RFG: CINE POARTĂ VINA?

În Germania, situația politică este tot mai complicată, aparent fără să existe vreo cauză… dacă nu este chiar cancelarul creștin-democrat, Angela Merkel.

Căci, dacă dăm de o parte circumstanțele locale, firul conducător al ultimelor incidente critice (eșecul formării unui guvern în Turingia, demisia șefei CDU (Uniunea Creștin Democtrată) – din 2018 –  Kramp Karrenbauer; regresul conjuncturii etc.), ceea ce rămâne ca fir conducător este lipsa constantă a vreunei conduceri politice. De când a sosit la cancelaria federală (în 2005), doamna Merkel a avut o conduită clară și coerentă numai în apărarea poziției sale personale; în rest, guvernarea sa a fost o versiune teutonică a vechiului model francez „laissez faire, laissez passer”. Sau, cu o expresie mai puțin academică: n-o bălăngăni, că e mai rău!

A urla împreună cu lupii a fost o constantă în biografia Angelei Merkel. Când a aplicat-o în programarea guvernamentală, partea negativă a acestei inerții politice a rămas ascunsă în spatele înfloritoarei conjuncturi economice a momentului. Astfel că, desigur, nimeni nu a denunțat – poate, cu excepția deputatului și întreprinzătorului Merz – faptul că guvernul federal nu avea un program de dezvoltare pe termen lung; că politica sa externă era eratică; după cum și șovăitoare a fost gestiunea crizei migranților sau stăvilirea ascensiunii extremei-drepte (AfD – Alternativa pentru Germania). Această ne-definire a partidul său – CDU – a exasperat aripa conservatoare și, în același timp, i-a decepționat și pe cei mai progresiști. Sectorul cel mai de dreapta al creștin-democraților a ajuns să vorbească despre  Angela Merkel ca despre „…răzbunarea lui Honecker”, demult ofilitul lider al Germaniei comuniste.

Este posibil ca Germania să depășească regresul economic actual, deoarece țara este, din punct de vedere financiar și industrial, o putere de prim rang, iar întreprinderile pot remedia, pe termen scurt, greșelile guvernului. Însă, în politica națională, pasivitatea guvernului își primește deja nota de plată.

Criza din Turingia este exemplul cel mai evident. Acolo, AfD, a făcut o piruetă parlamentară și a sprijinit, împreună cu CDU, numirea unui liberal în fruntea guvernului. În centrala CDU s-a știut din timp ce vor păți, dar nici Kramp Karrenbauer nu domina îndeajuns partidul pentru a putea opri evoluția, și nici în cancelaria federală nu se cunoșteau prea bine lucrurile pentru a se putea rezolva fronda.

Poate, explicația imediată a acestei duble nepuntințe o reprezintă decizia doamnei Merkel de a-și anunța retragerea din politică peste un an, însă fără să coboare din cancelarie și fără să-i lase mână liberă succesoarei sale din fruntea partidului. Este o altă nedefinire, după cum se vede, cu efecte dezastroase … o nedefinire tipică pentru cineva care în loc să stabilească direcția, se mulțumește să navigheze în derivă.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

RFA: ¿ DE QUIÉN ES LA CULPA?

La situación política en Alemania es cada vez más complicada, sin que haya uno o varios motivos aparentes para ello… como no sea la mismísima canciller cristianodemócrata, Ángela Merkel.

Y es que, si se despluma de sus circunstancias locales, el hilo conductor de los últimos incidentes críticos (la fallida formación del Gobierno de Turingia, la dimisión de la jefa de la CDU – desde el 2018 -, Kramp Karrenbauer; el retroceso coyuntural, etc.), lo que queda como hilo conductor es una pertinaz ausencia de liderazgo político. Desde que llegó (2005) a la cancillería federal, la señora Merkel solamente ha tenido una conducta clara y coherente en la defensa de su posición personal; el resto de su gobernanza ha sido una versión teutónica del viejo modelo francés del “laissez faire, laissez passer”. O, en buen castellano, no la menees que es peor.

Eso de aullar con los lobos ha sido una constante en la biografía de Ángela Merkel. Cuando la ha aplicado a la programación gubernamental, lo negativo de esta inercia política quedó disimulada por la boyante coyuntura económica del momento. Y así, claro, nadie denunció – con la excepción, tal vez, del diputado y empresario Merz – que el Gobierno federal carecía de un programa de desarrollo a largo plazo; que su política exterior era errática; como tambaleante ha sido su gestión de la crisis inmigratoria o la contención de la ultraderecha (AfD). Y desde el punto de vista de su partido – la CDU -, su indefinición ha exasperado al ala conservadora y desengañado al mismo tiempo a los más progresistas del partido. El sector más derechista de los cristianodemócratas llegó a hablar de Ángela Merkel como de “… la venganza de Honecker”, el ya fenecido líder de la Alemania comunista.

Es posible, probable, que Alemania supere el bache económico actual  ya que el país es financiera e industrialmente primerísima potencia y las empresas pueden enmendar – a corto plazo – los fallos gubernamentales. Pero en política nacional, la pasividad gubernamental está ya pasando factura.

La crisis de Turingia es el ejemplo más llamativo. Allí, el AfD, hizo una pirueta parlamentaria y apoyó – junto con la CDU – el nombramiento de un liberal como jefe de Gobierno. En la central de la CDU supieron con antelación lo que se les venía encima, pero ni Kramp Karrenbauer dominaba suficientemente el partido como para impedirlo, ni en la cancillería federal sabían lo bastante como para atajar la fronda.

Quizá la explicación inmediata de esta doble impotencia se haya originado en la decisión de la señora Merkel de anunciar su retirada de la política a un año vista, pero sin apearse de la cancillería ni dejar plena autonomía a su sucesora al frente del partido. Es una indefinición de efectos – como se está viendo – desastrosos… y típica de quien, en vez de marcar el rumbo, se limita a navegar al garete.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.