Diana Negre  s-a născut la București

Vorbește multe limbi, ca și cum ar fi limbile ei materne: catalană, spaniolă, franceză…română…(printre altele)…și, desigur, engleza, deoarece, ca jurnalistă, s-a consacrat în  Statele Unite ale Americii, unde locuiește de mulți ani.

Este foarte bine cunoscută și în Cuba : vocea ei e foarte familiară în insulă  grație emisiunilor pe care le transmite postul de radio JOSE MARTI. (Echivalentul a ceea ce a fost Radio Europa Liberă).

Obișnuiește să vină în România pentru a ține conferințe pe teme de politică americană  și pentru a preda lecții de jurnalism.

Este un mare privilegiu să beneficiem de colaborarea Dianei Negre!

***

Israelul nu va lăsa din mână niciodată Iuda și Samaria (Cisiordania) și nici Ierusalimul întreg. Acestea sunt aspirațiile sale milenare. Este singura logică de care ascultă!

Pe de altă parte, comunitatea internațională, la nivel diplomatic, discret, dar ferm, nu-i reunoaște Israelului altă capitală, decât  Tel Aviv-ul…

Refugiații palestinieni prin alte țări, inițial câteva zeci de mii, sunt, acum, mai mult de șase milioane. Unde să se întoarcă?

Iar, în Israel, palestinienii au un spor natural  care devine un coșmar pentru evreii israelieni.

Colac peste pupăză, așezările evreiești din zonele palestiniene sunt condamnate printr-o rezoluție   ONU, cu aprobarea tacită a SUA.

 John Kerry

Israel, de la Carter până la Obama   Diana Negre.

Discursul secretarului de stat american, John Kerry, rostit chiar a doua zi după ce SUA a lăsat să treacă o rezoluție ONU care condamna așezările evreiești din zonele palestiniene, a fost perceput ca o critică la adresa Israelului. De fapt, a fost o justificare și o promisiune de fidelitate a marelui și puternicului frate american față de minusculul stat evreiesc care-și datorează supraviețuirea diplomației și banilor de la Washington.

O lectură superficială, sau în serviciul apologiștilor Israelului, va vedea doar criticile din discursul lui Kerry.  Într-adevăr, au fost critici, dar, dacă le vedem prin prisma realității politicii americane, au fost mai degrabă o  justificare, o scuză  –  inutilă, judecând după respingerea aproape unanimă cu care a fost primită de congresmenii, senatorii și mijloacele de informare în masă din America.

Kerry nu a criticat numai instransingența israeliană față de legitimitatea așezărilor evreiești pe pământ palestinian, dar a condamnat, în egală măsură, și terorismul palestinian. Și în timp ce făcea aceste lucruri, semnala cât de bun prieten al Israelului este guvernul lui Obama, care i-a acordat  38 de miliarde de dolari ca ajutor nerambursabil. Alături de Israel, va trebui să existe și un stat palestinian, a spus Kerry: apărăm, astfel, securitatea Israelului. Dacă vor conviețui într-un singur stat, evreii vor deveni o minoritate, ținând seama de sporul natural palestinian.

Ca de atâtea alteori, reacția americanilor a contrastat cu felul favorabil în care a fost primit în multe alte țări, și chiar în unele din mijloacele de informare israeliene, ca de pildă ziarul  Haaretz, care califica discursul ca excelent… dacă ar fi fost rostit câțiva ani mai înainte.

Desigur, ziarul israelian are multă dreptate : Obama a așteptat până la sfârșitul mandatului său pentru a-și defini poziția : tare mult i-ar fi plăcut să o poată arăta mai demult, dacă prețul politic  nu ar fi fost exorbitant. N-ar fi permis nici condamnarea Israelului în Consiliul de Securitate, dacă n-ar fi câștigat alegerile Donald Trump : dacă la Casa Albă i-ar fi urmat  Hillary Clinton, mai mult ca sigur că Obama n-ar fi îndrăznit să-i creeze asemenea probleme urmașei sale de partid.

 Criticile din interiorul Statelor Unite se datorează faptului că Israelul are aici foarte mulți prieteni. Nu e vorba numai despre evreii americani, care se identifică cu statul israelian, spre care trimit donații (chiar pot face deduceri din impozitele lor, deoarece sunt considerate  trimiteri caritative, situație unică, deoarece nu se aplică pentru nici o altă       țară), ci de organizațiile politice  pro-Israel, care, cu donațiile lor electorale, reușesc să-i controleze pe senatorii și congresmenii americani.

La capătul unor ani, cu transferuri de tehnologie, ajutor economic și armament, SUA au reușit să transforme Israelul într-o mare putere militară în regiune, l-au ajutat să ocupe locul al 23-lea în lume, în ceea ce privește venitul național pe cap de locuitor, înaintea unor țări ca Arabia Saudită, Spania sau Italia – în parte și datorită unor donații care ajung la 10 miliarde de dolari, în fiecare an, – adică, 1.250 de dolari pentru fiecare israelian.

În această sumă sunt incluse ajutorul militar și alte tipuri de ajutoare. Grație amendamentului Cranston, din 1973, Israelul nu este obligat să plătească pentru creditele pe care le primește. În mod ironic, sunt unii care semnalează că aceasta este cauza pentru care statul evreiesc și-a respectat întotdeauna angajamentele economice cu SUA : a plătit tot timpul, deoarece… i se iartă toate datoriile.

Toate acestea sunt posible deoarece bursa banilor o controlează Congresul , iar membrii celor două Camere beneficiază de donații evreiești pentru a-și subvenționa alegerile.  Cel care îi nemulțumește pe donatori, nu numai că nu va mai primi donații, dar va avea de a face cu un rival cu casele de bani pline.

Cea mai importantă dintre aceste organizații pro-Israel este AIPAC (American Israeli Public Action Committee) care adună fonduri importante de la membrii săi  – pe care le trimite pentru a asigura bunăstarea economică și militară israeliană.

Doar câțiva președinți au îndrăznit să înfrunte Israelul. Primul a fost Eisenhower,  care  i-a obligat pe israelieni, împreună cu Marea Britanie și Franța, să se retragă de pe Canalul Suez, în 1956, ceea ce nu a avut consecințe grave, deoarece Israelul era un stat foarte tânăr, iar sprijinitorii săi americani nu avuseseră timp să se organizeze.

Următorul a fost președintele Carter, care i-a obligat pe israelieni și pe palestinieni să negocieze la Camp David. Convorbirile nu au adus  pacea, dar au contribuit la sporirea imaginii de prostănac pe care Carter a avut-o tot timpul cât a durat mandatul său – așa că, după patru ani, a plecat acasă.

A încercat să facă ceva asemănător, primul președinte Bush, care, călare pe un  sprijin popular de 92%, datorat victoriei militare din Golful Persic asupra Irakului, s-a aventurat  să organizeze noi negocieri de pace, la Madrid, în 1992. Președintele AIPAC, David Steiner, s-a jurat să se folosească de toată greutatea organizației sale pentru a-l pedepsi pe președintele american pentru îndrăzneala pe care a avut-o de a obliga Israelul să negocieze cu liderul palestinian din acea vreme, Yassir Arafat. Nici acele negocieri nu au dat roadele păcii, Steiner a fost nevoit să demisioneze din cauza declarațiilor sale…iar Bush și-a pierdut popularitatea și alegerile în fața lui Bill Clinton.

Președintele Obama a avut multă grijă tot timpul mandatului său să nu întreprindă vreo acțiune împotriva Israelului, cu tot dezacordul său evident în  privința așezărilor evreiești din zonele palestiniene, dar, acum, e la sfârșit de mandat pezidențial, și-a permis inimaginabila acțiune diplomatică de a nu mai proteja Israelul cu scutul american. Consecințele nu le vom vedea niciodată , deoarece, spre deosebire de Carter și de primul președinte Bush, care au încercat să frâneze  Israelul  în timpul primului lor mandat, Obama  a dus două mandate și nu poate aspira la un al treilea.

În privința lui Kerry, după o carieră politică de 33 de ani, se poate retrage demn la cei   73 de ani ai săi, pentru a beneficia de îndestularea econonomică pe care i-o oferă condiția de a fi soțul bogatei moștenitoare a imperiului alimentar Heinz.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Diana Negre es una periodista que nació en Bucarest, Rumanía. Habla muchos idomas, como si fueran… sus lenguas maternas: catalán, español, francés…rumano…(entre otros)…y, por supuesto, inglés, porque, como periodista, se consagró en EEUU, donde vive desde hace muchos años.

Es famosa también en Cuba : su voz ha llegado a ser muy familiar en la isla, a través de los programas emitidos por la emisora de radio JOSÉ MARTÍ.

Acude a Rumanía, a menudo, para dar conferencias sobre temas  de política norteamericana y para impartir clases de periodismo.

¡Es un gran privilegio contar con su colaboración!

***

Israel nunca renunciará a Judea y Samaria (Cisiordania), ni a Jerusalén en su integralidad. Estos son sus anhelos milenarios. Es la única lógica a la cual obedece!

Por otra parte, la comunidad internacional, al nivel diplomático, de manera discreta, pero, firme, no le reconoce a Israel otra capital que…  Tel Aviv.

Los refugiados palestinos que viven en otros países, inicialmente decenas de miles, son, ahora, más de seis millones. ¿Dónde retornarán?

En Israel, los palestinos alcanzan un aumento demográfico  que se ha convertido en una pesadilla para los judíos israelíes.

Por añadidura, la ONU condena los asentamientos judíos  en zonas palestinas, con la tácita aprobación de EEUU, el hermano mayor de Israel.

Obama și John Kerry

Israel, de Carter a Obama         Diana Negre

El discurso del secretario de Estado norteamericano, John Kerry, al día siguiente de que Estados Unidos permitiera una resolución en la ONU que condenaba los asentamientos israelíes en zonas palestinas, ha sido visto como una crítica a Israel. En realidad era una justificación y una promesa de fidelidad del gigante y poderoso americano al minúsculo estado judío – que debe su supervivencia a la diplomacia y dineros de Washington.

Una lectura superficial, o al servicio de los apologistas de Israel, se limita a ver las críticas contenidas en el discurso de Kerry.  Efectivamente, las había, pero si lo oímos en clave de la realidad política norteamericana, era mucho más una prolongada excusa – por demás inútil, a la vista del rechazo casi unánime de los congresistas, senadores y medios informativos.

Kerry no se limitó a criticar la intransigencia israelí ante los asentamientos judíos en tierras palestinas, sino que igualmente condenó el terrorismo palestino. Pero, mientras esto hacía, señalaba cuán buen amigo de Israel es el Gobierno de Obama, pues le ha concedido 38 miI millones de dólares, en ayudas que  no ha de devolver. Con su insistencia en que junto a Israel haya un estado palestino, lo que en realidad estaba haciendo, dijo,  es defender la seguridad israelí. Recordó que, de convivir en un mismo país, los Israelíes se convertirán en minoría ante el crecimiento demográfico palestino.

Como en tantas ocasiones, la reacción del público norteamericano contrasta con la acogida favorable en muchos otros países e incluso en algunos medios de prensa israelíes, como el diario Haaretz, que calificaba el discurso de excelente… si hubiera llegado años antes.

Y ciertamente no le falta razón a ese diario: Obama ha esperado al final de su mandato para tomar una posición que seguramente habría adoptado a gusto hace mucho tiempo,… si no hubiera tenido un precio político exorbitante. Es incluso dudoso que habría permitido la condena de Israel en el Consejo de Seguridad si Donald Trump no hubiera ganado las elecciones: de sucederle Hillary Clinton, es probable que Obama no se atreviera a poner en tal aprieto a una correligionaria antes de tomar las riendas de la Casa Blanca.

 Las críticas casi unánimes en Estados Unidos siguen la pauta marcada por Israel y por sus amigos en el país, que son muchos.  No se trata tan solo de los judíos norteamericanos, que se sienten, en muchos casos, identificados con el estado israelí, al que envían donaciones (que incluso pueden deducir de sus impuestos, porque se consideran entregas caritativas, algo que no se aplica a ningún otro país), sino de las organizaciones políticas pro-Israel, que presionan a base de donaciones electorales a senadores y congresistas.

Al cabo de los años, con transferencia de tecnología, ayuda económica y armas, los EE.UU.  han conseguido convertir a Israel en la gran potencia militar de su región, le han ayudado a situarse en el puesto  23º de renta per cápita en la escala mundial, por encima de Arabia Saudita, España o Italia – en parte gracias a donaciones que por diversos conceptos, alcanzan los 10 mil millones de dólares anuales –o 1.250 $ por israelí.

A esta suma se llega entre ayuda militar y de otro tipo. Gracias a la enmienda Cranston, de 1973, Israel no está obligado a pagar por los créditos que recibe. Irónicamente, algunos señalan que ésta es la razón por la cual el estado judío nunca ha faltado a sus compromisos económicos con Estados Unidos: nunca ha dejado de pagar porque le perdonan todas las deudas.

Todo esto es posible porque la bolsa del dinero la controla el Congreso y los miembros de las dos Cámaras se benefician de donaciones judías para financiar las elecciones. El que no satisfaga a los donantes, no solamente deja de recibir ayudas, sino que se enfrenta a un rival con las arcas repletas por esas ayudas que antes le beneficiaron.

La mayor de estas organizaciones pro-Israel es AIPAC (American Israeli Public Action Committee) que recibe cantidades importantes de sus ricos afiliados -y las destina a garantizar el bienestar económico y militar israelí.

Tan solo algunos presidentes se han enfrentado a Israel. El primero fue Eisenhower, que le obligó, junto con Gran Bretaña y Francia, a retirase del canal de Suez en 1956, lo que no tuvo graves consecuencias para él, pues Israel era todavía un estado muy joven y sus acólitos norteamericanos no habían tenido tiempo de organizarse.

El siguiente fue Carter, quien obligó a israelíes y palestinos a sentarse a negociar en Camp David. Las conversaciones no dieron frutos de paz, pero sirvieron para aumentar la imagen de tontorrón que Carter tuvo durante todo su mandato –así que, a los cuatro años, tuvo que irse a su casa.

Intentó algo semejante el primer presidente Bush, quien, a caballo de un soporte popular del 92%, a consecuencia de la victoria militar en el Golfo Pérsico sobre Irak, se aventuró a nuevas negociaciones de paz, en Madrid, en 1992. El presidente de AIPAC, David Steiner, juró poner todo el peso de su organización para castigar al presidente por la osadía de obligar a Israel a sentarse a negociar con el entonces líder palestino, Yaser Arafat. Las negociaciones tampoco dieron fruto, Steiner tuvo que dimitir a causa de sus declaraciones… y Bush perdió su popularidad y las elecciones ante Bill Clinton.

El presidente Obama se ha cuidado mucho, durante todo su mandato, de tomar acciones contra Israel, a pesar de su desacuerdo manifiesto a causa de los  asentamientos en zonas palestinas, pero, ahora, que ha llegado al final de su etapa presidencial, ha permitido la inaudita acción diplomática de no proteger a Israel con el escudo norteamericano.  Las consecuencias nunca las veremos porque, a diferencia de Carter y del primer presidente Bush, que trataron de frenar a Israel durante su primer mandato, Obama ya ha cumplido dos y no puede presentarse a la reelección.

En cuanto a Kerry, después de una carrera política de 33 años, puede retirarse dignamente a sus 73 años y disfrutar de la holgura económica que representa ser el marido de la rica heredera del imperio alimentario Heinz.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.