Recep Tayyip Erdogan

TURCIA ÎI ATACĂ ȘI PE KURZII DIN IRAK

Tenacitatea cu care Turcia urmărește să zdrobească naționalismul kurd merge crescendo: la represiunea la care îi supune pe kurzii din interiorul țării și la ofensiva militară desfășurată în zona kurdă din nordul Siriei, se adaugă, acum, ofensiva din nord-vestul Irakului.

Desigur, această amplă acțiune militară își găsește motivațiile în politica supernaționalistă a președintelui Erdogan, dar, în egală sau chiar în mai mare măsură, și în călcâiul lui Ahile care a caracterizat dintotdeauna politica kurzilor: veșnicele și ireconciliabilele certuri dintre conducătorii lor.

Din punctul de vedere al Turciei, operațiunile militare sunt foarte clare: pe kurzii din Afrin (regiunea de lângă granița occidentală turco-siriană) i-a alungat pentru ca un teritoriu siro-irakian foarte mare să nu rămână în mâinile kurzilor. Și a reușit să-i alunge, deoarece, odată eliminat pericolul Statului Islamic, combatanții kurzi – în marea lor majoritate membrii ai PKK (Partidul Comunist Kurd din Turcia) – nu se mai bucurau de protecția SUA.

Astfel, după ce „au curățat” Afrin-ul, militarii lui Erdogan i-au scos pe kurzi și din Sindchar (nord-estul Irakului) deoarece aceștia nu aveau aliați nici la Bagdad, nici printre celelalte grupuri naționaliste kurde. În Irak, spre deosebire de Afrin, Ankara a avut de făcut față unei probleme militare – nu prea mare – dar, mai ales uneia diplomatice: guvernul național irakian, care dispune de o armată, nu chiar atât de puternică pentru a se compara cu cea a Turciei, se opune ferm oricărei prezențe militare străine care ar încălca suveranitatea țării, acționând în voia ei, fără nicio opreliște.

Cu toate acestea, nici în Sindchar, nici în Afrin, armata turcă n-a întâmpinat altă rezistență decât cea a gherilelor kurde. Însă, în Irak armata națională ar fi putut interveni. Dar, guvernul de la Bagdad niciodată nu a văzut cu ochi buni autonomia kurdă din nordul țării – sub tutela conservatorului Barzani – deoarece aceasta ar rămâne cu banii proveniți din exploatarea zăcămintelor petroliere din zona Mosul. Astfel că guvernul irakian a protestat din răsputeri, dar, a permis, totuși, armatei turcești să se desfășoare în voie în Sindchar.

Iar milițiile comuniste ale kurzilor din Turcia, precum și cele ale altor grupuri kurde din Irak și Siria nu i-au ajutat pe cei din Sindchar decât cu niște lamentații jurnalistice… arătând o nedisimulată bucurie egoistă, deoarece, dintotdeauna, în naționalismul kurd, interesele personale au primat asupra celor naționale.

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

 ***

Recep Tayyip Erdogan

TURQUÍA ATACA A LOS KURDOS DEL IRAK

La implacable persecución turca del nacionalismo kurdo va en aumento:  a la represión nacional y la ofensiva militar del norte de Siria se suma ahora también la ofensiva en el noreste del Irak.

Evidentemente, esta amplia acción armada está motivada por la política súper nacionalista del presidente Erdogan, pero, en igual o mayor medida, por el talón de Aquiles que ha caracterizado desde siempre la política de los kurdos: las irreconciliables querellas de sus dirigentes.

Desde el punto de vista turco, las operaciones militares resultan evidentes. A los kurdos de la región de Afrín (frontera turco-siria occidental) los echó de allá para impedir un vasto territorio sirio-iraquí a lo largo de la frontera turca en manos kurdas. Y se les pudo echar porque, una vez desmantelado el peligro fundamentalista de EI (Estado Islámico), los combatientes kurdos – en su mayoría miembros del PKK, Partido Comunista kurdo de Turquía, – ya no gozaban de la protección estadounidense.

Y tras la “limpieza” de Afrín, los soldados de Erdogan han echado a las tropas kurdas de Sindchar (NE del Irak) porque éstas carecían de aliados tanto en Bagdad, como entre los demás grupos nacionalistas kurdos. Aquí, a diferencia de Afrín, Ankara se enfrentaba tanto a un problema militar – pequeño –, como diplomático. Porque en el Irak, el Gobierno nacional que sí dispone de un Ejército, aunque más débil que el turco, se opone tajantemente a que tropas extranjeras pisoteen la soberanía del país, actuando por su cuenta y sin permiso en el territorio.

Pese a ello, tanto en Sindchar, como en Afrín, los soldados turcos no encontraron más resistencia que la de los guerrilleros kurdos. Con el agravante, en el segundo caso, de que en Irak sí que existe un ejército nacional que podría haber intervenido. Pero, el Gobierno de Bagdad ha soportado siempre muy mal la autonomía kurda del norte del país – bajo la tutela del conservador Barzani – porque ésta pretende quedarse con el dinero generado por los yacimientos de la zona de Mosul. De ahí que el Gobierno iraquí pusiera el grito en el cielo, pero dejara campar a sus anchas en Sindchar al Ejército turco.

Y las milicias comunistas de los kurdos turcos, así como las de los otros grupos kurdos del Irak y Siria tampoco prestaron a los de Sindchar más ayuda que unas jeremiadas periodísticas… y una mal disimulada alegría egoísta, porque, desde siempre, en el nacionalismo kurdo, los intereses partidistas y personales han primado sobre los nacionales.

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y Valentí Popescu.