Tu ești omul meu și cheful meu tainic de viață și o să mă pierd, din lume o să dispar și o să mor, de-o să te pierd. Tu ești omul meu și bucuria inimii mele (cea curată) și crede-mă că, de mă lași, o să mă înece nefericirea (lumii toată). Tu ești omul meu și inima pe care-o iubesc, a vieții mele candelă nestinsă de se va stinge ea, mă sting și eu (și voi rămâne stinsă).
Είσαι εσύ ο άνθρωπός μου το μεράκι το κρυφό αν σε χάσω θα πεθάνω απτον κόσμο θα χαθώ. Είσαι εσύ ο άνθρωπός μου της καρδιάς μου η χαρά αν μαφήσεις πίστεψέ με θα με πνίξει η συμφορά. Είσαι εσύ ο άνθρωπός μου η καρδιά που αγαπώ το καντήλι της ζωής μου που αν σβήσει θα σβηστώ.
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
Kavafis avea 43 de ani când a scris, în octombrie 1905, Βίος, Viața care a devenit mai târziu, în 1913, Όσο Mπορείς/Cât poți.
În august își vizitase fratele muribund, pe Alexandru, la Atena. Care a și murit atunci de febră tifoidă.
Cât poți a apărut în revista Νεα Ζωή/Viața Nouă, în Alexandria, tot într-un octombrie… 1913.
Să se fi gândit că fratele său își trăise viața, poate, amestecându-se prea mult cu lumea? Umblând cu mulți, pe la mulți, împărtășind prea multe?
Sau gândea toate acestea și despre el? Despre cât de mult își uza/abuza persoana căutând să fie… prea mult în lume… prea mult cu lumea…
Iată ce scria în nota VIII din Note de poetică și morală:
Cei singuri văd lucruri pe care noi nu le vedem; au viziuni din lumea supranaturală. Ei își subțiază/rafinează sufletul prin faptul că preferă singurătatea, prin gândire și prin înfrânare. Noi ni-l tocim umblând prea mult prin vizite (la unii și la alții), (cu prea mulți prieteni), prin absența gândirii și lăsându-ne pradă voluptății/plăcerilor. De aceea ei, cei singuri, văd toate lucrurile pe noi nu suntem în stare să le vedem încă. Când cineva e singur, într-o cameră cufundată în liniște, aude limpede bătăile ceasului. Dacă, însă, în cameră mai intră și alții, și începe du-te-vino și vorbăria, nu le mai aude. Dar bătăile/tic-tac-ul ceasului nu încetează să fie accesibile auzului.
Cât poți Și dacă nu poți să-ți faci viața așa cum o vrei, măcar încearcă (să faci) asta, cât de mult poți: n-o înjosi în multe legături cu lumea, într-un du-te-vino (fără rost) și vorbind prea mult (cu oricine).
N-o înjosi ducând-o (peste tot), plimbând-o mereu pe la unii și pe la alții și expunând-o în prostia de fiecare zi a relațiilor și a vizitelor, până când ar deveni o străină obositoare.
Foto: Arhiva Onassis
Όσο Mπορείς Κι αν δεν μπορείς να κάμεις την ζωή σου όπως την θέλεις, τούτο προσπάθησε τουλάχιστον όσο μπορείς: μην την εξευτελίζεις μες στην πολλή συνάφεια του κόσμου, μες στες πολλές κινήσεις κι ομιλίες.
Μην την εξευτελίζεις πηαίνοντάς την, γυρίζοντας συχνά κ’ εκθέτοντάς την στων σχέσεων και των συναναστροφών την καθημερινήν ανοησία, ώς που να γίνει σα μια ξένη φορτική. 1905/1913 Επιμέλεια Γ. Π. Σαββίδη. Τα Ποιήματα, Τ. Α’ 1897 – 1918, Ίκαρος 1963
Foto: Arhiva Onassis
AUTOR ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
De te-ai plictisit, o, doamnă, (ce ușor!) mai du-te o dată, fără grijă, împăcată. Povestea noastră, mică, de amor nicăieri n-am spus-o (și n-oi spune-o vreodată).
Cavaler mi-s, doamnă dragă, prin urmare geaba frică ți-e (ca lumea să nu afle). Teamă să nu-ți fie! Ce văzut-au pieptu-mi și a mea îmbrățișare nimeni n-a aflat și n-o să știe.
Și, de ne vom găsi în câte-o seară, de față cu străini, pe undeva, ca pe-o străină o să te privesc, de parcă noi nicicând n-am fost vreodată, pe întuneric, altceva decât cenușă în același foc arzând.
Cavaler mi-s, doamnă dragă, prin urmare geaba frică ți-e (ca lumea să nu afle). Teamă să nu-ți fie! Ce văzut-au pieptu-mi și a mea îmbrățișare nimeni n-a aflat și n-o să știe.
Doar sunt bărbat și nu-mi mai pasă. Împărțeala fă-o tu: mie grindina îmi lasă și cerul înstelat ia-l tu.
Și nici acum când, vezi, o să te pierd iar cuvinte amare de la mine n-o s-auzi (știi bine!) și de-o să plâng, voi plânge și-o s-o fac doar când singur voi rămâne, (eu cu mine).
Și, de ne vom găsi în câte-o seară, de față cu străini, pe undeva, ca pe-o străină o să te privesc, de parcă noi nicicând n-am fost vreodată, pe întuneric, altceva decât cenușă în același foc arzând.
Cavaler mi-s, doamnă dragă, prin urmare geaba frică ți-e (ca lumea să nu afle). Teamă să nu-ți fie! Ce văzut-au pieptu-mi și a mea îmbrățișare nimeni n-a aflat și n-o să știe.
Αν βαρέθηκες, κυρία Φύγε ήσυχη ξανά Τη μικρή μας ιστορία Δεν την είπα πουθενά.
Παλληκάρι είμαι, κυρά μου Κι άδικα ανησυχείς. Όσα είδ’ η αγκαλιά μου Δεν τα έμαθε κανείς.
Κι αν μπρος σε ξένους βρεθούμ’ ένα βράδυ, Θα σε κοιτάξω σαν άγνωστη πια, Σαν να μη γίναμ’ οι δυο στο σκοτάδι Στάχτη στην ίδια τη φωτιά.
Παλληκάρι είμαι, κυρά μου Κι άδικα ανησυχείς. Όσα είδ’ η αγκαλιά μου Δεν τα έμαθε κανείς.
Άντρας είμαι δεν πειράζει, Κάνε εσύ τη μοιρασιά. Δώσ’ μου εμένα το χαλάζι Κράτα εσύ την ξαστεριά.
Ούτε τώρα που σε χάνω Θ’ ακουστεί λόγος πικρός Αν θα κλάψω θα το κάνω Όταν μείνω μοναχός.
Κι αν μπρος σε ξένους βρεθούμ’ ένα βράδυ, Θα σε κοιτάξω σαν άγνωστη πια, Σαν να μη γίναμ’ οι δυο στο σκοτάδι, Στάχτη στην ίδια τη φωτιά
Παλληκάρι είμαι κυρά μου Κι άδικα ανησυχείς. Όσα είδ’ η αγκαλιά μου Δεν τα έμαθε κανείς.
AUTOR ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
Nu deznădăjdui, căci nu va zăbovi și lângă tine va veni-ntr-o bună zi, o iubire nouă ce-ți va cere-n zori de zi: răbdare să mai ai, puțină, (și nu mai deznădăjdui). o iubire nouă ce-ți va cere-n zori de zi: răbdare să mai ai, puțină, (și nu mai deznădăjdui).
Alungă-ți norii grei din inima cernită și-n plânset nu mai sta până se face zi. Ce dacă nu-i acum la tine-n brațe? (iubirea asta ți-e menită) – nu uita, ea va veni-ntr-o bună zi. Ce dacă nu-i acum la tine-n brațe, (iubirea asta ți-e menită) – nu uita, ea va veni-ntr-o bună zi.
Și-ntr-o dulce dimineață, (când nu te-aștepți), te va trezi și iubirea voastră o să fie iarăși vie. O nouă dragoste va începe iar (să crezi!). Răbdare să mai ai, puțină, (și nu mai deznădăjdui). O dragoste nouă va începe iar (să crezi!). Răbdare să mai ai, puțină, (și nu mai deznădăjdui).
Vasilis Tsitsanis/Sotiria Bellou (Apare pe 11 noiembrie 1948)
Κάνε λιγάκι υπομονή
Μην απελπίζεσαι και δε θ’ αργήσει Κοντά σου θα ‘ρθει μια χαραυγή Καινούργια αγάπη να σου ζητήσει Κάνε λιγάκι υπομονή. Καινούργια αγάπη να σου ζητήσει Κάνε λιγάκι υπομονή.
Διώξε τα σύννεφα απ’ την καρδιά σου Και μεσ στο κλάμα μην ξαγρυπνάς Τι κι αν δε βρίσκεται στην αγκαλιά σου Θα ‘ρθει μια μέρα μην το ξεχνάς. Τι κι αν δε βρίσκεται στην αγκαλιά σου Θα ‘ρθει μια μέρα μην το ξεχνάς.
Γλυκοχαράματα θα σε ξυπνήσει Και ο έρωτας σας θ’ αναστηθεί. Καινούργια αγάπη θα ξαν’ αρχίσει Κάνε λιγάκι υπομονή. Καινούργια αγάπη θα ξαν’ αρχίσει, Κάνε λιγάκι υπομονή.
Notă: Vasilis Tsitsanis l-a scris la sfârșitul lui 1948, în timpul războiului civil din Grecia. Cântecul este interzis de cenzură, care vede în text un mesaj politic. Poliția caută și sparge toate discurile pe care le găsește. Devine imnul deținuților politici de stânga/comuniștilor. Dar, pentru mine, este un mesaj personal din partea Universului.
AUTOR ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
Umbra mea și cu mine, chinuite (și plânse) te căutăm, seară de seară, amare, și de tine-ntrebăm: mai trăiești, te-a mai văzut cineva, și ne doare. În somn te-aștept să vii, să-mi apari, visul meu dulce, să te ivești te aștept, nebună de iubire să te stâng în brațe (și să strig: tu ești!).
Ce vrăjitoare nebune te țin departe de mine, vrăjit, mi te luară, orele mele amare le număr seară de seară. De ce să pleci, să te pierzi? Iubirea mea, să te întorci te aștept.
Liliecii și păsările ne țin de urât pe întuneric, în noapte, când plângem cu amar, umbra mea și cu mine, seară de seară (uitate). În somn te-aștept să vii, să-mi apari, visul meu dulce, să te ivești te aștept, nebună de iubire să te stâng în brațe (și să strig: tu ești!).
Ce vrăjitoare nebune te țin departe de mine, vrăjit, mi te luară, orele mele amare le număr seară de seară. De ce să pleci să te pierzi? Iubirea mea să te întorci te aștept.
Η ΣΚΙΑ ΜΟΥ ΚΙ ΕΓΩ
Η σκιά μου κι εγώ κάθε βράδυ πικρό σε ζητάμε και ρωτάμε αν ζεις αν σε είδε κανείς και πονάμε. Μες στον ύπνο να `ρθεις όνειρό μου γλυκό σε προσμένω κι απ’ αγάπη τρελή να σε σφίξω αγκαλιά περιμένω.
Ποιές μάγισσες τρελές σε κρατούν μακριά μαγεμένο τις ώρες τις πικρές κάθε βράδυ μετρώ και πεθαίνω. Γιατί να φύγεις να χαθείς; αγάπη μου περιμένω πότε θα ξαναρθείς.
Νυχτερίδες πουλιά μας κρατούν συντροφιά στο σκοτάδι, όταν κλαίμε πικρά η σκιά μου κι εγώ κάθε βράδυ. Μες στον ύπνο να `ρθεις όνειρό μου γλυκό σε προσμένω κι απ’ αγάπη τρελή να σε σφίξω αγκαλιά περιμένω.
Ποιές μάγισσες τρελές σε κρατούν μακριά μαγεμένο, τις ώρες τις πικρές κάθε βράδυ μετρώ και πεθαίνω. Γιατί να φύγεις να χαθείς; αγάπη μου περιμένω πότε θα ξαναρθείς.
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
În 1903 Kavafis avea 40 de ani. Trebuie că de mulți ani își plătea/cumpăra iubirea…
N-a fost niciodată un bărbat atrăgător. Mai era și foarte timid.
Poate de aceea, acea întâlnire fugară, pe stradă, noaptea, o întâlnire care poate a ținut doar câteva clipe, l-a urmărit ani de-a rândul, de fapt, probabil, toată viața.
A scris poemul în martie 1909 (când avea 46 de ani), dar cu titlul: Martie 1907/Μάρτιος 1907, și l-a publicat pe o foaie volantă în anul 1917 (când avea 54 de ani) cu titlul definitiv: Zile din 1903.
Trebuie că a existat în viața lui un bărbat la care el a visat mereu: palid, tras la față, cu ochi visători (de parcă ar trăi numai în poezie), consumat de dorință/iubire, un bărbat pe care avea să-l vadă sau să-l caute în toți partenerii lui. Un bărbat pe care trebuie că l-a cunoscut între 25 și 35 de ani și de care trebuie că s-a îndrăgostit cu toată ființa lui. Pentru totdeauna. Un bărbat delicat, foarte slab, tandru, melancolic, visător, palid și obosit de nopțile lungi, nedormite, trăite intens, scufundat în lecturi, vin, vise și iubire. Cu un corp desăvârșit de kouros (κούρος) și cu un suflet de poet. Dar care, probabil, nu i-a împărtășit iubirea… sau nu cu totul.
Kavafis tare ar fi vrut să-și tăinuiască iubirea vieții, dar n-a putut.
De aceea întâlnim acest portret (de parcă ar fi fost un medalion cu un chip scump, purtat în buzunarul de la piept) în multe poeme, ca o amintire perpetuată la nesfârșit.
Două lucruri mi-au atras atenția în acest poem. Unu: întâlnirea s-a petrecut noaptea și pe stradă (στο νύχτωμα του δρόμου). A fost pe întuneric și… fugară. De fapt, la căderea nopții, când se întunecă, când se face întuneric și se face noapte: asta înseamnă το νύχτωμα, venirea nopții. Cu ispitele, viziunile și promisiunile ei… O întâlnire de câteva clipe. Cum de a văzut atât de bine ochii poetici, chipul slab și buzele… acelea?
Să fi fost tot amintirea bărbatului palid cu ochi de poet?
Al doilea: mărturisirea voalată că-și cumpăra, de regulă, iubirile. Iubirile lui sunt aproape mereu dobândite (τ’ αποκτηθέντα κατά τύχην όλως) cu efort, cu osteneală (με κόπο). Kavafis folosește des verbul αποκτώ, a dobândi, verb pe care l-am tradus cu… le avusesem. Pentru că el dobândește, obține plăcerea, cu efort și, se înțelege, cu bani. E nevoit s-o cumpere. Verbul αποκτώ înseamnă: a dobândi bani, faimă, copii, prieteni, experiență, încredere, cunoaștere, a intra în posesia a ceva, a poseda, a stăpâni.
Dar iubirea reală vine de la sine, te găsește, te păstrează și nu-ți cere nimic.
Zile din 1903
Nu le-am mai găsit niciodată – (Doamne) și ce repede le-am pierdut… ochii (aceia) poetici, chipul (acela) palid… în întunericul străzii…
Nu le-am mai găsit niciodată – și le avusesem cu totul din întâmplare, ce ușor (le-am lăsat să plece,) (ce ușor) le-am părăsit (!); și ce le-am mai dorit pe urmă, cu disperare. Ochii (aceia) poetici, chipul (acela) palid, buzele acelea, nu le-am mai găsit niciodată.
(Traducere ușor interpretată)
Μέρες του 1903
Δεν τα ηύρα πια ξανά — τα τόσο γρήγορα χαμένα … τα ποιητικά τα μάτια, το χλωμό το πρόσωπο… στο νύχτωμα του δρόμου…
Δεν τα ηύρα πια — τ’ αποκτηθέντα κατά τύχην όλως, που έτσι εύκολα παραίτησα· και που κατόπι με αγωνίαν ήθελα. Τα ποιητικά τα μάτια, το χλωμό το πρόσωπο, τα χείλη εκείνα δεν τα ηύρα πια./[1909/1917]
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
Avea spre 42 de ani. Ianuarie 1904. Cine să fi fost iubitul secret pe care nu voia să-l expună? Din cercul de cunoscuți? O iubire pentru un cunoscut mai vechi care să-l fi luat prin surprindere? Pe care abia îl descoperea, mirat de orbirea lui de până atunci? Oricine ar fi fost, e limpede că nu era un efeb, ci un prieten, un bărbat poate apropiat ca vârstă, cu care petrecuse mult timp conversând și admirându-l, înainte de a se simți atras de el. Un bărbat cu care s-a simțit împlinit și fericit, aș zice eu, făcând dragoste cu mintea, mai degrabă decât cu trupul. Un amor, poate, platonic?
Decembrie 1903
Și dacă nu pot să povestesc (nimănui) despre dragostea mea – dacă nu vorbesc despre părul tău, despre buzele tale, despre ochii tăi; totuși, chipul tău, pe care-l păstrez în suflet, sunetul vocii tale pe care o păstrez în minte, zilele din Septembrie care-mi răsar în vise, (toate), îmi plăsmuiesc și-mi colorează cuvintele și frazele, despre orice aș vorbi, la orice idee pe care o spun.
Ο Δεκέμβρης του 1903
Κι αν για τον έρωτά μου δεν μπορώ να πω — αν δεν μιλώ για τα μαλλιά σου, για τα χείλη, για τα μάτια· όμως το πρόσωπό σου που κρατώ μες στην ψυχή μου, ο ήχος της φωνής σου που κρατώ μες στο μυαλό μου, οι μέρες του Σεπτέμβρη που ανατέλλουν στα όνειρά μου, τες λέξεις και τες φράσεις μου πλάττουν και χρωματίζουν εις όποιο θέμα κι αν περνώ, όποιαν ιδέα κι αν λέγω. [1904]
Επιμέλεια Γ. Π. Σαββίδης, Από τα Κρυμμένα Ποιήματα 1877;-1923, Ίκαρος 1993.
AUTOR ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
Trebuie că văzuse un asemenea tânăr umblând buimac pe stradă. Un tânăr care ai fi zis că tocmai făcuse dragoste cu Eros însuși și… care să-i fi amintit de el însuși, în urmă cu 25 de ani?
Pe stradă
Chipul plăcut, puțin palid; ochii căprui, cam obosiți; două zeci și cinci de ani, doar că pare mai degrabă de două zeci; cu ceva de artist în felul de a se îmbrăca – poate culoarea cravatei, poate forma gulerului – merge pe stradă, (pierdut), fără țintă, ca hipnotizat încă de plăcerea ilicită, de prea multa plăcere ilicită pe care a avut-o. (Publicat în 1916)
Εν τη Oδώ Το συμπαθητικό του πρόσωπο, κομμάτι ωχρό· τα καστανά του μάτια, σαν κομένα· είκοσι πέντ’ ετών, πλην μοιάζει μάλλον είκοσι· με κάτι καλλιτεχνικό στο ντύσιμό του — τίποτε χρώμα της κραβάτας, σχήμα του κολλάρου — ασκόπως περπατεί μες στην οδό, ακόμη σαν υπνωτισμένος απ’ την άνομη ηδονή, από την πολύ άνομη ηδονή που απέκτησε.
AUTOR ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
Lui Eugen, în iubirea căruia mintea mea se deschide la nesfârșit.
Avea 29 de ani… Sau 28, dacă poemul l-a scris în iulie 1891, și doar l-a publicat în ianuarie 1892 (după opinia lui Savvidis).
Încă nu lăsase de tot, în urmă, lumea creștină a familiei și a comunității… Încă nu alesese pentru totdeauna Grecia Veche și nu se lepădase de Grecia lui Iisus. Oricine poate vedea în acest poem cu două fețe Logos-ul lui Heraclit, al presocraticilor și al lui Platon și Logos-ul evanghelistului Ioan:
Ioan 1, 1-18: La început era Cuvântul/Logos-ul și Cuvântul/Logos-ul era lângă Dumnezeu și Cuvântul/Logos-ul era Dumnezeu. Acesta era (de) la început lângă Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut și fără El nimic nu s-a făcut din (tot) ce a făcut (Dumnezeu). În El era viață și viața era lumina oamenilor. Și lumina în întunecime strălucește și întunecimea n-a cuprins-o. A fost un om trimis de Dumnezeu, pe numele lui Ioan. El a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre lumină, ca toți să creadă prin el. Nu era el lumina, ci (a venit) să mărturisească despre lumină. (Cuvântul) era lumina cea adevărată, cea care luminează tot omul ce vine în lume. (Cuvântul) era în lume și lumea prin El s-a făcut și lumea nu L-a cunoscut. La ale Sale a venit și ai Lui nu L-au primit. Dar cei care L-au primit, lor le-a dat puterea să se facă fii ai lui Dumnezeu, lor, celor care au crezut în numele Lui: ei sunt cei care s-au născut nu din sânge, nici din voia trupului, nici din voia bărbatului, ci din Dumnezeu. Și Cuvântul S-a făcut trup și a venit să locuiască printre noi și i-am privit slava, iar slava Lui era asemenea aceleia pe care o are numai singurul Fiu de la Tatăl Său. El, cel plin de har și de adevăr. Ioan a mărturisit despre El și a strigat zicând: Acesta era despre care am zis: cel care a venit după mine a ajuns să fie înaintea mea, pentru că era mai înainte de mine. Și din plinătatea Lui noi toți am luat, și har pentru har. Pentru că, Legea s-a dat prin Moise, dar harul și adevărul s-au făcut prin Iisus Hristos. Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, dar singurul (Său) Fiu, cel care este la sânul Tatălui, El (ni) L-a explicat pe Dumnezeu.
Sigur că tânărul Kavafis s-a jucat cu amfisemia logos-ului: cuvânt și rațiune. Două sensuri imposibil de separat, indiscernabile, nedespărțite.
Și sigur că, în războiul dintre lumină și întuneric, el a numit, lumina, cuvânt/împărtășire/iubire, și întunericul, tăcere/neîmpărtășire/absența iubirii.
Dar, ce trebuie că l-a supărat atât de tare pe atât de delicatul Kavafis, de-a folosit cuvinte care-i sunt străine: βέβηλος (nelegiuit, profan/profanator, sacrileg, necredincios, lipsit de pietate, care spurcă cele sacre), χαυνωθείς (greu de cap, încet/greoi la minte, idiot, întârziat mental, cu mintea flască, lâncedă, ramolit, senil, dar și: vanitos, plin de sine, orgolios, prezumțios, arogant; un cuvânt din familia căruia fac parte, în greacă: haos, căscat, prăpăstios), οικτρός παράφρων (nebun/smintit demn de milă), ξένος τη ανθρωπότητι (străin de tot ce-i omenesc), την αρετήν υβρίζων (suduind/înjurând virtutea)?
Vreun (tânăr) egiptean agramat și înfumurat care să-i fi servit proverbul-subtitlu (transcris cu litere grecești în original)? Care să-l fi refuzat cu brutalitate și dispreț? Proverb în dialectul egiptean popular?
De ce a simțit nevoia să se refugieze și să caute mângâiere pentru sufletu-i și spiritu-i rănit în… ideea darului (dumne)zeiesc al Rațiunii și al Limbajului/Vorbirii? Dar neprețuit care ne salvează din capcana simțurilor și a instinctelor comune cu cele ale animalelor?
Și totuși, atunci, de ce nu poate renunța, nu se poate desprinde de voluptățile și deliciile simțurilor? De ce folosește verbele senzualității și voluptăților erotice/amoroase: τρυφῶ și θέλγω? Ciudat mod de a le pune în contexte în care nu se potrivesc, de parcă înțelepciunea și progresul, mersul-înainte al omenirii, ar fi arte ale seducției și ale plăcerii trupești (Συ εν σοφία δεν τρυφείς, πρόοδος δεν σε θέλγει·/Tu nu te desfeți în înțelepciune, progresul nu te vrăjește; )?
Asta, odată ce τρυφῶ înseamnă: a trăi în voluptate, în delicii amoroase, a afla plăcere, bucurie, desfătare, tandrețe într-o viață plină de senzualitate, orgasmică; și, odată ce θέλγω te duce cu mintea la un mod de viață în care te lași, cu voluptate, subjugat, ispitit, sedus, tentat, fascinat, fermecat, vrăjit, atras de ceva… nu tocmai potrivit?
Și ciudat mod de a considera tăcerea (aici înțeleasă ca un refuz al comunicării/împărtășirii mentale și trupești) ca fiind αναίσθητος, adică: un mod de a fi lipsit de simțire/simțuri, de spirit, de conștiință, de a avea sufletul și mintea inerte, moarte, lipsite de viață, un mod de a fi cineva nesimțitor, insensibil, apatic, indiferent, împietrit…
O idee atât de diferită de ideea părinților Bisericii despre trupul… scârnav și slab în fața ispitelor, autori care predică… desfacerea de simțuri și moartea trupului pentru viața sufletului!
Un poem care ni l-a descoperit pe Kavafis într-o ipostază în care nu-l prea vedem: pe jumătate adorator al Vechii Grecii și al spiritului ei înalt și pe jumătate un suflet însetat să cunoască (prin iubire și cu trupul) Verbul misterios al creștinilor… ce va veni să risipească tăcerea (adică absența iubirii).
Și, mai e ceva: poate în acest poem renegat, descoperim, ca în niciun alt poem, mintea orgasmică a lui Kavafis.
Cuvânt și Tăcere Azá kan elkalám min fánda, assukút min zaháb. Proverb arab
„Tăcerea e de aur și cuvântu-i de argint.” Ce nelegiuit rosti o blasfemie ca asta? Ce asiatic fără minte și-ncrezut, lăsat în voia sorții oarbe, mute, el orb și mut? Ce smintit nefericit, străin de umanitate, insultând virtutea, numi sufletul himeră și de argint cuvântul? Singurul nostru dar, cuvenit doar zeilor, ce le cuprinde pe toate – entuziasm, tristețe, bucurie, iubire; în natura noastră animală, singurul omenesc! Tu, care-l numești de argint, tu nu crezi că are să vină verbul tainic ce va risipi tăcerea. Tu nu te desfeți în înțelepciune, progresul nu te vrăjește; te mulțumești doar cu ignoranța – tăcerea de aur – . Ești bolnav. Tăcerea care nu simte nimic e boală grea, în timp ce Cuvântul cel cald, cel ce pătimește odată cu tine, e sănătate. Umbră și noapte-i Tăcerea; Cuvântul e ziua. Cuvântu-i adevărul, viața, nemurirea. Să vorbim, să vorbim – nu ni se potrivește tăcerea, de vreme ce am fost zidiți după asemănarea cu Cuvântul. Să vorbim, să vorbim – de vreme ce în noi vorbește gândirea divină, vorbirea nematerială a sufletului.
«Είναι χρυσός η σιωπή και άργυρος ο λόγος.» Τίς βέβηλος προέφερε τοιαύτην βλασφημίαν; τίς χαυνωθείς Aσιανός παραιτηθείς εις μοίραν τυφλήν, βωβήν, τυφλός, βωβός; Ποίος οικτρός παράφρων ξένος τη ανθρωπότητι, την αρετήν υβρίζων, χίμαιραν είπε την ψυχήν, και άργυρον τον λόγον; Το μόνον μας θεοπρεπές δώρημα, περιέχον τα πάντα — ενθουσιασμόν, λύπην, χαράν, αγάπην· εν τη ζωώδει φύσει μας ανθρώπινον το μόνον! Συ όστις τον αποκαλείς άργυρον, δεν πιστεύεις το μέλλον, λύον την σιγήν, μυστηριώδες ρήμα. Συ εν σοφία δεν τρυφείς, πρόοδος δεν σε θέλγει· με την αμάθειαν — χρυσήν σιγήν — ευχαριστείσαι. Νοσείς. Είν’ η αναίσθητος σιγή βαρεία νόσος, ενώ ο Λόγος ο θερμός, ο συμπαθής, υγεία. Σκιά και νυξ είν’ η Σιγή· ο Λόγος, η ημέρα. Ο Λόγος είν’ αλήθεια, ζωή, αθανασία. Λαλήσωμεν, λαλήσωμεν — σιγή δεν μας αρμόζει αφού εις το ομοίωμα επλάσθημεν του Λόγου. Λαλήσωμεν, λαλήσωμεν — αφού λαλεί εντός μας η θεία σκέψις, της ψυχής άυλος ομιλία. (1892) Επιμέλεια Γ. Π. Σαββίδης. Από τα Αποκηρυγμένα, Ίκαρος 1983.
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA ANAMARIA LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
MIREASA Unde mi te-ai ascuns, de ce m-ai părăsit, Iubitul meu, și m-ai lăsat să gem? Ca cerbul sprinten ai fugit, de îndat΄ ce m-ai rănit; să te chem în urma-ți am ieșit, dar dus erai, mă tem.
Păstorilor, când fi-va să urcați la stâni, acolo sus, pe-naltele coline, de s-o-ntâmpla să mi-l aflați, pe cel ce mi-l iubesc mai mult decât pe-oricine, spuneți-i că-s bolnavă, sufăr și simt cum moartea-mi vine.
Voi merge Iubitul să mi-l caut și pe-a mea iubire, voi trece munți și râuri voi străbate; flori n-oi sta a culege, fără de-ndoire, nici teama de fiare din drum nu m-a abate, de castre nu mă tem, hotarele, le voi trece, toate.
ÎNTREBARE PENTRU CREATURI O, voi păduri și voi codrilor deși, pe care vă sădi Iubitul meu cu a sa mână luminată! O, verde pajiște de ierburi plină, făr de-asemănare, bătută-n flori de smalț, vă fac rugare: îndată voi să-mi spuneți: trecu el, poate, pe la voi, vreodată?
RĂSPUNSUL CREATURILOR Haruri mii vărsat-a peste noi, cu a sa ivire,
codrii acești ce-i vezi – trecând în grabă, și doar cu o singură a lui privire, chipu-i singur întipărit în noi lăsatu-ne-a podoabă: ne-nveșmântă în frumusețea lui întreagă.
MIREASA O, cine să mă vindece ar putea! Predă-te-mie, hai, acum, Tu, cum ești cu adevărat; nu-mi mai trimite, o, de-ai vrea! de astăzi, doar un sol ce nu ești Tu, cel Adorat, căci mesagerii Tăi nu știu a-mi spune ce vreau s-aud și-am așteptat.
Și toți câți pe lângă Tine rătăcesc de Tine-mi povestesc și de alte Tale mii de haruri, dar, vai, doar și mai rău ei mă rănesc; și mai mult moartă mă lasă și-n amaruri un nu știu ce ce tot îndrugă cu limba-le încurcată, tulburi.
Cum mai înduri, o viața mea amară! Să nu trăiești unde trăiești, străpunsă de săgețile ce te omoară, săgeți pe care le primești de la tot ce despre al tău Iubit în mintea-ți plăsmuiești.
De ce, Iubite, inima aceasta ce-ai rănit-o n-o și tămăduiești? De ce, după ce mi-ai și răpit-o, mi-o lași să zacă așa, voiești, și nu-ți iei prada ce-ai prădat-o, de ea să te servești?
Sfârșește-mi chinurile, în sfârșit, căci nimeni nu-i în stare de ele să mă scape, ca ochii mei să poată să Te vadă, deslușit, Tu ești lumina lor și ale mele pleoape, ai mei ochi doar pentru Tine vreau să-i am, din Tine să se-adape.
O, fântână cristalină, clară, în oglinda-ți argintie, de-ai voi, de-odat, ochii lui să-i faci s-apară, ochii celui mult-dorit și adorat ce-n măruntaie zugrăviți îi port, neîncetat.
Iubitul meu, ia-mi-i din drum, căci vin în zbor! MIRELE Întoarce-te, porumba mea, nicicum să zbori, căci cerbul săgetat, tânguitor, s-o arăta pe culmea-naltă și din al tău zbor avânt va lua și se va-nviora cu un fior.
MIREASA Iubitul meu, (ești) munții, și neumblate văi cu păduri dese, nepătrunse, (tu), insulele neștiute, mii, (tu), râurile tumultoase, neajunse, și șoapta adierilor mângâietoare și aprinse;
(Tu), noaptea dulce, liniștită, aproape de ivirea aurorei cea biruitoare, (tu), muzica tăcută, negrăită, (tu), singurătatea strigătoare și cina care te renaște și-aprinde-n tine flacăra iubirii ce nu moare/îndrăgostitoare.
Patul nostru e-nflorit, și-n juru-i, vizuini de lei, și e-mbrăcat în purpură și-n purpură împodobit, din pace e lucrat, cu mii de scuzi de aur e încununat.
În urma pașilor tăi, Iubite, aleargă fetele pe drum, atinse de scânteia (ta), vrăjite, de vinu-nmiresmat cu mirodenii, precum și-nvăluite în miresme de balsam divin.
În pivnița Iubitului intrai, de taină, băui și apoi ieșii și-n toată astă vale, vai, nimic nu mai știam, nici unde o fi turma ce-nainte o urmam; era pierdută pe vecii.
Acolo-mi dădu el al său sân curat, acolo mă-nvăță o știință dulce, atotdesfătătoare, iar eu pe mine mă dădui, cu adevărat, pe mine-ntreagă, lui, făr să-mi mai las nimic, căci el mă are; acolo i-am promis să-i fiu Mireasă iubitoare.
Sufletu-mi să-l slujească se legă pe veci și-n slujba lui se puse cu toată a sa avere; turme nu mai păzesc, și nici vreo altă slujbă nu mai am, e a mea vrere, căci, de acum, doar să-l iubesc e a mea menire și-ndeletnicire.
Dacă, așadar, de astăzi, la pășune nu fi-voi nici văzută, nici aflată, spuneți, vă rog, că m-am pierdut în lume, că, mergând îndrăgostită, dintr-o dată, mă prefăcui pierdută și fui câștigată.
Din flori și din smaralde strălucite, culese în diminețile cu rouă, de prospețime pline, cununi vom face, împletite, și-n iubirea ta-nflorite, de la sine, cu un fir de păr de-al meu întrețesute, pentru tine.
În firu-acela doar, din părul meu, ce l-ai zărit pe gâtul meu, rebel,
un zuluf pe gâtu-mi – te-ai tot uitat la el, mereu – prizonier legat rămas-ai tu în el; și, vai, și într-un ochi al meu rănitu-te-ai, și-n el.
Iubitule, ochii tăi, când mă priveai, grația lor și-o-ntipăreau în mine și, astfel, cu patimă și ardoare mă iubeai și-ntru aceasta vrednici se făceau ai mei s-admire, să adore tot ce ei vedeau în tine.
Rogu-te, nu mă disprețui, cum o fac toți, că-n mine ai aflat culoarea neagră, mai bine, hai, privește-mă, de poți și după ce mă vei privi, întreagă, vedea-vei grația și frumusețea ce-n mine ai lăsat-o și ne leagă.
Prindeți-ne vulpile, pe câmp, căci via noastră-i înflorită, iar noi, din trandafiri, în ăst răstimp, vom face un con, să fie ferită, și nimeni să se-arate pe colina însorită.
Oprește-te, tu, vânt de nord, mort ești; vino, austrule, tu ce trezești iubirile-adormite, suflă-n grădina mea, să răspândești miresmele tale toate, să alerge le trimite, și va paște Iubitul meu printre florile-n florite.
MIRELE Intrat-a Mireasa delicată în grădină mult-dorită, fermecată, și-n miresmele-i culcată, capul lăsat și-l ține, plecată, de ale Iubitului dulci brațe mângâiată.
Sub măr, acolo, sub crengile-i umbroase, mi te-ai făcut mireasă, mie, prea-cinstită, acolo mâna ți-o dădui, iar tu, sfioasă, salvată-ai fost și mântuită, acolo unde maica ta fusese necinstită.
Paserilor ușurele, lei și cerbi și voi dami săltători, munți și văi, voi râuri și voi cele ape, adieri, arșițe și ardori și voi spaime ale nopților de veghe, pân la cântători,
eu, cu lire fermecate, și cântece de sirenă, vă conjur, acum, odată, potoliți-vă mânia, fiți astâmpărate, și-n perete nu mai bateți, fie ea lăsată, Mireasa-mi, să doarmă de toate apărată.
O, voi, nimfe din Iudeea! De nu v-ar fi cu supărare, Cât printre cele flori și tufe dese de roze parfumate ambra mireasma-și dăruiește, rugare vă fac vouă: în sate să rămâneți, toate, pragul să nu ni-l treceți, nu se poate.
Ascunde-te, drăguțule, fii bun și fața ta spre munți doar să privească, și, rogu-te, n-o spune, nu acum, mai bine hai, te uită la soațele celei ce-o să călătorească, și care ce va pleca spre insulele neștiute, să te întâlnească.
Cea dalbă porumbiță, prea-iubită, la arcă se-nturnă cu rămurica în ciocu-i albăstrit; la rându-i, turtureaua cea nuntită soțu-i după care mult a mai tânjit, cel mult-dorit, pe malurile verzi și l-a găsit.
Singură de tot trăia și-n singurătate cuibul și-l făcu, cu dor; în singurătate o călăuzea, de unul singur, al ei iubit și-ocrotitor, și el, tot în singurătate, rănit de amor.
MIREASA Unul de altul să ne bucurăm, Iubite, făr de vină, să mergem și să ne vedem în frumusețea ta nemăsurată, pe muntele înalt și pe colina lină, acolo unde izvorăște apa cea curată; să intrăm unde-i pădurea mai deasă și mai minunată.
Apoi, la peșterile-nalte, nepătrunse, ne-om duce, adânc săpate-n stâncă, ce sunt foarte bine ascunse, în ele vom pătrunde, … și acolo gusta-vom sucul rodiilor, dulce.
Acolo tu-mi vei arăta ce sufletu-mi tânjea să vadă, și apoi acolo tu-mi vei da, din nou, tu, viața mea, ce sufletu-mi te roagă, și ce-mi dăduși mai ieri, plăcerea-ntreagă:
În pieptu-mi intre adierea prea-curată și cântul privighetorii celei dulci, divină, dumbrava și a ei vrajă fie-mi dată, în noaptea cea senină, cu flacăra ce te consumă dar nu rănește, de iubire plină.
Pentru că nimeni nu privea, Aminadab, nici el nu apărea, împresurarea, și ea se potolea, iar cavaleria, la vederea apelor, se retrăgea și cobora.
SFÂRȘIT
Descoperă-mi a ta prezență, te vădește, de-ar fi vederea ta și frumusețea ta să mă omoare; privește la durerea-mi ce iubirea mi-o pricinuiește ce nu se vindecă altfel – nu știi tu oare? – decât cu al tău chip și a ta prezență tămăduitoare.
Strofă adăugată în versiunea Cántico B.
Retrato de san Juan de la Cruz. Anónimo. Granada. Carmelitas Descalzas. Escuela española, fines del s. XVII. Es una de las primeras imágenes que representan al místico carmelita como escritor.
Cántico espiritual/Canciones entre el Alma y el esposo
[LA ESPOSA] ¿Adónde te escondiste, Amado, y me dejaste con gemido? Como el ciervo huiste, habiéndome herido; salí tras ti clamando, y eras ido. 5 Pastores, los que fuerdes allá por las majadas al otero, si por ventura vierdes aquel que yo más quiero, decilde que adolezco, peno y muero. 10 Buscando mis amores iré por esos montes y riberas; ni cogeré las flores ni temeré las fieras; y pasaré los fuertes y fronteras. 15 ¡Oh, bosques y espesuras plantadas por la mano del Amado! ¡Oh, prado de verduras, de flores esmaltado! Decid si por vosotros ha pasado. 20
[RESPUESTA DE LAS CRIATURAS] Mil gracias derramando pasó por estos sotos con presura, y, yéndolos mirando, con sola su figura vestidos los dejó de hermosura. 25
[LA ESPOSA] ¡Ay! ¿Quién podrá sanarme? Acaba de entregarte ya de vero; no quieras enviarme de hoy más ya mensajero, que no saben decirme lo que quiero. 30 Y todos cuantos vagan de ti me van mil gracias refiriendo; y todos más me llagan, y déjame muriendo un no sé qué que quedan balbuciendo. 35 Mas, ¿cómo perseveras, ¡oh, vida!, no viviendo donde vives y haciendo porque mueras las flechas que recibes de lo que del Amado en ti concibes? 40 ¿Por qué, pues has llagado aqueste corazón, no le sanaste? Y, pues me le has robado, ¿por qué así le dejaste y no tomas el robo que robaste? 45 Apaga mis enojos, pues que ninguno basta a deshacellos; Y véante mis ojos, pues eres lumbre dellos y solo para ti quiero tenellos. 50 Descubre tu presencia, y máteme tu vista y hermosura; mira que la dolencia de amor que no se cura sino con la presencia y la figura. 55 ¡Oh, cristalina fuente! ¡Si en esos tus semblantes plateados formases de repente los ojos deseados que tengo en mis entrañas dibujados…! 60 ¡Apártalos, Amado, que voy de vuelo!
[EL ESPOSO] Vuélvete, paloma, que el ciervo vulnerado por el otero asoma al aire de tu vuelo, y fresco toma. 65
[LA ESPOSA] Mi Amado, las montañas, los valles solitarios nemorosos, las ínsulas extrañas, los ríos sonorosos, el silbo de los aires amorosos, 70 la noche sosegada en par de los levantes del aurora, la música callada, la soledad sonora, la cena que recrea y enamora. 75 Cazadnos las raposas, que está ya florecida nuestra viña, en tanto que de rosas hacemos una piña, y no parezca nadie en la montiña. 80 Detente, cierzo muerto. Ven, austro, que recuerdas los amores; aspira por mi huerto y corran tus olores, y pacerá el Amado entre las flores. 85 ¡Oh, ninfas de Judea! En tanto que en las flores y rosales el ámbar perfumea, morá en los arrabales, y no queráis tocar nuestros umbrales. 90 Escóndete, Carillo, y mira con tu haz a las montañas, y no quieras decillo; mas mira las compañas de la que va por ínsulas extrañas. 95
[EL ESPOSO] A las aves ligeras, leones, ciervos, gamos saltadores, montes, valles, riberas, aguas, aires, ardores y miedos de las noches veladores. 100 Por las amenas liras y canto de serenas os conjuro que cesen vuestras iras y no toquéis al muro, porque la Esposa duerma más seguro. 105 Entrádose ha la Esposa en el ameno huerto deseado, y a su sabor reposa el cuello reclinado sobre los dulces brazos del Amado. 110 Debajo del manzano: allí conmigo fuiste desposada, allí te di la mano y fuiste reparada donde tu madre fuera violada. 115
[LA ESPOSA] Nuestro lecho florido de cuevas de leones enlazado, en púrpura tendido, de paz edificado, de mil escudos de oro coronado. 120 A zaga de tu huella las jóvenes discurren al camino, al toque de centella, al adobado vino, emisiones de bálsamo divino. 125 En la interior bodega de mi Amado bebí, y cuando salía por toda aquesta vega, ya cosa no sabía, y el ganado perdí que antes seguía. 130 Allí me dio su pecho, allí me enseñó ciencia muy sabrosa, y yo le di de hecho a mí, sin dejar cosa; allí le prometí de ser su Esposa. 135 Mi alma se ha empleado y todo mi caudal en su servicio. Ya no guardo ganado, ni ya tengo otro oficio, que ya solo en amar es mi ejercicio. 140 Pues ya si en el ejido de hoy más no fuere vista ni hallada, diréis que me he perdido, que, andando enamorada, me hice perdediza, y fui ganada. 145 De flores y esmeraldas, en las frescas mañanas escogidas, haremos las guirnaldas en tu amor floridas y en un cabello mío entretejidas. 150 En solo aquel cabello que en mi cuello volar consideraste, mirástele en mi cuello, y en él preso quedaste, y en uno de mis ojos te llagaste. 155 Cuando tú me mirabas, su gracia en mí tus ojos imprimían; por eso me adamabas, y en eso merecían los míos adorar lo que en ti vían. 160 No quieras despreciarme, que, si color moreno en mí hallaste, ya bien puedes mirarme después que me miraste, que gracia y hermosura en mí dejaste. 165
[EL ESPOSO] La blanca palomica al arca con el ramo se ha tornado; y ya la tortolica al socio deseado en las riberas verdes ha hallado. 170 En soledad vivía, y en soledad ha puesto ya su nido; y en soledad la guía a solas su querido también en soledad de amor herido. 175 Gocémonos, Amado; y vámonos a ver en tu hermosura al monte y al collado do mana el agua pura; entremos más adentro en la espesura. 180 Y luego a las subidas cavernas de la piedra nos iremos, que están bien escondidas, y allí nos entraremos, y el mosto de granadas gustaremos. 185 Allí me mostrarías aquello que mi alma pretendía, y luego me darías allí tú, vida mía, aquello que me diste el otro día. 190 El aspirar del aire, el canto de la dulce filomena, el soto y su donaire, en la noche serena, con llama que consume y no da pena. 195 Que nadie lo miraba, Aminadab tampoco parecía; y el cerco sosegaba, y la caballería a vista de las aguas descendía. 00
Estrofa añadida en la versión del Cántico B Descubre tu presencia Y máteme tu vista y hermosura; Mira que la dolencia de amor, que no se cura sino con la presencia y la figura.
(https://www.cervantesvirtual.com)
Retrato de san Juan de la Cruz. Antequera. Carmelitas Descalzas. Anónimo s. XVII. Es uno de la colección de primitivos que atesora Andalucía.
AUTOR ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
ghemulariadnei 