ALA, BALA, PORTOCALA…

Actuala criză irano-americană este antiteza unui joc infantil, însă, parametrii pe care îi arată opiniei publice oscilează între infantilism și imbecilitate. Episodul cu drona fantomă o ilustrează perfect; în plus, de decenii își are poezioara: “ Unde e drona ? (și urmează partea originală), ala, bala portocala! Pe fundul mării, nici la mine, nici la tine, ala, bala, portocala…”

Nu știm unde se află afurisita de dronă iraniană pe care SUA afirmă că ar fi capturat-o (fără să spună cum!) și pentru care perșii – mari furnizori de povești și mituri pentru literatura universală – jură (sau sperjură!) că încă se află bine-merci în arsenalele lor. Dar, ceea ce știu toți cei care urmăresc evenimentele din lume este că, atunci când se ceartă între ele, țările acordă o mare importanță opiniei publice internaționale, fiecare încercând să o câștige de partea sa. Ceea ce este foarte alarmant.

Mai întâi, deoarece – în asemenea cazuri, aproape toți, de la Statul Islamic, până la ucraineeni și ruși  – vin cu denunțuri lacrimogene și acuzații în loc de argumente, și nu există altă posibilitate decât să presupui că nu au argumente. Și că, în plus, cauza lor e nedreaptă. Căci, altfel de ce ar fi nevoiți să sloboadă niște tânguieli obsedante, în fața întregii lumi, în loc să judece rațional și să negocieze…? Cu atât mai mult, cu cât în a împiedica ocuparea teritoriilor, uciderea civililor ne-înarmați și încălcarea drepturilor, opinia publică nu prea a putut face mare lucru.

În Istoria recentă, treaba aceasta de a aduce dublete de tânguiri în fața opiniei publice cu nesocotiri ale justiției au făcut-o fasciștii în lumea democratică și staliniștii în lagărul autoritar al Rusiei țariste. Și Saddam Hussein atunci când a ocupat Kuwaitul; dar, chiar și Trump, în campania sa de deportare a imigranților fără acte, pentru a menționa doar cazurile cele mai cunoscute.

În extrema opusă, cea a marilor isprăvi, mai mult sau mai puțin juste (mai mult sau mai puțin, deoarece cei care pierd nu rămân niciodată cu o cauză justă), trebuie să menționăm că Bismarck nu s-a tânguit deloc când a făcut din 58 de unități politice vorbitoare de germană o mare națiune, și nici Napoleon al III-lea nu i-a denunțat pe sultanii turci atunci când a așezat bazele în Balcani pentru niște națiuni relativ independente.

Dar, să ne întoarcem la drona fantomă, pentru a termina ceea ce am început. Partea rea, înspăimântătoare a cazului nu este că Pentagonul sau Teheranul  – sau amândoi –  mint pe două benzi în privința unui dispozitiv telecomandat. Deprimant este că această gherilă propagandistică e primită de opinia publică mondială fără hohote de râs și fără să ceară demisii. Deprimant, înspăimântător este că episodul acesta cu drona fantomă arată că societatea – ipotetic – foarte informată și cultă a secolului al XXI-lea continuă să împărtășească aceleași pietre de moară ca acum 4.000 de ani, când știau să scrie și să citească doar preoții sumerieni și egipteni.

Patru mii de ani de roți de moară și o dronă fantomă!

Aeronavă fără pilot MQ-9 Reaper

Autorul articolului: Valentín Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

MATARILE, RILE, RO…

La actual crisis irano-estadounidense es la antítesis de un juego infantil, pero los parámetros que exhibe ante la opinión pública oscilan entre lo infantil y lo imbécil. El episodio del dron fantasma lo ilustra perfectamente; y, además, ya dispone desde hace lustros de su canción: “¿ Dónde está el dron (“llaves” en versión original de la canción), matarile, rile, ro ?; En el fondo del mar, matarile, rile ro…”

Yo no sé dónde está el maldito dron iraní que los EE.UU aseguran haber capturado (pero, sin decir cómo) y los persas – grandes aportadores de cuentos y mitos a la literatura universal – juran (o perjuran, vaya usted a saber) que aún está en sus arsenales. Pero, sí que me consta – a mí y a todos los que siguen la actualidad internacional – el creciente protagonismo que las naciones dan a la opinión pública mundial en el planteamiento de sus querellas. Y eso es alarmante en grado sumo.

En primer lugar, porque si alguien – en este caso, casi todos, desde el Estado Islámico hasta los ucranianos y los rusos – exhiben denuncias lacrimosas y acusaciones en vez de argumentos, es forzoso suponer que carecen de argumentos. Y, sobre todo, que su causa es injusta. Sino. ¿Por qué tendría que soltar una obsesiva jeremiada ante todo el mundo en vez de razonar y negociar…? Tanto más, cuanto que en eso de impedir que se  ocupen territorios, maten civiles desarmados y se supriman derechos, la opinión pública mundial no ha pintado nunca nada.

En la Historia reciente esto de emparejar jeremiadas ante la opinión pública con pisoteos de la justicia lo hicieron los fascistas en el mundo democrático y los estalinistas en el mundo autoritario de la Rusia zarista. Y también Saddam Hussein en su ocupación de Kuwait; y Trump, en su campaña de expulsión de indocumentados, para citar solo los casos más conocidos.

En el extremo opuesto, el de las grandes gestas más o menos justas (más o menos, porque los perdedores jamás tienen causas justas) hay que recordar que Bismarck no lanzó jeremiada alguna para hacer de 58 entes políticos germano-parlantes una gran nación, ni Napoleón III denunció a los sultanes turcos para asentar las bases de unos Balcanes con naciones relativamente independientes.

Vuelvo al dron fantasma, para acabar por donde comencé. Lo malo, lo espantoso del caso no es que el Pentágono o Teherán mientan – o ambos –  a dos carillos sobre un artefacto teledirigido. Lo deprimente es que esta guerrilla propagandística sea tragada por la opinión pública mundial sin carcajadas ni petición de dimisiones. Lo deprimente, lo horrendo, es que este episodio del dron fantasma demuestra que la – hipotéticamente – muy informada y culta sociedad del siglo XXI sigue comulgando con ruedas de molino igualito que hace 4.000 años, cuando solamente sabían leer y escribir los sacerdotes sumerios y egipcios.

¡Cuatro mil años de ruedas de molino y un dron fantasma!

Valentín Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.