UCRAINA, TENTAȚIA OTRĂVITĂ
La fel ca orice criză, și cea ucraineană actuală poate avea mai multe interpretări. Cea mai tentantă dintre ele este strădania Rusiei de a reveni printre primele puteri mondiale. Căci nu poate exista o Rusie mare și puternică, dacă-i lipsește Ucraina.
Însă, Ucraina, ca atâtea alte foste republici sovietice, și-a proclamat independența în 1991, atunci când s-a prăbușit URSS. Și nu numai că a devenit independentă pentru a se salva de falimentul bolșevic, dar a și prins gustul de a fi stăpână la ea acasă. Chiar și dacă se pare că o duce mai rău ca stat independent, decât o ducea ca republică în cadrul URSS.
Independența ucraineană este problema cea mai mică a președintelui rus, Vladimir Putin. Problema cea mai mare din ambiția sa naționalistă de a deveni din nou important și puternic ca în URSS-ul din timpul „războiului rece” este că actuala constelație mondială nu mai are nimic comun cu cea din secolul trecut. În ziua de azi, Rusia continuă să aibă o economie fragilă (trăiește mai mult din exporturile de materii prime, mai ales hidrocarburi), neîndestulătoare pentru un lung război de uzură, în timp ce Occidentul s-a îmbogățit și întărit enorm în ultimii 30 de ani.
Demografic, Rusia are acum cel mult o treime din populația URSS-ului (și, pentru a câștiga un război de uzură e nevoie de multe divizii), dar, între timp, arsenalele și structurile sale militare s-au modernizat. Cu toate acestea, rămân inferioare celor ale NATO și SUA. Armata rusă o poate învinge cu prisosință pe cea ucraineană. Însă aceasta nu înseamnă că ar putea învinge și gherilele, sau înnăbuși răscoalele poporului ocupat. Situația – în cazul în care Ucraina e ocupată – ar avea multe asemănări cu nefericita invazie a Afganistanului.
Lucrurile acestea le cunoaște Putin mai bine decât oricine și știe că le cunosc și conducătorii occidentali. Și atunci, de ce a lansat o „grozăvie în stil mare” – o a doua Yaltă – din care are mult de pierdut?
În mod sigur, pentru că Putin și consilierii săi cred că vor trece mulți ani până să mai apară o conjunctură politică internațională atât de favorabilă pentru un șantaj rusesc ca cea de acum.
Căci Occidentul este foarte departe de a avea gradul de mobilizare pe care îl au rușii la ora actuală, și acest lucru îi șubrezește destul de mult argumentele în fața pretențiilor Moscovei. Dar chiar și solidaritatea lumii capitaliste strălucește prin absență. Cu gura mică, toți jură că vor apăra Ucraina; dar, de adevărat, până acum a făcut-o doar Lituania. Curajul o onorează, însă, într-un eventual conflict armat, ar fi o entitate de-a dreptul neînsemnată.
La polul opus se află Germania, primul client european al gazelor rusești și una dintre cele mai importante armate (după cea a SUA) ale NATO, care a arătat cât de mare este solidaritatea sa cu Kiev-ul trimițându-i Ucrainei cinci mii de căști de război și niciun cartuș, obuz sau vreo armă. Dacă lumea nu s-ar juca acum cu focul, s-ar putea spune că guvernul german are un special – mai degrabă, macabru – simț al umorului.
Desfășurarea evenimentelor pare să-i dea dreptate Moscovei: acum este momentul pentru a cere. Și, cu o tehnică dovedită de secole de negustorii din bazaruri, Kremlinul cere totul – adică, reîntoarcerea la statutul militar și politic din cea de a doua jumătate a secolului XX -, ca să i se dea ceva.
De fapt, ceea ce vrea într-adevăr Putin este garanția că, mai devreme sau mai târziu, va putea să aibă Ucraina ca parte din Federația Rusă.
Dacă ar obține asta, dacă Washington-ul și aliații săi ar comite sinuciderea politică de a nu le pasa de destinul Ucrainei, atunci renașterea imperiului rus va fi început în 2022.
Și dacă pretențiile Kremlinului sunt respinse categoric de Occident?
Este greu de răspuns la o asemenea întrebare. Mai întâi, deoarece nimeni din Occident nu știe cu exactitate cât de solidă este puterea internă pe care o are Putin. Autocrațiile din țările fără tradiție democratice obișnuiesc să depășească fără prea multe necazuri înfrângerile diplomatice. Însă, lumea a asistat la năruirea URSS-ului, cu toată aparența sa monolitică. Iar, în al doilea rând, e greu de crezut că Putin nu a prevăzut un eventual refuz tăios când și-a avansat pretențiile. Prin urmare, trebuie că are în mânecă noi manevre, de la o târguială în jos, până la escaladarea unui șantaj cu o incursiune militară temporară în Ucraina.
Pe lângă alte surprize, desigur. Căci, istoria este plină de surprize…
Autorul articolului: Valentin Popescu.
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
UCRANIA, LA TENTACIÓN ENVENENADA
Como todas las crisis, la actual ucraniana tiene muchas lecturas. Y la más tentadora de ellas es la del empeño ruso para retornar al ruedo de las primerísimas potencias mundiales. Porque una Rusia grande y poderosa es imposible si Ucrania no forma parte de ella.
Pero Ucrania, como tantas otras exrepúblicas soviéticas de la URSS, se proclamó independiente al quebrar ésta en 1991. Y no solo se independizó para salvarse de la bancarrota bolchevique, sino que le cogió el gusto a ser amo de su casa. Incluso cuando parece que vive peor de Estado independiente de como vivía de república integrada.
El independentismo ucraniano es el menor problema del presidente ruso, Vladimir Putin. El gran problema en su ambición nacionalista de volver a ser tan importante y fuerte como la URSS de la “guerra fría” es que la constelación mundial actual nada tiene que ver con la del siglo pasado. Hoy Rusia sigue teniendo una economía frágil (vive básicamente de la exportación de materias primas, ante todo hidrocarburos), insuficiente para una larga guerra de desgaste, mientras que Occidente se ha enriquecido y fortalecido grandemente en los últimos 30 años.
Demográficamente Rusia tiene hoy escasamente un tercio de la población de la URSS (y para ganar una guerra de desgaste se necesitan muchas divisiones) en tanto que militarmente sus arsenales y estructuras se han modernizado, pero siguen siendo inferiores a las de la OTAN y los EE.UU. El Ejército ruso se bastaría y sobraría para derrotar al ucraniano. Pero esto no quiere decir en absoluto que podría derrotar también a las guerrillas y superar las subversiones del pueblo ocupado. La situación – en caso de ocupar Ucrania – tendría muchas semejanzas con la malhadada invasión del Afganistán.
Todo esto lo sabe Putin mejor que nadie y le consta que los dirigentes occidentales también lo saben. Entonces, ¿ Por qué ha lanzado un “órdago a la grande” – un Yalta II – en el que tiene mucho que perder ?
Seguramente, porque Putin y sus consejeros creen que pasarán muchos años hasta darse una coyuntura política internacional tan favorable para un chantaje ruso como la actual.
Y es que no sólo Occidente está muy lejos del grado de movilización rusa – lo que debilita sus argumentos del momento frente a las exigencias moscovitas -, sino que la solidaridad del mundo capitalista brilla por su ausencia. De boquilla, todos juran defender a Ucrania; de verdad, hasta ahora solo lo ha hecho Lituania. La valentía le honra, pero en un eventual conflicto armado sería una entidad menos que insignificante.
de los EE.UU.) de la OTAN, quien ha mostrado el calado de su solidaridad con Kiev mandando a Ucrania cinco mil cascos bélicos y ninguna bala, obús o arma. Si el mundo no estuviera jugando ahora con fuego, se podría decir que el Gobierno germánico tiene un peculiar – más bien, macabro – sentido del humor.
El desarrollo de los acontecimientos parece darle la razón a Moscú : ahora es el momento de pedir. Y con una técnica ratificada desde hace siglos por los mercaderes de los bazares, el Kremlin lo pide todo – es decir, la vuelta al estatuto militar y político de la segunda mitad del siglo XX -, para que le den algo.
En realidad, lo que realmente quiere Putin es la garantía de que más pronto o más tarde podrá volver a quedarse con Ucrania como parte de la Federación Rusa.
Si consiguiera esto, si Washington y sus aliados europeos cometiesen el suicidio político de desentenderse del destino de Ucrania, la resurrección del imperio ruso habría comenzado en 2022.
¿ Y si, contra lo esperado por el Kremlin, Occidente rechaza de plano las exigencias rusas ?
Es una pregunta de difícil contestación. En primerísimo lugar, porque nadie sabe con certeza en Occidente cuán sólido es el poder interno de Putin. Las autocracias en las naciones sin tradición democrática suelen superar sin mayores penas los reveses diplomáticos. Pero el mundo ya ha presenciado el colapso de la URSS pese a su apariencia monolítica. Y, en segundo lugar, cuesta creer que Putin no haya previsto la eventualidad de una negativa tajante al plantear su órdago. Consecuentemente, debe tener en la manga nuevas maniobras, desde un regateo a la baja hasta una escalada del chantaje con una incursión militar pasajera en Ucrania.
Sorpresas aparte, claro. Y la Historia está llena de sorpresas…
Valentin Popescu
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Valentín Popescu.