FUNDAMENTALISM SAU NEPUTINȚĂ

Recenta victorie a  „Democraților suedezi” în alegerile din Suedia face parte din valul de patriotism exclusiv care s-a declanșat în Uniunea Europeană (U.E.). Acesta îi alarmează pe politicienii de suprafață și pe comentatorii superficiali într-un mod echivoc.

Și nu atât riscul ca un partid fundamentalist al rasei albe să ajungă din nou la putere – așa cum s-a întâmplat în secolul trecut, în câteva țări europene – ceea ce reprezintă un pericol real, ci disponibilitatea pe care o arată societatea occidentală de a acepta o politică de maximă intransigență, la pachet cu xenofobia. Problema gravă cu care se confruntă U.E., acum, nu este cine va  primi și finanța milioanele de fugari ai foamei din lumea a treia, ci avântul pe care l-a luat populismul, într-o societate care se credea ferm ancorată în excelențele democratice.

Astfel, tatonările doamnei Merkel cu bavarezii sunt, de fapt, mai degrabă o problemă a centro-dreptei cu ea însăși, decât a germanilor cu cei peste un milion de imigranți instalați deja în țară. Și aproape că s-ar putea spune același lucru despre tensiunile politice din Austria, Ungaria, Italia, Polonia, Cehia, Slovacia etc…

Fenomenul suedez, cu creșterea continuă a opțiunilor politice ultra, este uimitor, deoarece, în această țară, nu numărul fugarilor primiți a stârnit intoleranța, ci apelurile la radicalismul național – în secolul trecut, cei mai radicali apelau atât la patrie, cât și la rasă – au promovat partidul “Democraților Suedezi” în Suedia,  „Partidul Popular Danez” în Danemarca, „Partidul Progresului” în Norvegia. În toate aceste cazuri, motorul succesului a fost ideea că țara are nevoie de guverne dure, cu toleranță minimă.

Desigur, acest lucru este mult mai alarmant decât o victorie întâmplătoare, datorată creșterii impozitelor pentru a-i ajuta pe imigranți sau unor incidente – multe sau puține – de conviețuire între localnici și azilanți.

Este semnificativ și îngrijorător faptul că ascensiunea partidelor radicale nu se datorează unor noi alegători sau a unora mobilizați de vreun protest în fașă, ci dezertării alegătorilor din partidele tradiționale, din partidele care apără valorile care au caracterizat aceste societăți de-a lungul ultimilor 70 de ani. Solidaritatea, respectul drepturilor celorlați, normele civice, conviețuirea bazată pe statul de drept sunt din ce în ce mai ignorate în niște țări care păreau a fi atins cel mai mare grad de conviețuire conștientă și respectuoasă cu drepturile tuturor.

Acesta ar putea fi un fenomen normal, o revărsare din hoinăreala electorală care se întâmplă în toate țările democratice occidentale, dar, acum, acestea se simt periculos de mult atrase de populism. Politica struțului adoptată de partidele tradiționale, care nu se străduiesc să pună capăt acestei  radicalizări denotă o îngrijorătoare lipsă de idei și de energii. Partidele din totdeauna și conducătorii lor de acum nu vor să audă de neliniștile și grijile celor pe care îi guvernează, și așa le merge… Această încăpățânare de a practica o politică “nu o bălăngăni, că e mai rău” este pedepsită, pe termen lung, de alegători printr-o fugă spre extremism.

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

FUNDAMENTALISMO O IMPOTENCIA

La reciente victoria de los “Demócratas suecos” en los comicios de Suecia forma parte de la ola de patriotismo excluyente que se ha desencadenado en la Unión Europea (U.E.). Y esto alarma a los políticos epidérmicos y los comentaristas superficiales de una forma equívoca.

Y es que no es el riesgo de que un partido fundamentalista de la raza blanca vaya a encaramarse otra vez en el poder – como sucedió el siglo pasado en varias naciones europeas – lo que constituye un peligro real, sino que lo peligroso es lo proclive que se muestra la sociedad occidental a aceptar ofertas políticas de intransigencia máxima, xenofobia incluida. El problema grave al que se enfrenta la U.E. actualmente no es quien va acoger y financiar a los millones de tercermundistas fugitivos del hambre, sino el auge del populismo en una sociedad que se creía firmemente anclada en las excelencias democráticas.

Así, los tira y afloja de la señora Merkel con los bávaros son en realidad mucho más un problema de la centroderecha alemana consigo misma, que de los alemanes con el millón largo de migrantes ya instalado en el país. Y tres cuartos de lo mismo se podría decir de las tensiones políticas de Austria, Hungría, Italia, Polonia, Chequia, Eslovaquia, etc…

El fenómeno sueco, con la subida constante de las opciones políticas ultras, es casi asombroso, porque allá no es la cantidad de fugitivos acogidos lo que ha despertado la intolerancia; han sido los llamamientos al radicalismo nacional – a principios del siglo pasado los más radicales apelaban tanto a la patria como a la raza – lo que ha promovido a la “Sweden Demokrats” (“Demócratas suecos”) en Suecia, al “Partido Popular Danés” en Dinamarca y al “Partido del Progreso” en Noruega. En todos estos casos el motor del éxito ha sido la idea de que el país necesita Gobiernos de mano dura y tolerancias mínimas.

Evidentemente, esto es muchísimo más alarmante que una victoria ocasional por una subida de los impuestos para ayudar a los inmigrantes o por unos cuantos – o muchos – incidentes de convivencia entre los autóctonos y los asilados. Resulta sumamente significativo e inquietante que el auge de los partidos radicales no venga de nuevos votantes o de los movilizados en un brote de protesta, sino de la deserción de los votantes de los partidos tradicionales, de los partidos que defienden valores que han caracterizado estas sociedades a lo largo de los últimos 70 años. La solidaridad, el respeto a los derechos de los demás, las normas cívicas, la convivencia basada en el Estado de derecho, encuentran cada vez más oídos sordos en unas sociedades que parecían haber alcanzado el mayor grado de convivencia consciente y respetuosa con los derechos de todo el mundo.

Esto podría ser un fenómeno natural, un salirse de madre ocasional en el pendoneo electoral que sucede en todas las naciones democráticas occidentales, pero ahora, están mostrando una alarmante querencia hacia el populismo. La política de avestruz de los partidos tradicionales, que no tratan de atajar esa querencia hacia el radicalismo, sugiere una inquietante falta de ideas y energías. Los partidos de siempre y sus dirigentes de ahora no quieren oír las inquietudes y disgustos de sus gobernados y así les está yendo. Ese empecinamiento en practicar una política de “no lo menees, que es peor” es castigada a la larga por los electorados con una fuga hacia el extremismo.

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu