Candidatul improbabil/El candidato improbable

B 3

Candidatul improbabil            Washington, Diana Negre

În colecția de aspiranți septuagenari la președinția americană, figurează candidatul aproape sigur al partidului democrat, Joe Biden, care a devenit în mod automat purtătorul stindardului care va scăpa țara de o repetare a președinției lui Donald Trump.

Pentru Biden, este desăvârșirea unei lungi cariere politice, care a început acum aproape o jumătate de secol, când, în 1972, a fost ales senator al statului Delaware, pe lângă cei opt ani cât a fost vicepreședinte, în etapa Barack Obama.

Biden a tot avut aspirații prezidențiale, prima oară, în campania din 1987, când a fost învins de guvernatorul din Massachussets, Michael Dukakis, și acum patru ani, când a fost cât pe ce să-și atingă obiectivul. Însă, a concurat cu Hillary Clinton, iar conducătorii partidului au considerat că era rândul soției fostului președinte, Bill Clinton, care avea atât de puțin talent politic, încât l-a ajutat pe Donald Trump să ajungă președinte.

B 4

Cu toată neașteptata înfrângere a doamnei Clinton, de acum patru ani, Partidul Democrat se pare că urmează, acum, aceeași linie când se pune problema de a-i favoriza pe candidații săi și respectă „rândul” unui om care și-l așteaptă de atâtea decenii.

Dar, timpul nu trece degeaba, iar lui Biden, un candidat bun prin 2016, i se văd, acum, anii. Inițial, atrăgea prin faptul că părea a fi un aspirant moderat, cu capacitatea de a aglutina fără asperități anumite sectoare ale partidului. Însă, intervențiile sale la dezbateri și declarațiile pe care le face de când se află izolat în reședința unde se protejează de coronavirus, îi decepționează pe cei care îl vedeau ca pe o salvare a partidului.

Biden pare a fi distras, când argumentează, deviază și se risipește, iar imaginea sa moderată și centristă e foarte micșorată de când s-a apropiat de pozițiile rivalilor săi de stânga, până într-atât, încât a ajuns să apere deficite astronomice și programe sociale și ecologice pe care țara, după dezastrul economic al pandmiei, cu greu și le-ar putea permite.

Până la această criză sanitară, Trump putea fi fericit cu un asemenea rival, pe care îl poate învinge ușor, în orice dezbatere.

Însă, lucrurile ar putea fi total diferite: principalul argument al lui Trump a fost marea prosperitate economică din ultimii patru ani: țara folosea pe deplin forța de muncă, iar salariile și pensiile au crescut grație sporurilor de la burse.

Este ceea ce i-a atras chiar și pe cei cărora le repugnă personalitatea și manierele lui Trump și i-a transformat în adepți ai săi pe mulți dintre cei care nu au votat pentru el.

B 6

Însă, în campania care e pe punctul de a începe, Trump poate să constate că microsopicul coronavirus confirmă faptul că „nu există inamic mic”. Acum sunt multe întreprinderi care se închid din cauza pandemiei și aproximativ zece milioane de șomeri.

Dacă economia nu se reface, lucru puțin probabil judecând după durata și întinderea mare și lentă a pandemiei, la urne vor veni milioane de șomeri, întreprinzători ruinați, ecologiști care se bucură de aerul fără eșapamentul din trafic și progresiști care văd în criză confirmarea că nu pot fi urmate principiile unei economii de piață.

Dacă va fi așa, țara îl va schimba pe un președinte încrezut cu altul dezorientat, ceea ce nu anunță lucruri bune, nici pentru refacerea economică a SUA, nici pentru celelalte țări ale lumii, în lipsa motorului care, de atâtea ori, le-a remorcat în situații critice.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

El candidato improbable     Washington, Diana Negre

B 5

En la colección de aspirantes septuagenarios a la presidencia norteamericana, figura el casi seguro candidato del partido demócrata, Joe Biden, convertido en el portador automático del estandarte que ha de librar al país de una repetición de la presidencia de Donald Trump.

Para Biden, es la culminación de una larga carrera política, que empezó hace casi medio siglo,  cuando, en 1972, fue elegido senador del estado de Delaware, además de ocho años como vicepresidente, durante la etapa de Barack Obama.

Biden tuvo repetidamente aspiraciones presidenciales, la primera vez, en la campaña de 1987, en que fue derrotado por el gobernador de Massachussets, Michael Dukakis, y hace cuatro años, la vez en que estuvo más cerca de lograr su meta. Pero, compitió con Hillary Clinton y  los líderes del partido consideraron que el turno correspondía a la esposa del ex presidente, Bill Clinton, de tan escaso talento político que ayudó a llevar a Donald Trump a la presidencia.

A pesar de la inesperada derrota de Clinton, hace cuatro años, el Partido Demócrata parece seguir, ahora,  la misma línea a la hora de favorecer a sus candidatos y respeta el “turno” de un hombre que lleva tantas décadas esperando.

Pero, el tiempo no pasa en balde y a Biden, un candidato muy viable en 2016, se le notan, ahora, los años. Su atracción inicial es que parecía un aspirante moderado, con capacidad aglutinadora y sin perfiles angulosos, capaces de repeler a diversos sectores del partido. Pero, sus intervenciones en los debates y sus declaraciones desde que se halla confinado a su residencia para protegerse del coronavirus, han decepcionado a quienes los veían como la salvación del partido.

Biden parece distraído, se desvía al argumentar y su imagen moderada y centrista se ve muy mermada, desde que se ha acercado a las posiciones de sus rivales de la izquierda, hasta el punto de que defiende déficits astronómicos y programas sociales y ecológicos que el país, después del desastre económico de la pandemia, difícilmente se puede permitir.

B 1

Hasta esta crisis sanitaria, Trump podía prometérselas muy felices con semejante rival, al que puede derrotar rápidamente en cualquier debate.

La realidad podría ser muy diferente: el principal argumento de Trump ha sido la enorme bonanza económica de estos cuatro últimos años en que el país goza de pleno empleo, subidas generales de salarios y fondos de pensiones rebosantes, gracias a las subidas de las bolsas.

Es algo que ha atraído incluso a quienes les repugna su personalidad y sus modales y ha convertido en sus partidarios a muchos que no votaron por él.

Pero, en la campaña que está a punto de comenzar, Trump puede encontrarse con que el microscópico virus Covid-19 demuestra eso de que “no hay enemigo pequeño”. Hay ahora empresas en vías de desaparición a causa de la pandemia y cerca de 10 millones de parados.

Si la economía no se recompone, cosa muy posible ante la dilatada y lenta extensión de la pandemia, acudirán a las urnas millones de parados, empresarios arruinados, ecologistas que disfrutan del aire sin tráfico y progresistas que ven en la crisis la confirmación de que no se puede seguir con los principios de una economía de mercado.

De ser así, el país cambiará un presidente petulante por otro que parece desorientado, lo que no augura muchas cosas buenas ni para la recuperación económica de EEUU, ni para la del resto del mundo, a falta del motor que tantas veces lo ha remolcado en situaciones críticas.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

https://ghemulariadnei.files.wordpress.com/2016/09/diana-molineaux.jpg?w=529