Cimbrul este iarba Afroditei care te ajută să savurezi viața cu nesaț. Darurile lui ? Încălzește sângele, inima și mintea și hrănește și satură sufletul cu iubire.

Numele cimbrului

Cimbrul era pentru romani iarba-care-te-satură sau sățioasa, satureia în latină, de la satur: sătul; îmbelșugat, rodnic, bogat.

„Sățioasa” – adică mirodenia cea mai hrănitoare. Cea care te satură, te hrănește „pe săturate” și cea care împlinește, îmbogățește și dă saț și savoare bucatelor, făcând ca orice mâncare să fie mai îmbelșugată.

În treacăt să spunem că sătul, în românește, vine din latină: satullus, „săturel”, iar a sătura, din saturo, saturare, verbul săturării, al sațietății și al împlinirii.

Numele românesc al cimbrului vine, însă, nu din latină, ci din grecescul thimbra, θύμβρα (prin varianta din neogreacă dimbros, δύμβρος, cf. MDA) poate, pentru că era foarte preţuit în cuhniile boierilor greci stabiliţi în Țările Române.

Cele mai cultivate două varietăți de cimbru (din cele 150 câte există) sunt cimbrul de grădină/ cimbrul de vară (Satureja hortensis) și cimbrul de munte/cimbrul de iarnă (Satureja montana).

Numele populare românești ale cimbrului sunt:ciumurică, lămâioară, lămâită, piperniță-de-grădină; cimbru adevărat, cimbru bun, cimbru mirositor.

Englezii i-au spus cimbrului savory, iar spaniolii saborea, adică savuroasa (deși numele cel mai folosit în Spania este ajedrea de jardín; ajedrea vine din forma hispano-arabă aššaṭríyya sau aššiṭríyya, din latinescul satureia).

Italienii îl numesc santoreggia sau savoreggia (forme care, evident, vin din satureia și care arată că cimbrul nu este o iarbă a… satirilor, ci a sfinților și regilor sau că are o savoare regală).

Francezii îi spun: sarriette (atestat în fr. în anul 1398, din sadree sec. XI sau sarree, sec. XII, deformări ale lui satureia), savourée (savuroasa); herbe de l’amour/iarba-iubirii, herbe à fèves/iarba-de-bob, herbe des satyres/iarba satirilor,  poivrée/piperata, savorée și savourée … adică sățioasa, dar și pèbre d’aï sau pèbre d’ase  în provensală, piperul-măgarului.

Iar grecii îi spun: tragorigni/τραγορίγανη, oregano-ul țapului, tragohorto/τραγόχορτο, iarba-țapului sau gherontohorto/γεροντόχορτο, iarba-bătrânilor.

 

Puterile cimbrului

În lumea Mediteranei sosul de cimbru (frunzulițele-i minuscule pisate, în mojar, cu usturoi și ulei de măsline) era o mâncare de toate zilele sățioasă și savuroasă. Se mânca cu pâine, măsline și brânză tare de capră.

Iar vinul fiert cu cimbru trecea drept una din cele mai puternice poțiuni ale Afroditei. Natural, și cimbrul face parte din vechea familie a ierburilor Afroditei: rozmarin, cimbrișor, oregano (maghiran și sovârf), mentă, busuioc, melisă (roiniță) sau levănțică.

Puterea afrodisiacă a cimbrului era atât de temută în Evul Mediu, încât călugării nu aveau voie s-o crească în grădinile mănăstirilor. I se spunea iarba-diavolului sau iarba-satirilor, pentru că satureia și satyr sunau aproape la fel.

Satureia era, însă, numele cimbrului în latină, iar satyrul era duhul silvestru al belșugului/fertilității în vechea Romă, venit, însă, din mitologia greacă și devenit, în lumea creștină, duhul… insațiabil al ispitei și al poftei neînfrânate.

Cea care „a exorcizat” și „a dezlegat” cimbrul de imaginea satyrului, simbol al sexualității descătușate, a fost Sfânta Hildegard de Bingen (1098- 1179), celebra herboristă și mistică benedictină, grație viziunilor sale mai presus de orice îndoială. Revelațiile pe care le primea au convins Biserica de binefacerile, multe și… neprihănite, ale cimbrului.

Mulțumită ei, așadar, din secolul al XII-lea, cuhniile mănăstireşti s-au umplut iarăși de miresmele viguroase ale prea-sățiosului cimbru.

Călugărilor, acest dar dumnezeiesc le uşura mult postul, dar şi digestia, în mâncarea de varză, fasole, linte, mazăre, bob sau năut, pe care le prefăcea în bucate cerești. Iar iarna, în vinul fiert, cimbrul le mai alina și tusea, astma, junghiurile, guturaiul sau lingoarea.

Ca să nu mai spunem cât de mult îi ajuta să rămână treji și să înfrunte akidia, adică toropeala de la vremea prânzului.

Cimbrul în rețetarul bucătarilor

De-a lungul timpului maeștrii bucătăriei subtile și-au dat seama că cimbrul, proaspăt sau uscat, trezește voluptăți nebănuite în cele mai simple și umile feluri, de la uleiul aromat și salate, până la pâinea de casă.

Și, mai ales și-au dat seama că miresmele-i intense te face să savurezi cu nesaţ:

… boabele mari: fasolea, mazărea, lintea, năutul, bobul, numite la modul general leguminoase…

… boabele mici: grâul, orezul, orzul și orice fel de cereale…

… salata de roşii, de lăptucă, de castraveți, de varză sau de murături…

… cartofii și vinetele, varza, ciupercile, supele și ciorbele de tot felul, piureuri, omlete sau salata de ouă… şi …

… cremele de brânză, mai ales brânza de capră, sau untul pentru tartinele de dimineață.

Se pare, totuși, că fasolea și cimbrul au o relație specială, de vreme ce în germană numele cimbrului este Bohnenkraut, adică iarba-fasolei.

Și tot o relație specială au cele cinci ierburi de Provența care, pisate bine în mojar și unite într-un sos de ulei, te fac să te simți pe deplin ospătat. Pentru 100 de gr de amestec, Maeștrii Înaltei Bucătării recomandă aceste proporții: 26 gr de rosmarin, 26 gr de oregano, 26 gr de cimbru, 19 gr de cimbrișor și 3 gr de busuioc.

 Sfatul bucătarilor

Cimbrul este la fel de sățios, de savuros și de bun, proaspăt sau uscat. Cel proaspăt rezistă la frigider și două săptâmâni, învelit într-o pânză curată sau în hârtie absorbantă ușor umezită. Iar mănuchiurile de cimbru uscat se păstrează foarte bine într-o cană de lut sau de sticlă, în cămară sau în bucătărie, ca să fie mereu la îndemână.

Sfatul herboriștilor

Un ceai de cimbru, spun herboriștii, sau uleiul esențial de cimbru curăță de impurități stomacul, gâtul, pieptul și abdomenul inferior. Iar gargara însănătoșește și reface mucoasele gurii și ale gâtului.

Tămăduitorii spun că cimbrul este un aliat foarte puternic: potolește orice durere și suferință a viscerelor, pe care le însănătoșește și le scapă de infecții.

Un aliat care potolește tusea convulsivă, care alungă răceala, gripa, răgușeala, frisoanele, febra, oboseala trupului și a minții sau insomnia.

Cum ? Pur și simplu „încălzește” sângele și-l face să curgă mai repede, scoțând afară din trup materiile care-l îmbolnăveau.

Iar vinul sau uleiul în care și-au lăsat puterile 2-3 săptămâni câteva crenguțe de cimbru și salvie nu numai că te fac să simți și să guști venusitatea lumii, dar îți coboară în toate măruntaiele o iubire și o poftă nesățioasă de viață.

 

Sfatul tămăduitorilor

Stăpânii ierburilor înmiresmate scriu în manualele lor că fie baia cu câteva (4-6) picături de ulei esențial de cimbru amestecat în 2-3 linguri de lapte gras sau în 2 linguri de ulei de bază, fie apa în care turnăm decoct de cimbru, ne relaxează și ne dăruiește o pace îngerească. Ca și masajul cu 4-6 picături de ulei esențial amestecat în 10 ml ulei de măsline.

 

Lecția cimbrului: îi însuflețește pe letargici și pe cei plictisiți sau sătui de viață, pe cei care simt că nu mai au putere să lupte cu ea, pe cei care se sperie de dualitatea lumii; dă vigoare sufletelor moleșite și le îndeamnă să trăiască intens fiecare clipă. Îi înfierbântă pe cei cu sângele și inima înghețată și îi învață pe cei prea cuminți să trăiască viața cu voluptate.

Satyr dansând (epoca elenistică, Muzeul Luvru, Paris)

AUTOR    ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.