CALEA CHINEZĂ SPRE HEGEMONIE

Marele atu al Chinei, în drumul său spre hegemonie în lume, sunt enormele rezerve monetare de care dispune în prezent. Și nu că ar fi China acum mai bogată decât SUA sau Uniunea Europeană, însă, în materie de rezerve monetare, depășește cu mult toate supraputerile. Excedentul din comerțul său exterior este atât de mare, încât Beijing își poate permite aventuri militare și financiare, la care Washington a renunțat de ani buni… deoarece nu și le mai putea permite!

Ultima manevră a Beijingului în acest asalt pașnic spre hegemonie a fost tratatul comercial cu Iranul, semnat recent. Fără suportul excedentului său în valută, China nu ar fi îndrăznit vreodată să semneze un asemenea tratat, în plină ofensivă diplomatico-economică a Casei Albe împotriva Teheranului. Însă, cu o casă de bani plină până la refuz, China nu putea rata o asemenea conjunctură.

Căci masivele investiții efectuate în Iran – tranșa cea mai mare e destinată dezvoltării rețelei feroviare iraniene -, nu numai că vor salva finanțele aiatolahilor, dar Beijingul își asumă, practic, toată infrastructura politico-militară a Iranului din Orientul Mijlociu și chiar își creează baze militare în puncte cheie din Mediterana și din Golful Persic. Și toate acestea le face pe tăcute, fără să sperie – deocamdată – pe nimeni.

De fapt, tratatul cu Iranul a fost o oportunitate neașteptată pe care i-a servit-o politica externă a președintelui Trump. Însă, această oportunitate s-ar fi ivit oricum, mai devreme sau mai târziu, deoarece Iranul, cu infiltrările sale în lumea islamică radicalizată, este o piesă obligatorie pentru expansiunea chineză spre lumea occidentală. Beijingul deja a contractat și exploatează instalații portuare în șase țări mediteraneene – din Grecia, până în Israel, trecând prin Turcia – și are baze militare în Djibuti și Jask, în strâmtoarea Ormuz, pe lângă cele pe care i le aduce acum Iranul în Siria și Liban, cu care potențialul flotei militare a Republicii Populare Chineze depășește cu mult – și îngrijorător – mările sale riverane.

Din punct de vedere economic și militar, scenariul preferat al expansiunii chinezești este Oceanul Pacific. Însă, acolo, nu rămân locuri „goale”, iar concurența este foarte dură cu Japonia, Australia, SUA și cu „tigrii electronicii” (Coreea de Sud, Taiwan, Singapur, Tailanda etc.). De aceea, acum, Beijingul se revarsă – via Teheran – spre Orientul Mijlociu, unde Siria este un punct strategic vital neocupat (pentru care se luptă Rusia și Turcia), care are nevoie de mari investiții financiare pentru a se recupera și pe care le poate efectua, în prezent, doar Beijingul.

SUA s-au retras din zonă de mai mult timp, deoarece nu mai aveau resurse, în timp ce Moscova și Ankara nici măcar nu încearcă să facă altceva decât o călduță intervenție militară în războiul civil sirian.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

LA VÍA CHINA HACIA LA HEGEMONÍA

Alianza chino-iraní

Las enormes reservas monetarias son hoy en día la gran baza china en su camino hacia la hegemonía en el mundo. Y no es que la China de hoy sea más rica que los EE.UU. o la Unión Europea, pero sí que supera con creces a todas las potencias en reservas monetarias. El superávit del comercio exterior es tal que hoy en día Pekín se puede permitir aventuras militares y financieras a las que Washington renunció ya hace años… ¡ por no poder sufragarlas !

La última jugada de Pekín en este asalto incruento a la hegemonía ha sido el tratado comercial con Irán, recientemente firmado. Sin el respaldo de su superávit de divisas, China no se habría atrevido nunca a firmar un tratado similar en plena ofensiva diplomático-económica de la Casa Blanca contra Teherán. Pero con la caja fuerte repleta a rebosar, China no podía desaprovechar una coyuntura como esta.

Porque las masivas inversiones en el Irán – la mayor partida va destinada al desarrollo de la red ferroviaria iraní -, no sólo salvarán de momento las finanzas de los ayatolás, sino que Pekín asume prácticamente toda la infraestructura político-militar del Irán en el Oriente Medio y hasta asienta bases militares en puntos clave del Mediterráneo y el Golfo Pérsico. Y a todo esto, lo hace a la chita callando y sin espantar – aún – a nadie.

En realidad, el tratado con el Irán ha sido una oportunidad inesperada que le brindó la política exterior del presidente Trump. Pero se habría producido más pronto o más tarde de todas maneras porque el Irán, con sus infiltraciones en el mundo islámico radicalizado, es una pieza imprescindible de la expansión china por el mundo occidental. Pekín tenía ya contratadas y explotadas instalaciones portuarias en 6 naciones mediterráneas – desde Grecia hasta Israel, pasando por Turquía – y militarmente había logrado bases en Djibuti e Jask, en el Estrecho de Ormuz, amén de las que le brinda ahora Irán en Siria y Líbano, con lo que el potencial de la Armada de la República Popular sobrepasa ya de largo – e inquietantemente – sus mares ribereños.

Desde un punto de vista económico y militar, el escenario preferente de la expansión China es el Pacífico. Pero allá no hay espacios “vacíos”, además de que la competencia es muy dura con Japón, Australia, los EE.UU. y los “tigres de la electrónica” (Corea del Sur, Taiwán, Singapur, Tailandia, etc.,). De ahí que Pekín se esté volcando – vía Teherán – actualmente en el Oriente Próximo, donde Siria es un punto estratégico vital desocupado (por el que ya pugnan Rusia y Turquía) que necesita ingentes inversiones financieras para su recuperación y que hoy por hoy sólo podría atender Pekín.

Porque Washington hace tiempo se ha retirado de la zona por falta de recursos mientras que Moscú y Ankara ni intentan hacerlo siquiera y se limitan a un morigerada intervención militar en la guerra civil.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.