CRIZA IRANIANĂ FĂRĂ PASIUNE, NICI PROPAGANDĂ Washington, Diana Negre

Actuala criză iraniană – ca orice lucru – are cel puțin două posibile interpretări. Una din ele, eminamente politică, este neîncrederea pe care o trezește Teheranul în toată lumea, mai ales în SUA. Cealaltă este strict juridică.

Și cum pe prima dintre ele o cunoaște, mai mult sau mai puțin, toată lumea  – mai mult sau mai puțin, datorită informației părtinitoare -, o vom aminti pe cea de a doua.

Ea începe în anul 2015, cu acordul dintre Iran și marile puteri ale lumii, în virtutea căruia, această republică șiită renunța la programele sale atomice: complet la cel militar și parțial la cel industrial și științific. În schimb, SUA și  Uniunea Europeană ridică sancțiunile economice impuse Iranului.

Nu mai este nevoie să spunem că acordul s-a născut cu tara neîncrederii reciproce. Cea occidentală – în mod special, cea americană – a tot crescut. La început, din cauză că Iran își ascundea multe dintre instalațiile sale. Și a ajuns la paroxism odată cu războiul civil sirian, în care, Iranul a intervenit, cu succes, cu un corp expediționar, și odată cu venirea lui Trump la președinția SUA. Crescânda influență iraniană în politica Irakului și intervenția sa nedisimulată în războiul din Yemen împotriva forțelor saudite, precum și în incidentele armate de la granițele Israelului au constituit factori importanți care s-au adăugat neîncrederii față de Teheran.

Însă, Washingtonul a fost cel care a părăsit acordul din 2015; și a făcut-o în mod unilateral, acum 14 luni, înăsprindu-și strânsoarea economică asupra Teheranului, în timp ce celelalte puteri semnatare ale acordului se străduiau să-l respecte în continuare.

Și iată că, acum, Iranul, unde radicalismul Gardienilor Revoluției se impune tot mai mult prudenței ayatolahilor, a anunțat că, din iulie, rupe tratatul, și va începe îmbogățirea, peste 4% a uraniului, în cantități mai mari de 300 de kilograme, cât permitea tratatul.

Pasul acesta al Iranului nu reprezintă o amenințare imediată, deoarece  pentru produce o singură bombă nucleară este nevoie 1.200 kg de uraniu înalt îmbogățit (90%) cu izotopul U 238, însă, SUA cred că reactorul experimental de apă grea pe care îl are Iranul a produs deja atâta plutoniu (înlocuitor avantajos al uraniului îmbogățit), încât această țară ar putea avea cel puțin două bombe nucleare, în următoarele cincisprezece luni.

În sfârșit, nimănui nu-i scapă faptul că, efectele foarte dureroase ale sancțiunilor economice americane în viața de zi cu zi a Iranului au dus la o creștere a protagonismul „gardienilor revoluției” și a celorlalți  ultranaționaliști, evoluție care, altfel, nu ar fi avut loc.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

LA CRISIS IRANÍ SIN PASIÓN NI PROPAGANDA Washington, Diana Negre

La actual crisis iraní tiene – como todo – por lo menos dos lecturas. Una, eminentemente política, es la desconfianza que despierta Teherán en todo el mundo y aún más, en los EE.UU. La otra es estrictamente jurídica.

Y dado que la primera y su evolución son más o menos sabidas por todo el mundo – más o menos, por la abundancia de información sesgada -, recordaremos aquí la segunda.

Esta comienza en el 2015 con el acuerdo entre Irán y los grandes del resto del mundo en virtud del cual la república chií renuncia a sus programas atómicos: totalmente al militar y en forma limitada al industrial y científico. A cambio, EE.UU. y la Unión Europea levantan las sanciones económicas contra el Irán.

No hace falta decir que el acuerdo nació tarado por la desconfianza mutua. La occidental – en especial, la estadounidense – fue creciendo constantemente. En un principio, por los descarados ocultismos iraníes de muchas de sus instalaciones. Y llegó a su paroxismo con la guerra civil siria, dónde interviene con éxito un cuerpo expedicionario sirio y la llegada de Trump a la presidencia estadounidense. La creciente influencia iraní en la política iraquí y su nada disimulada intervención en la guerra del Yemen contra las fuerzas saudíes, así como en los incidentes armados en las fronteras de Israel han sido importantes factores añadidos a la desconfianza hacia Teherán.

Pero, fue Washington el primero en romper el tratado del 2015; lo hizo unilateralmente hace 14 meses y endureció su política de atosigamiento económico a Teherán, mientras las restantes potencias del acuerdo trataban de respetar lo pactado.

Ahora ha sido el Irán, donde el radicalismo de los Guardianes de la Revolución se está imponiendo cada vez más a la prudencia de los ayatolás, quien ha anunciado que, por su parte, romperá, a partir de julio, el tratado y  enriquecerá a más del 4% uranio, en cantidades mayores de los 300 kg autorizados por los tratados.

El paso iraní no significa una amenaza inmediata, ya que para fabricar una sola bomba nuclear hacen falta 1.200 kg de uranio muy enriquecido (90%) con el isótopo U 238, pero los EE.UU. creen que el reactor experimental de agua pesada que posee el Irán ha producido ya tanto plutonio (que sustituye ventajosamente el uranio enriquecido) que Teherán podría tener por lo menos dos bombas nucleares, antes de los próximos quince meses.

Por último, a nadie se le escapa que, si bien las sanciones económicas estadounidenses se notan muy dolorosamente en la vida cotidiana iraní, esto mismo está dando un protagonismo a los “guardianes de la revolución” y demás ultranacionalistas, que, de otra forma, no tendrían.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.