PATRIA MEA, ARMATA MEA

În ultimele săptămâni, presa sportivă occidentală a fost surprinsă de mulțimea fotbaliștilor turci care, în mijlocul terenurilor, salută ca niște militari. Pentru ei, este o formă de a omagia și a se solidariza cu armata națională care a intrat în Siria; pentru marea majoritate a occidentalilor, aceasta reprezintă, în cel mai bun caz, un anacronism politic nelalocul lui.

Neînțelegerea publicului occidental se datorează, întâi de toate, lipsei de informații în legătură cu societatea turcească. În ziua de azi, această țară este polarizată la maxim, din punct de vedere politic, de către un guvern autoritar – guvernul lui Erdogan – angajat într-o aventură militară care îi creează dușmani cu duiumul și, în plus, e speriat de modul în care scade numărul celor care îi dau votul lor.

Istoria este plină de conducători care au încercat să-și rezolve problemele interne denunțând existența unor dușmani externi; la acest capitol, Erdogan nu a inventat nimic. Însă, ținând seama de mentalitatea militaristă a societății turcești, recursul acesta al președintelui Erdogan era obligatoriu. Atât în istoria mai îndepărtată a țării – cea otomană –, cât și în cea recentă, când a fost creată Republica turcă, în urma războiului 1919-1923, populația a arătat un respect deosebit luptătorilor săi și serviciului militar. Militarii care au participat la operații victorioase (în Coreea – în 1952 – sau la invadarea Ciprului, în 1974) sunt numiți „gazi”, adică: „apărători ai unei cauze drepte”.

Astfel, în Turcia, se consideră, chiar și în zilele noastre, că e doar „jumătate de om” cel care nu a făcut armata…,  dar, aceasta nu înseamnă că nu sunt respectați și cei cu studii universitare și care fac doar 6 din cele 12 luni de armată, cât trebuie să facă omul de rând, precum și cei care au bani, și care, pentru 5.000 de €, obțin un „termen redus”, foarte asemănător cu cel al universitarilor.

Rezumând, se poate spune că, din toate credințele și ideologiile existente în Republica Turcă, naționalismul de nuanță militară este sentimentul cel mai împărtășit și cel mai înălțător. La aceasta a contribuit – din plin – faptul că, în lupta pe care au dus-o împotriva independentiștilor kurzi, aproape toate guvernele de la Ankara, au murit vreo 40.000 de soldați turci.

Luând în considerare toți acești factori și argumentele pe care le aduce Erdogan, conform cărora Turcia a intervenit în războiul din Siria pentru a preveni o reizbucnire a terorismului naționalist kurd, este ușor de înțeles de ce majoritatea fotbaliștilor turci din echipele occidentale au vrut să-și exprime, în fața publicului internațional, solidaritatea (și admirația) lor față de forțele armate din patria lor. Și acest gest ostentativ este și mai ușor de înțeles dacă ținem seama de „cleștele” guvernamental: sunt recompensați (în multe feluri) cei care fac acest gest, și sunt discriminați puținii sportivi care nu vor să arunce, de-a valma, în același coș, arme și goluri.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

MI PATRIA, MI EJÉRCITO

Las últimas semanas, la prensa deportiva occidental se ha asombrado de que multitud de futbolistas turcos saludasen, desde el centro del campo, con una postura militar. Para estos, era una forma de homenajear y solidarizarse con el ejército nacional que ha entrado en Siria; para la inmensa mayoría de los occidentales, era, en el mejor de lo casos, un anacronismo político fuera de lugar.

La incomprensión del público occidental se debe, ante todo, a la falta de información sobre la sociedad turca. Y es que, hoy en día, ese país está polarizado políticamente al máximo por un Gobierno autoritario – el de Erdogan – empeñado en una aventura militar que le genera enemigos a punta pala y, además, está alarmado de ver cómo va descendiendo el número de sus votantes.

La Historia está llena de dirigentes que han tratado de resolver sus problemas internos, denunciando enemigos externos; en esto, Erdogan no ha inventado nada. Pero, si se tiene en cuenta la mentalidad militarista de la sociedad turca, este recurso del presidente Erdogan era obligado. Y es que tanto por la historia lejana del país – la otomana –, como por la reciente, la de la creación de la República turca, tras la guerra del 1919-1923, la población siente un especial respeto por sus guerreros y el servicio militar. Los soldados que han intervenido en operaciones victoriosas (Corea – 1952 – o la invasión de Chipre, en 1974) se les llama “gazi”, o sea: “defensor de una causa justa”.

Así, en Turquía, se considera, aún hoy, como “medio hombre” al varón que no ha hecho el servicio militar…, lo que no impide que se respete como a milites de pleno derecho a los universitarios que están en filas sólo 6 de los 12 meses del reclutamiento ordinario, ni a los adinerados que se pueden comprar, por 5.000 €, un “servicio reducido”, muy similar al de los universitarios.

En resumen, se puede decir que, de todas las creencias e ideologías existentes en la República Turca, el nacionalismo de tintes militares es el sentimiento más compartido y más enardecedor. A ello ha contribuido – y no poco –el que, en la lucha que han llevado a cabo contra los independentistas kurdos casi todos los Gobiernos de Ankara, hayan muerto cerca de 40.000 soldados turcos.

A la vista de todos estos factores y de la argumentación de Erdogan de que Turquía ha intervenido en la guerra de Siria para prevenir un rebrote del terrorismo nacionalista kurdo, es fácil de entender que la mayoría de los futbolistas turcos de los equipos occidentales hayan querido expresar, ante la opinión pública internacional, su solidaridad (y admiración) por las fuerzas armadas de su patria. Y esa ostentación es aún más fácil de entender si se tiene en cuenta la “pinza” gubernamental: se recompensa (de muchas maneras) a los que lo hacen y se discrimina a los pocos deportistas que se niegan a echar en la misma cesta armas y goles.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.