ARMENIA, MAI DEGRABĂ INDIGNARE, DECÂT REVOLUȚIE

Revolta pașnică care a pus capăt regimului președintelui Armen Sarkisian din Armenia  a fost mai degrabă o indignare generală, decât o revoluție politică.

Îndelungata istorie a poporului armean a ajuns la ultima sa independență în 1991, când s-a  prăbușit URSS, din care făcea parte. De atunci, a dus o viață aspră și chinuită – să ne amintim de războiul cu Azerbaidjan-ul pentru independența enclavei Nagorno Karabah – sub tutela politică, militară și economică a Rusiei. Din 3 milioane de locuitori câți are Armenia, mai mult de jumătate de milion au emigrat, în marea lor majoritate în Rusia; iar restul se descurcă cu un PIB anual de 8.890 $.

La fel ca în marea majoritate a republicilor postsovietice, dictaturii biroului politic i-a succedat și în Armenia „cleptocrația parlamentară”: un monopol al puterii și al afacerilor în mâinile conducătorilor parlamentari proveniți din aparatul fostului partid comunist stalinist. Astfel, majoritatea parlamentară (58 din cele 105 de fotolii ale Camerei) o posedă Partidul Republican, iar șefia guvernului o deține Armen Sarkisian. Între unul și altul, puterea și afacerile nu înfloreau decât în umbra – și cu participarea – partidului; și pentru ca  afacerile să nu fie puse în pericol din cauza nemulțumirii populare, determinate de continua deteriorare a nivelului de trai, Sarkisian a convocat un referendum constituțional pentru ca el să se poată înrădăcina și mai adânc în fruntea Republicii.

Armen Sarkisian

De neobrăzarea acestei manevre constituționale s-a folosit un deputat din opoziție – Nicol Pashinian – pentru a stârni opinia publică și a dezlănțui manifestații de amploare care să-l dea jos pe Sarkisian. Și cum protestele nu conteneau cu toată represiunea foarte dură a poliției, Moscova l-a părăsit pe președintele ajuns la final de mandat, iar acesta a renunțat la funcția sa când a văzut că armata a trecut de partea manifestanților.

Nikol Pashinian

Dar, a-l da jos pe Sarkisian nu este decât o jumătate de victorie pentru Pashinian. Sarkisian nu numai că va rămâne în noul Parlament, grație bunăvoinței milionarului Gagig Zarkuian, cel care finanțează al doilea partid ca mărime din Parlamentul de la Erevan, partidul „Armenia înfloritoare” (cu 31 de fotolii), dar, va trebui să-i câștige și încrederea lui Putin.

                Gagig Zarkuian                                        Vladimir Putin

Și nu va fi ușor, deoarece Pashinian – un bărbos căruia îi place să se ia de toată lumea, un adevărat deputat colțos – a fost unul dintre cei mai îndârjiți oponenți la intrarea Armeniei în Uniunea Economică Euro-asiatică, proiectul rusesc de creare, sub conducerea Moscovei, a unei piețe comune pentru teritoriile care au făcut parte din URSS. Cu un asemenea trecut, nu ar fi o surpriză ca actuala criză din Armenia să se termine cu un pact mai mult sau mai puțin nerușinat între Putin și…Zarkuian.

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

 *** 

ARMENIA, MÁS INDIGNACIÓN QUE REVOLUCIÓN

La sublevación pacífica que ha acabado con el régimen del presidente Armen Sarkisian en Armenia tiene mucho más de indignación general que de revolución política.

La larga historia del pueblo armenio llega a su última independencia en 1991, al hundirse la URSS en la que estaba integrada. Desde entonces, ha llevado una vida dura y torturada – recuérdese la guerra contra Azerbaiyán por la independencia de Nagorno Karabaj – bajo la tutela política, militar y económica de Rusia. De los 3 millones de habitantes de Armenia, más de medio millón ha emigrado, en su mayor parte a Rusia; y el resto malvive con un PIB anual de 8.890 $.

Armen Sarkisian

Como en la inmensa mayoría de las repúblicas postsoviéticas, a la dictadura del politburó sucedió en Armenia la “cleptocracia parlamentaria” : un monopolio del poder y los negocios en manos de dirigentes parlamentarios surgidos del aparato del antiguo PC estalinista. Así, la mayoría parlamentaria (58 de los 105 escaños de la Cámara) la detenta el Partido Republicano y la jefatura del Gobierno, Armen Sarkisian. Entre uno y otro, poder y negocios sólo florecían al amparo – y participación – del partido; y para que el negocio no peligrara por el descontento popular ante la constante deterioración del nivel de vida, Sarkisian convocó un referendo constitucional para poder perpetuarse en la dirección de la República.

Nikol Pashinian

La desfachatez de la maniobra constitucional la aprovechó un diputado de la oposición – Nicolás Pashinian – para agitar la opinión pública y desencadenar manifestaciones masivas pidiendo la dimisión de Sarkisian. Al no menguar la protesta pese a la dureza de la represión policial, Moscú abandonó al presidente saliente y éste dimitió al unirse el Ejército a los manifestantes.

Nikol Pashinian entre manifestantes

Pero, derribar a Sarkisian no es más que media victoria para Pashinian. Porque no sólo que quedará en el nuevo Parlamento a merced de la buena voluntad del millonario Gagig Zarkuian, quien financia el segundo mayor partido del Parlamento de Ereván, el “Armenia floreciente” (31 escaños), sino que tendrá que ganarse la confianza de Putin.

Y esto no va a ser tarea fácil, ya que Pashinian – un barbudo amante de llevar la contraria a casi todos, un auténtico diputado de la cáscara amarga – fue uno de los más empecinados opositores a la incorporación de Armenia a la Unión Económica Euroasiática, el proyecto ruso de creación bajo la dirección moscovita de un mercado común para los territorios de la extinta URSS. Con este historial no sería nada sorprendente que el final de la actual crisis armenia acabe siendo un pacto más o menos descarado Putin – Zarkuian.

Gagig Zarkuian

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y Valentí Popescu.