsas con cubanos que se enfrentan a las peligrosas corrientes de los estrechos de Florida.  Quienes no pierden la vida en la travesía, corren el riesgo de que las autoridades de inmigración norteamericanas los devuelvan sin piedad a la isla que querían dejar atrás.

A diferencia de lo que ocurre en Europa, donde las muertes de los migrantes provocan debates y llamados a la solidaridad y expediciones de salvamento, en Estados Unidos la suerte de estos náufragos o inmigrantes frustrados ni siquiera se comenta en los medios informativos.

Es un cambio radical frente a lo que ocurrió durante el siglo XX desde la toma de poder en Cuba por Fidel Castro:  millares de cubanos emigraron legalmente a Estados Unidos y, cuando ya no pudieron hacerlo, se lanzaron al mar en pequeñas embarcaciones para hacer la travesía desde su isla a la parte meridional de Florida.

Fue un goteo constante hasta el punto de que hoy viven en Estados Unidos cerca de 2,5 millones de cubanos, entre emigrados y descendientes de quienes huyeron del sistema castrista. En Miami reside nada menos que medio millón de cubanos

 Durante décadas, su llegada a EEUU fue muy distinta a la de los inmigrantes indocumentados de otros países, a quienes generalmente la policía devolvía sin contemplaciones al otro lado de la frontera mexicana. Los cubanos, en cambio, eran recibidos con los brazos abiertos, se beneficiaban de programas de acogida e integración, o incluso los rescataban en el mar funcionarios del servicio de guardacostas y organizaciones de cubanos residentes en Estados Unidos.

El motivo de la diferencia era la Guerra Fría, que convertía a los cubanos de inmigrantes ilegales en exiliados políticos que huían de un régimen comunista aliado y financiado por la Unión Soviética, el gran rival de Estados Unidos. Gracias a ello, se beneficiaban de la Ley de Ajuste Cubano, que les permitía vivir en “libertad provisional” durante un año y un día, al cabo del cual se convertían en residentes legales. Tenían además todo tipo de beneficios para promover su integración en la sociedad norteamericana.

La situación empezó a cambiar en la última década del siglo pasado: con el fin de la Guerra Fría, acabó la justificación para acoger a refugiados de países comunistas y Bill Clinton (presidente de 1991 a 1999) inició una política de acercamiento a Cuba con intentos de restablecer relaciones diplomáticas. Con esto, los privilegios para la inmigración cubana empezaron a desaparecer, pero no el deseo de los ciudadanos cubanos de abandonar la pobreza de su isla y disfrutar de las posibilidades económicas que veían en EEUU.

Al cerrarse otras vías legales, las salidas de la isla en pequeñas embarcaciones se intensificaron y, aunque el gobierno cubano dejó de perseguirlos, la travesía era extraordinariamente peligrosa.  Muchos morían en su intento y el único testimonio de su tragedia quedaban las balsas vacías que a veces llegaban a las costas florideñas.

Un grupo de exiliados cubanos organizó las expediciones de “Hermanos al Rescate”, cuyos helicópteros patrullaban las 90 millas que separan la isla de los cayos de Florida para localizar a las balsas y salvar a sus ocupantes. Sus operaciones acabaron cuando el gobierno de La Habana decidió que esos helicópteros se habían adentrado en las aguas jurisdiccionales de la isla y derribó dos de los aparatos, lo que obligó a Clinton a suspender su política de acercamiento a Cuba.

El mayor cambio en las normas migratorias consistió en la política de “pies secos o mojados”, en vigor desde la Administración Clinton: quienes conseguían llegar a terreno norteamericano, se beneficiaba de las normas de la Ley de Ajuste Cubano, pero los rescatados en el mar eran devueltos a Cuba, cuyo gobierno se comprometía a no perseguirlos por su intento de fuga.

La situación ahora es mucho peor para ellos, pues la protección de que gozaban los “pies secos” ha desaparecido y están ahora en la misma situación que el resto de los que aspiran a emigrar a Estados Unidos.

Cubanos en una balsa

Muchos pensarán que son victimas de la política del presidente Trump, que tantas veces se ha mostrado hostil a los inmigrantes, pero sus últimos problemas empezaron mucho antes y son consecuencia del viaje “histórico” del presidente demócrata Barak Obama a Cuba, que acabó con medio siglo de enfrentamientos entre ambos países y permitió el establecimiento de relaciones diplomáticas.

Muchos lo vieron como una versión caribeña de la “Ostpolitic” alemana que estableció un diálogo entre las dos Alemanias, pero la normalización diplomática no ha llevado a concesiones más que por parte de EEUU pues Cuba no ha modificado ni su política internacional ni en el campo de los derechos humanos.

Que los inmigrantes cubanos fueran peor tratados por los presidentes demócratas que por los republicanos podría explicarse por el perfil del votante cubano, generalmente conservador y con gran influencia en los resultados electorales de Florida, un estado clave en recientes elecciones.

Pero con la llegada del republicano Trump a la Casa Blanca, la situación no mejoró para ellos, sino que se ha endurecido aún más, pues les aplica su resistencia a cualquier tipo de inmigración:  si tratan de cruzar la frontera mexicana, les prohiben la entrada y han de esperar a que se tramite su petición de asilo. Si consiguen sobrevivir la travesía en balsa, son deportados a Cuba o han de esperar en México.

La opinión pública norteamericana no les presta atención, en buena parte porque los medios informativos –  a excepción del estado de Florida – apenas hablan de ello:  A diferencia de las crónicas para generar compasión hacia los inmigrantes de México y otros países del Continente, hacinados frente a los pasos fronterizos, hay poca simpatía por los cubanos.

Los balseros cubanos parecen así atrapados en el proceso político norteamericano donde los olvidan tanto los demócratas como los conservadores, quienes tratan de evitar cualquier inmigración a toda costa.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.