Ce este sufletul omului ? Ce este spiritul lui ? Dar duhul ?

Etimologia arată că toate trei sunt, la origine, sinonime și că provin din rădăcini indo-europene care înseamnă „a sufla și a respira”.

Nu întâmplător, tradițiile religioase sau spirituale ne învață că, atunci când a făcut omul, Creatorul a suflat asupra lui o suflare divină și l-a… însuflețit, adică i-a dăruit suflet.

Și, nu întâmplător doctrinele secrete, așa cum spune Socrate, transmit că sufletul este partea divină din om, partea sa nemuritoare, care-i supraviețuiește după moarte, într-o stare de beatitudine și atotcunoaștere.

***

Limba română este singura în care există dubletul spirit-duh, primul, din latină, cel de-al doilea, din slavă, sinonime aproape perfecte.

Astfel că noi putem spune că sufletul, spiritul și duhul omului sunt treimea lui lăuntrică, după chipul Sfintei Treimi: sufletul îi corespunde lui Dumnezeu Tatăl, dătătorul de viață, spiritul îi corespunde Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos, cel Care ne transmite cunoașterea dumnezeiască, și duhul îi corespunde Sfântului Duh, cel care… ne înduhovnicește, adică ne îndumnezeiește.

La origine, suflet, spirit și duh provin din rădăcini care, toate, înseamnă… a sufla, a umfla; a respira și a insufla/a inspira.

Ideea e limpede: toate au ajuns să însemne suflul divin. Viața și mintea lui Dumnezeu coborâte în om.

Sufletul – suflarea lui Dumnezeu 

Suflet este un unicat printre limbile moștenitoare ale latinei. Există numai în română și vine din *sufflitus, apărut în latina populară/târzie, foarte probabil, creștină.

Faptul că sufflitus s-a format din verbul sufflo, sufflare: „a sufla în, asupra, peste” este, poate, un indiciu că e vorba de un cuvânt creat de creștini cu sensul de suflu divin, „suflare a lui Dumnezeu”.

Sufflare este, de altfel, rudă cu afflo, afflare (forma lui mai veche era ad-flare), „a sufla asupra, a insufla, a inspira”, care l-a dat în românește pe a afla.

A afla este un cuvânt interesant care te face să te gândești la o cunoaștere tainică, la lucruri pe care le descoperi în taină, pe care ți le șoptește, ți le… suflă cineva la ureche, pe care le poartă vântul sau pe care ți le inspiră sau comunică Dumnezeu, pe căile Lui deseori… ascunse.

Ambele sunt formate pe verbul flo, flare, „a sufla, a crește și a umfla”, desprins din rădăcina i.e.*bhel-/bhle- = a crește, a se umfla.

În română, din suflet au apărut verbele a (se) însufleți (a învia, a da și a prinde viață) și a răsufla (răs + sufla, unde răs– este sufixul slav al repetiției). Cât despre „a insufla”, el este împrumutat din franceză, insuffler.

În celelalte limbi romanice cuvântul care înseamnă „suflet” nu provine din *sufflitus, ca în română, ci din anima, care în latină însemna: aer, suflu, răsuflare, respirație, suflet, viață și care a dat, în italiană, anima, în spaniolă, anima și alma, în portugheză, alma și în franceză, âme.

În schimb, în română, anima (care în latină însemna exact ce înseamnă la noi suflet) a dat… inimă.

Cât despre urmașii lui sufflare în limbile romanice, niciunul nu are vreo legătură cu „sufletul”, ci numai cu „acțiunea de a sufla”. Astfel, în spaniolă există soplar, a sufla, soplo, suflu, soplido, suflare și soplón/soplona, turnător, denunțător; în franceză există soufller, a sufla, și soufle, suflu; în italiană există soffiare, a sufla și soffiamento, acțiunea de a sufla.

***

În română, suflet are două sinonime, unul intrat în limbă din latină, spirit (spiritus) și celălalt, intrat din slavă, duh (duhu). Ambele sunt sinonime aproape perfecte, dat fiind că pot fi folosite unul în locul celuilalt.

Spiritul – principiul existenței

Spiritus (din radicalul i.e. *peis-/speis- = a sufla) avea, în latină, următoarele sensuri: suflu, suflare, aer, vânt, emanație, respirație, miros; suflu vital, viață; spirit, suflet, inspirație, inimă, pasiuni, emoții, sentimente, noblețe, sentimente înalte, măreția sufletului, curaj, mândrie…

… dar, mai ales, sensul de… spirit divin (la Titus Livius întâlnim formula: „spiritu divino tactu”, adică atins de Duhul Sfânt, cum am spune azi).

Verbul din care s-a născut, spiro, spirare, însemna: a sufla, a respira, a fi însuflețit, viu, a trăi.

Și el și compușii lui pe care îi avem în română: a respira, a inspira, a expira, a aspira, a conspira (împrumutați), a suspina și, poate, a spera (moșteniți) au apărut în sfera respirației, a aerului, de fapt, a principiului vieții …

… ca și grecescul pneuma (πνεύμα) creat din verbul pneo (gr.πνέω), a respira, a sufla, a adia (rad. i.e. *pneu-, cu aceleași sensuri)                 … sau ca slavul duh…

… ceea ce arată că spiritul reprezintă principiul însuși al existenței.

 Notă: verbul „a conspira” merită o explicație: la început însemna „a respira împreună, a tinde spre același scop, a avea aceleași năzuințe” și a ajuns să însemne „a complota, urzi un complot”.

Duh și văzduh

Duhu este un cuvânt moștenit de slava veche din radicalul *dheu-, unul dintre cele mai interesante și mai productive pe care le-a avut misterioasa și străvechea limbă a indo-europenilor.

Acest radical, foarte bogat în semnificații, s-a dezvoltat, de fapt, din imaginea simplă și sugestivă a vârtejului de vânt care urcă până în tării, vârtej ce va deveni apoi coloana de fum, ridicată din jertfa de carne sau de tămâie, bine mirositoare, sau din rugul funerar.

Tot din imaginea vârtejului s-a desprins și cea a spectrului – un fum, un abur, ce, părăsind trupul după moarte, urcă purtat, parcă de o adiere de vânt, spre lumea de dincolo.

Și, nu mai puțin, imaginea spiritului, văzut ca un abur fin in-suflat în om de divinitate – partea sa cea mai subtilă, prin care participă la/se împărtășește din esența divină. Ceea ce numim: partea spirituală, gânditoare, cunoscătoare și clarvăzătoare care are acces la mintea și la puterea divinității.

Sensurile rădăcinii *dheu- sugerează că spiritul/duhul ar fi ceva asemănător aerului, fumului, aburului sau particulelor subtile, ca o pulbere foarte fină, ce se mișcă în cele două direcții ale axei lumii: în sus, spre cer, ca o urcare/înălțare, când e vorba despre fumul jertfelor, despre spectrul care se ridică din trup, sau, mai, ales, despre gândul pe care îl înalță rugătorul spre divinitate…

…și, în jos, în omul imaginat ca un vas ce primește în el însuflețitorul și dătătorul de viață suflu al Creatorului său.

 Ele se pot grupa pe mai multe idei/viziuni:

 – cea a vântului și a turbionului de aer: a sufla, a bate vântul, a fi luat de vânt, a împrăștia, a risipi, a (se) învârti, a (se) roti, a zbura și vârtej, furtună și vijelie

 – cea a pulberii fine și a vaporilor: a stropi, a pulveriza, a se evapora și praf, pulbere, vapori, aburi;

 – și, în sfârșit, cea a fumului

Din aceeași rădăcină, în latină, s-a format familia de cuvinte a furiei, furo, furere: a (se) întuneca, a se înnegura, și furia, de unde furie, în românește. Nimic altceva decât „duhul mâniei”.

Sau familia fumului:fumo,fumare, a scoate fum, a fumega și fumus, de unde, în românește, fum.

În greacă, „rădăcina duhului”, *dheu-, a dat cele mai interesante noțiuni: thyo (θύω), a jertfi, thysia (θυσία) și thyma (θύμα), jertfă sau ardere, thymiao (θυμιάω), a tămâia și thymiama (θυμίαμα), tămâie, theos (θεός), zeul, divinitatea căreia i se ard/aduc jertfele, thanatos (θάνατος), moartea, văzută, poate, ca o descompunere, o împrăștiere a „pulberii” trupului și o exhalare a sufletului, thnitos (θνητός), muritorul…

… și, poate cel mai celebru dintre toate, thymos (θυμός), duhul sau totalitatea trăirilor interioare, a emoțiilor și a pornirilor, bune sau rele: sufletul, pathos-ul, curajul, teama, mânia, deseori irațională, și chiar însăși partea irațională a omului, impetuozitatea, înflăcărarea, elanul vital, bucuria descătușată și dorința aprinsă și, nu în ultimul rând, tot ce se leagă de gândire și de inimă.

Acest thymos, care însemna la Homer deopotrivă sufletul/viața care se ridică ca un abur și iese din oasele celui mort, nebunia războinică și pornirile iraționale sau chiar gândirea însăși, este echivalentul duhului din slavă.

Duhu însemna în slava comună: suflu, respirație, miros, exhalație, parfum, vapori, spirit, suflet; dar, talent, geniu, har; esență, umoare, gust, umor, caracter; spirite, parfumuri, miruri. Verbul lui este duhati: a respira, a răsufla, a emana un miros.

Din familia slavă a duhului avem în română: dihanie, adică vietate sau creatură, deși, în slavă, însemna mai ales: suflare, răsuflare, respirație, suflu sau suspin.

 Îl mai avem pe a duhni, care în slavă însemna: a respira, a sufla, a mirosi a …

… dar avem și termenii teologici duhovnic („duhovnicu”, traducerea lui pnevmaticos/ πνευματικος din gr., părinte spiritual, duhovnic) și duhovnicesc, adică al duhului, care e ceva mai mult decât… spiritual, fiindcă și duh în română, pentru creștinii ortodocși, este ceva mai mult decât spirit.

Îi mai avem și pe:

-a se odihni/hodini, din slavul otdîhati, cu prefixul otu/oto al desprinderii/detașării/ opririi dintr-o activitate și …

–văzduh (din slavul vozduhu:aer, eter, atmosferă, vânt, unde prefixul „voz” îi corespunde prefixului latinesc „re” intensiv).

Spuneam că duh în română este ceva mai mult decât spirit. De ce, dacă ne gândim că sunt sinonime aproape perfecte ?

Pentru că duhul și, mai ales, Duhul Sfânt, s-au impus în română prin slava veche bisericească, adică slavona, care a fost, aproape un mileniu, la noi, limba liturghiei și a Bibliei.

Și, ca limbă a Bibliei, slavona cunoaște toate semnificații pe care duh le are în Vechiul și în Noul Testament, semnificații cu care acest arhicuvânt a intrat în română.

***

E posibil ca în limba de substrat, a strămoșilor noștri, să fi existat un echivalent al lui *sufflitus din latină, devenit suflet, lucru care ar explica de ce româna este singura limbă romanică care l-a păstrat.

Și, de asemenea, este posibil, așa cum ne învață tradițiile religioase și spirituale, ca rugăciunea și meditația, însoțite de un anume ritm al respirației, cum este, de pildă, Rugăciunea Inimii, să ne conducă, cel mai repede, spre Dumnezeu. Pentru că, rugăciunea, astfel, se contopește cu însăși suflarea de viață pe care El ne-a dat-o.

AUTOR  ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.