O propunere de lectură a Ariadnei: Capitolo III (poemul al III-lea) din volumul TERZE RIME (1575) al poetesei-curtezane venețiene Veronica Franco (1546-1591). Un poem care ne arată că avea Metamorfozele lui Ovidiu pe noptieră.

Traducerea este ușor… desfășurată, dar corectă. I-ar plăcea Veronicăi.

III
DIN PARTEA SENIOREI VERONICA FRANCA
(către iubitul ei Marco Veniero)

Franca, ție credincioasă, aste cuvinte-ți scrie,
dulce, nobil și neînfricat al ei iubit;
Nenorocită ea trăiește, de lângă tine luată, departe și pustie.
Nu trecu mult de când, vai, pașii spre străine locuri îmi îndreptai grăbit,
de la Domnița Adriei (Veneția -n.n.), acolo unde inima-mi era acasă,
și voia și înfățișarea-mi mi-o schimbai, fără să fi dorit:
lipsită de putere și de viața ce-ncet mă lasă
palid mi-e chipul și-nlăcrimat,
iar din durere greu sejur făcui și durerea mi-e acum casă.
Cu spiritu-mi constrâns să zacă neîmpăcat,
făcând risipă de plângeri în care-mi spun durerea ce pieptul mi-l apasă, fără leac,
eu mi-am tras singura, cea mai înaltă voluptate din plânsu-mi nesecat.
Vai mie, o spun acum și o voi spune în veac
că a trăi fără de voi mi-e crudă moarte
și că din chinuri și vaiete plăceri îmi fac.
Ades, chemând cu glas tare numele drag foarte,
Nimfa Eco, mișcată de milă auzind al meu lamento stins
îmi răspundea-n cuvinte scurte, sparte.
Și uneori se opresc la mijlocul drumului lor, înadins
soarele și cerul și chiar și glia, – a câta oară ? –
aplecându-se s-asculte al meu înnecat în lacrimi cânt aprins.
Din peșterile lor ieșiți afară
plâns-au și tigrii de-al meu plâns
și de al meu martiriu ce mă ucide și inima-mi străpunge iar și iară.
Procne și Filomena trista lor cântare, de nespus,
cu ale mele vorbe-o însoțesc și-o cântă
și mă-ngână zi și noapte cu al lor răspuns.
Trandafirii proaspeți, crini și violete nu mă-ncântă,
arse sunt de vântul fierbintelor suspine
și soarele-l văzui pălind de mila mea, și se frământă;
când ochii și-i întoarce, fiindcă din ei curg lacrimi pentru mine,
râuri stau în loc și marea mânia-n frâu și-o ține
din dulce milă pentru ale mele martirii ce ar voi să mi le aline.
O, de câte ori ale mele crude suferinți, nu puține,
Și briza și frunzele tremurătoare voiau să le asculte
frunzele se opreau, iar briza sta în loc, uitând de sine!
Și pân’ la urmă, n-ajunsei să trec prin cele oculte
locuri unde nu vedeam ca-n plină zi cu soare
și de-a mea durere și pietrele plângeau, tăcute.
Trăiesc, dacă se poate spune că cel ce suflet nu mai are
crede că ar putea trăi cu adevărat.
Trăiesc, dar ce viață duc, nefericită și plină de-ntristare:
ceasul îl plâng și ziua când fui luată – ceas neîndurat! –
din patria-mi și de la bărbatu-mi mult-iubit,
de al lui dor aceste oase în cenușă mi le prefac, dor neîmpăcat.
Fericit ești, cuibul meu, ce-mi ocrotești iubitul preamărit,
cel la care-n gând mă-ntorc neîncetat.
Departe de el viața mi-o duc în dureri de negrăit!
Mult îl rog pe micul zeu, teribilul arcaș legat la ochi și neînduplecat
ce inima-mi străpunse și-mi luă viața, vai!
să-i arate cum pier, iubindu-l cu doru-mi nesecat.
Oh, cât blestem clipa când plecai,
biata de mine, de lângă voi, sufletul meu,
deși în mintea-mi suntem una numai.
Dar apoi și gelozia ne unește și mi-e greu,
Gelozia care, departe de voi, puțin câte puțin mă arde
cu flacăra-i de gheață, întunecată, rea… mereu.
Lacrimile ce le vărs, focul în parte
îl sting; și trăiesc doar cu speranța în pieptu-mi cuibărită
de a vă revedea curând la dulcele nostru loc și a nu ne pierde.
De îndat ajunsă-n odaia la care tot visam și atât de mult dorită,
închina-mă-voi, îngenuncheată, strălucirii
lui Apollo al meu, căci un Apollo-i el, la știință și la chip, și cucerită-s
de el, de el învinsă sunt în războiul dulce al iubirii.
Îl voi urma cu sufletul ușor, eliberat de frica rece
pe calea virtuții pe care nicicând n-a părăsit-o, rătăcirii
el niciciodat’ cedând. Acesta mi-e iubitul ce pe oricare altul îl întrece
îndurând ca nimeni dureri și suferinți, iar în credincioșie
pe toți ceilalți, cei mai fideli, în urmă-i lasă și-i petrece.
Cu drag vă voi revigora, cu a mea tovărășie,
Signor, după trecute griji, cât în putere îmi va sta
și dăruindu-vă vouă plăcere și bunătate mie,
al meu martiriu și vouă așteptarea voi curma.

Portretul unei doamne, un posibil portret al Veronicăi Franco de Jacopo Tintoretto,1575. Worcester Art museum, Massachusetts

III
DELLA SIGNORA VERONICA FRANCA

Questa la tua fedel Franca ti scrive,
dolce, gentil, suo valoroso amante;
la qual, lunge da te, misera vive.
Non cosí tosto, oimè, volsi le piante
da la donzella d’Adria, ove ‘l mio core
abita, ch’io mutai voglia e sembiante:
perduto de la vita ogni vigore,
pallida e lagrimosa ne l’aspetto,
mi fei grave soggiorno di dolore
e, di languir lo spirito costretto,
de lo sparger gravosi afflitti lai,
e del pianger sol trassi alto diletto.
Oimè, ch’io ‘l dico e ‘l dirò sempre mai
che ‘l viver senza voi m’è crudel morte,
e i piaceri mi son tormenti e guai.
Spesso, chiamando il caro nome forte,
Eco, mossa a pietà del mio lamento,
con voci tronche mi rispose e corte;
talor fermossi a mezzo corso intento
il sole e ‘l cielo, e s’è la terra ancora
piegata al mio sí flebile concento;
da le loro spelunche uscite fuora,
piansero fin le tigri del mio pianto
e del martír che m’ancide e m’accora;
e Progne e Filomena il tristo canto
accompagnaron de le mie parole,
facendomi tenor dí e notte intanto.
Le fresche rose, i gigli e le viole
arse ha ‘l vento de’ caldi miei sospiri,
e impallidir pietoso ho visto il sole;
nel mover gli occhi in lagrimosi giri
fermarsi i fiumi, e ‘l mar depose l’ire
per la dolce pietà de’ miei martíri.
Oh quante volte le mie pene dire
l’aura e le mobil foglie ad ascoltare
si fermar queste e lasciò quella d’ire!
E finalmente non m’avien passare
per luogo ov’io non veggia apertamente
del mio duol fin le pietre lagrimare.
Vivo, se si può dir che quel ch’assente
da l’anima si trova viver possa;
vivo, ma in vita misera e dolente:
e l’ora piango e ‘l dí ch’io fui rimossa
da la mia patria e dal mio amato bene,
per cui riduco in cenere quest’ossa.
Fortunato ‘l mio nido, che ritiene
quello a cui sempre torno col pensiero,
da cui lunge mi vivo in tante pene!
Ben prego il picciol dio, bendato arciero,
che m’ha ferito ‘l cor, tolto la vita,
mostrargli quanto amandolo ne pèro.
Oh quanto maledico la partita
ch’io feci, oimè, da voi, anima mia,
bench’a la mente ognor mi sète unita,
ma poi congiunta con la gelosia,
che, da voi lontan, m’arde a poco a poco
con la gelida sua fiamma atra e ria!
Le lagrime, ch’io verso, in parte il foco
spengono; e vivo sol de la speranza
di tosto rivedervi al dolce loco.
Subito giunta a la bramata stanza,
m’inchinerò con le ginocchia in terra
al mio Apollo in scienzia ed in sembianza;
e da lui vinta in amorosa guerra,
seguiròl di timor con alma cassa
per la via del valor ond’ei non erra.
Quest’è l’amante mio, ch’ogni altro passa
in sopportar gli affanni, e in fedeltate
ogni altro piú fedel dietro si lassa.
Ben vi ristorerò de le passate
noie, signor, per quanto è ‘l poter mio,
giungendo a voi piacer, a me bontate,
troncando a me ‘l martír, a voi ‘l desio.

Posibil portret al Veronicăi Franco: Danae, Jacopo Tintoretto, 1570. Musée des Beaux-Arts de Lyon

Doamnă arătându-și sânii, atribuit lui Tintoretto sau fiului său, Domenico Tintoretto, 1570. Museo del Prado, Madrid

Tânăra venețiană, Domenico Tintoretto, 1590. Museo del Prado, Madrid

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.