IRAN-SUA: DE CE 52       Washington, Diana Negre

Din 1979, relațiile irano-americane pot fi calificate drept „un carusel al urii” iar, în ziua de azi, servesc pentru a explica aparent absurda amenințare a lui Trump de a distruge 52 obiective iraniene.

De ce 52 și nu 50, 100 sau 1.000? Explicația se află în revoluția ayatolahilor din anul 1979. În orgia aceea de violență și ură, declanșată de ayatolahul Khomeini la întoarcerea din exilul său în Franța, adepții săi au asaltat ambasada americană din Teheran, la 4 de noiembrie 1979, și i-au luat prizonieri pe toți cei ce se aflau acolo, diplomați sau simpli funcționari.

Era o violare a Dreptului internațional și a oricărei logici, însă se potrivea perfect cu ambianța revanșistă și ura cu care Khomeini, surghiunit în Franța de către șahinșah, punea mâna pe putere în Iran. Ura sa nestăpânită împotriva lui Reza Pahlevi și a guvernului american, care-l sprijinise tot timpul cât a domnit, a fost transmisă maselor, iar violarea extrateritorialității a fost văzută de noile autorități iraniene ca un „act de justiție”. Un act de justiție pe care ayatolahii l-au prelungit 444 de zile, ținându-i prizonieri, în tot acest răstimp, pe cei 52 de cetățeni americani câți se aflau în ambasadă. Acele 444 de zile au fost percepute – și așa au rămas în amintire, chiar și azi, la Washington și Teheran -, ca tot atâtea zile de umilire a SUA. Multă lume din Washington, cu Trump în frunte, continuă să și le amintească în felul acesta.

Acel incident nu a fost numai o umilire, ci și o ridiculizare infinită pentru SUA, cu toate că, acest ultim aspect, din vina Administrației președintelui Carter: văzând că sancțiunile economice (blocarea conturilor bancare iraniene în SUA, suspendarea achizițiilor de petrol iranian, ruperea relațiilor diplomatice etc.) nu dădeau rezultate, Carter a ordonat efectuarea unei operații de comando („Gheară de vultur”) pentru recuperarea ostaticilor.

Dezastrul Operației Gheară de Vultur

În acea misiune, Pentagonul a comis o serie întreagă de aiureli. Pregătirea eliberării ostaticilor a fost o cârpăceală, iar ducerea ei la îndeplinire a fost un dezastru. Elicopterele care trebuiau să transporte trupele de comando s-au înțepenit, deoarece motoarele lor s-au înecat cu nisipul din deșert; un elicopter s-a lovit de un avion militar, pierzându-și astfel viața 8 soldați americani; operația a fost anulată la puțin timp după declanșarea ei.

În fața lumii întregi, misiunea aceea, dincolo de o cârpăceală militară, a fost percepută ca un act ridicol și o fugă precipitată, deoarece militarii au fost recuperați în ultimul moment; în teritoriul iranian au fost abandonate: material militar din abundență și mai ales echipament și documente secrete americane.

Criza s-a mai temperat în 1981, după moartea șahinșahului Reza Pahlevi, în iulie 1980. La 4 noiembrie, Irakul a invadat Iranul, adică exact în cea de a doua aniversare a asaltului asupra ambasadei americane, iar Jimmy Carter a pierdut alegerile prezidențiale în fața lui Ronald Reagan.

La 20 ianuarie 1981, la câteva minute după instalarea lui Reagan ca președinte, Teheranul i-a eliberat pe cei 52 de ostateci americani.

52 de ostateci, 52 de obiective pentru potențialele represalii americane și o ură are nu încetează…nici de o parte, nici de alta.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

IRAN-EE.UU. : POR QUÉ 52     Washington, Diana Negre

Asalto a la embajada norteamericana en Teheran, 4 de noviembre de 1979

Desde 1979, las relaciones iranio-estadounidenses pueden calificarse de “carrusel del odio” y, hoy en día, sirven para explicar la aparentemente absurda amenaza de Trump de destruir 52 objetivos iraníes.

¿Por qué 52 y no 50, 100 o 1.000? La explicación está en la revolución de los ayatolás de 1979. En aquella orgia de violencia y odio, desencadenada por el ayatolá Khomeini a su regreso del exilio francés, sus partidarios asaltaron la embajada de los EE.UU. en Teherán, el 4 de noviembre de 1979 y apresaron a todos sus ocupantes, diplomáticos y simples empleados.

El paso violaba el Derecho internacional y toda lógica, pero encajaba a la perfección con el clima revanchista y de odio con que Khomeini, desterrado a Francia por el Sha, se alzaba con el poder en el Irán. Su odio personal contra Reza Pahlevi y el Gobierno estadounidense que lo había apoyado durante todo su reinado fue transmitido a las masas y la violación de la extraterritorialidad fue vista por los nuevos mandatarios iraníes como un “acto de justicia”. Un acto de justicia que los ayatolás prolongaron durante 444 días, manteniendo presos, todo este tiempo, a 52 ciudadanos estadounidenses. Esos 444 días los entendieron – y los recuerdan – aún hoy, en Washington y Teherán, como otros tantos días de humillación de los Estados Unidos. Muchos, en Washington, con Trump a la cabeza, los siguen recordando así.

Y ese incidente no fue sólo una humillación, sino también un ridículo infinito para los EE.UU. aunque, esto último, por culpa de la Administración del Presidente Carter: al ver que ni las sanciones económicas (bloqueo de las cuentas bancaria iraníes en los EE.UU.; suspensión de las compras de petróleo iraní; rotura de relaciones diplomáticas; etc.) no daban ningún resultado, Carter ordenó una operación comando (“Garra de águila”) de rescate de los rehenes.

Fracaso de la operación Garra de Aguila

Y en eso el Pentágono hizo todo un alarde de despropósitos. Preparó chapuceramente la liberación y la llevó a cabo de una manera espantosa. Los helicópteros que debían llevar el comando de rescate a Teherán se atascaron al estropearse sus motores con la arena del desierto; un helicóptero chocó con un avión militar, causando la muerte de 8 soldados; y al final, la operación se abortó nada más comenzada. Pero, a ojos del mundo entero, aquello más que una chapuza militar apareció como un ridículo vergonzoso y una huída precipitada ya que se rescataron a golpe a los soldados, pero se dejó en territorio iraní abundante material militar y, sobre todo, equipos y documentos del servicio secreto estadounidense.

La crisis se alivió apenas en 1981, después de que el sha Reza Pahlevi falleciera en julio del 1980; Irak invadiera el Irán y el 4 de noviembre, en el segundo aniversario del asalto a la embajada, Jimmy Carter perdiera las elecciones presidenciales frente a Ronald Reagan.

El 20 de enero de 1981 y a los pocos minutos de la toma de posesión de Reagan como nuevo presidente, Teherán liberó a los 52 rehenes estadounidenses.

52 rehenes, 52 objetivos de represalias estadounidenses potenciales y un odio que no cesa… en ninguna parte.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.