De la bun început, ne cerem scuze pentru această formulă care dă chiar titlu acestui articol.

Noi, românii nu avem în vocabular asemenea etichetări pentru nicio țară din lume.

În presa noastră, că e de bună calitate sau mai puțin bună, asemenea cuvinte nu se văd și nu se aud, deoarece, pur și simplu, îi repugnă asemenea „valori”.

Există, însă, și alte…țări și limbi…. pe globul pământesc….în care limbajul licențios pare a fi licit, judecând după frecvența cu care apare în vorbirea curentă, în presă, în filme și chiar în creația literară.

Desigur, este treaba lor. Până la un punct. Atâta timp cât se referă la realitățile lor, da!, îi privește numai pe ei, dar, dacă se referă la țara noastră, probema se pune cu totul altfel.

În mod frecvent, diplomații de limbă spaniolă, repartizați să îndeplinească un mandat la București, slobozesc, cu destulă dezinvoltură, exclamația din titlul acestui articol, în primele luni de ședere a lor în România.

Poate o fac şi alţii în propriile lor limbi. Nemulțumirea se datorează, în realitate, faptului că ei ar fi preferat o capitală de prim rang, adică Washington, Londra, Paris, Moscova….ceea ce ar fi sugerat și nivelul de apreciere de care se bucură competențele lor în țările pe care le reprezintă.

După o vreme, încep să realizeze că se simt bine în România, cunosc oameni, locuri, valori și frumuseți. Ajung chiar să o iubească. Mai târziu, unii dintre ei, în drum spre alte destinații, unele într-adevăr de prim rang, fac tot posibilul să se oprească, o zi două, în București, pentru a retrăi cu nostalgie momente din experiența lor românească, cu o cu totul altă exclamație: „Ce vremuri superbe erau acelea !”

Un diplomat care a venit gata îndrăgostit de România – a cerut sa vină!- a fost Jeronimo Moscardó, ambasador, timp de două mandate, al Braziliei la Bucureşti. Îl cunoscuse, cât a fost ambasador la ONU, pe Mircea Eliade, care, desigur, i-a vorbit de România cea fermecătoare. Iubea Jeronimo Moscardó țara noastră în asemnea măsură încât i se vedea fericirea pe chip; autoritățile noastre îl iubeau la rândul lor – președintele țării din vremea aceea îl primea imediat, la orice oră ar fi cerut audiență.

Printre altele, într-o prelegere susținută la Academia Româna cu scopul de la relansa, după Revoluție, relațiile dintre America Latină și România, Dl. ambasador Jeronimo Moscardó a arătat că economia modernă a Braziliei se bazează, în mod determinant, pe contribuția unui român, alt motiv pentru a iubi meleagurile românești și locuitorii lor.

La un pol opus s-a situat, la un moment dat, Mario Vargas Llosa, marele scriitor peruan.

Venise în România invitat de Institutul Cervantes, deci nu de autoritățile române. Cu toate acestea, l-a primit însuși președintele țării, i-au organizat o vizită prin țară ca să se bucure de frumusețile turistice din Carpați, a rămas copleșit de faptul ca romanele lui erau traduse și binecunoscute în România, a dat interviuri în care și-a exprimat entuziasmul şi uimirea că era atât de apreciat de români…..

La puține ore după ce și-a încheiat vizita, a apărut, simultan, în Spania și Argentina, dacă nu mă înșeală memoria, în El País și respectiv La Nación, un articol semnat de Mario Vargas Llosa, în care…. nu-i mai plăcea nimic, totul era sumbru şi, mai ales, românii erau … „rasişti”!

Când a vorbit sincer marele scriitor peruan, cât a fost pe teritoriul României sau…pe urmă… ?

Ciudat este că avea să viziteze din nou România ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic!

O realitate deosebit de arzătoare este cea a refugiaţilor din Siria, Irak şi Afganistan. Este denumită Criza Refugiaţilor şi a supus la o serioasă încercare coeziunea Europei Unite.

Mândria Germaniei de a fi atracţia refugiaţilor a sfârşit prin soluţia practică a redistribuirii lor echitabile în toate țările Uniunuii Europene.

Ruta balcanică spre Germania nu trece prin România. „România este o ţară săracă”– afirmă refugiaţii sirieni, care nu au încercat, nici măcar prin ricoşeu, să treacă prin ţara noastră, după instalarea gardului de SÂRMĂ LAMELATĂ (lamele nu înţeapă, ci taie foarte rău!) la graniţa de sud a Ungariei.

Formula în sine „România este o ţară săracă” este lipsită de trufia celor care îşi exprimă în spaniolă percepţia lor spontană sau elaborată.

Şi totuşi, în România s-au stabilit sirieni de mai mulţi ani, unii dintre ei au solicitat şi au dobândit cetăţenia română. Sunt români.

Redistribuirea refugiaţilor în toate ţările Uniunii Europene se face anevoios.

Foarte abili s-au dovedit a fi britanicii: ei acceptă refugiaţi, dar nu pe cei care au străbătut Ruta Balcanică. Se vor duce (cândva !) după sirieni în Turcia să-i aducă „în siguranţă!”

Generoşi până la grandoare s-au dovedit a fi spaniolii : sirianul căruia i-a pus piedică o jurnalistă maghiară a atras atenţia autorităţilor de la Madrid. Au cercetat cazul şi au aflat ca acesta a antrenat echipe de fotbal din prima divizie siriană. La ora actuala, are un loc de muncă la Şcoala de Antrenori de Fotbal din Getafe, Madrid, şi un apartament în capitala Spaniei.

Frumos ar fi să solicite Televiziunii din Budapesta ca jurnalista maghiară să fie reangajată, deoarece norocul lui de la acea piedică şi căzătură cumplită se trage.

Occidentul a îngrămădit arme în Orientul Mijlociu, a intervenit cu trupe şi aviaţie. A salutat şi a sprijinit Primăvara Arabă.

Ce anotimp a venit, pentru arabi şi pentru Europa, după acea Primăvară ?

Până una alta, „pacificarea” Siriei se face…. tot prin bombardamente. Cum altfel ?

De la o vreme, bombardează şi ruşii.

Sfere de influenţă !

Se triturează o Sirie în numele păcii, democraţiei şi al progresului !

Ori, aceasta înseamnă că sirienii vor tot veni, nu se vor întoarce acasă „după vreun mandat sau două” prin Europa !

AUTOR EUGEN HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: EUGEN HAC … precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.