Joko Widodo

INDEPENDENTISMUL UITAT

Din pleiada de reclamații și de gherile autonomiste care bântuie lumea de azi, cea mai ignorată de opinia publică mondială este cea a papuașilor din Indonezia, adică a locuitorilor din Noua Guinee Occidentală.

Această indiferență se datorează dimensiunilor acestei probleme – întreaga populație – creștină, în marea ei majoritate – din această parte a Indoneziei este de aproximativ 2.700.000 de suflete (6 locuitori pe km² !) dar, mai ales, unor rațiuni politice și economice. Teritoriul este foarte bogat în mine (mai ales de aur și cupru) și în zăcăminte de petrol, care sunt exploatate mai mult sau mai puțin direct de consorții internaționale, iar, din punct de vedere politic, guvernul din Djakarta este pro-occidetal. În felul acesta, lumii industriale îi convine „status quo-ul” actual, iar țările marxiste nu se interesează de soarta papuașilor, deoarece sunt slabe șanse ca să pătrundă acolo ca opțiune politică, și aproape deloc, ca alternativă economică.

Frustrarea politică a populației este depășită doar de indiferența cu care a tratat-o guvernul indonezian, până când la putere a venit, ca președinte, Joko Widodo. În timpul luptelor indonezienilor, prin anii 50, pentru a se elibera de sub tutela olandeză, Haga le-a promis papuașilor că le va acorda independența. Dar, această promisiune, Olanda nu a putut (și nici un a vrut) să o îndeplinească, atâta timp cât a deținut suveranitatea colonială; iar Indonezia, care a anexat jumătatea occidentală a Noii Guinee în anul 1963, niciodată nu a vrut să-și asume o asemenea promisiune și nu vrea nici acum.

Ceea ce într-adevăr vor atât guvernul central, cât mai ales Widodo – care vor trebui să facă față unor alegeri prezidențiale și legislative în luna aprilie a acestui an, este să sporească rentabilitatea teritoriului și, pe cât posibil, conviețuirea pașnică. Pentru aceasta, președintele Widodo a promovat un program special pentru provinciile Papua și Papua Occidentală, în care, punctele esențiale sunt subvenționarea prețului benzinei în aceste teritorii din Noua Guinee indoneziană și construirea unei autostrăzi de 4.300 de kilometri. Aceasta din urmă va fi coloana vertebrală în promovarea exploatării pământurilor sălbatice din interior, deoarece, în prezent, cu excepția instalațiilor miniere și petroliere din Noua Guinee indoneziană sunt exploatate doar pământurile de pe coastă, pentru a obține ulei de palmier, cacao și nucșoară.

Joko Widodo

Independentiștii – sunt și independentiști înarmați – din provinciile Noii Guinei cer și ei acest impuls economic, dar mai cer și să se respecte mediul înconjurător (minele cauzează distrugeri ecologice enorme), precum și cultura și tradițiile popoarelor din insulă. Cei aproximativ 7.500.000 de locuitori ai insulei Noua Guinee au o varietate de 60 de familii lingvistice diferite.

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

EL INDEPENDENTISMO OLVIDADO

Joko Widodo

De la pléyade de reclamaciones y guerrillas autonomistas que atormentan el mundo hoy en día, la más ignorada por la opinión pública mundial es la de los papúes de Indonesia, los indígenas de Nueva Guinea Occidental.

Esa indiferencia se debe en parte a las dimensiones del problema – toda la población – en su inmensa mayoría, cristiana – de esta parte de Indonesia ronda los 2.700.000 (¡6 por km² !) y, en mucho mayor parte, a razones políticas y económicas. El territorio es enormemente rico en minas (sobre todo oro y cobre) e yacimientos petrolíferos que son explotados más o menos directamente por consorcios internacionales y políticamente, el Gobierno de Yakarta es pro occidental. Con lo cual al mundo industrial le conviene el “status quo” actual y las naciones marxistas no se interesan por los papúes porque ven pocas expectativas de introducirse allá como opción política y aún menos, como alternativa económica.

Joko Widodo

Pero, la frustración política de la población sólo es superada por la indiferencia con que la trató el Gobierno indonesio hasta la llegada de Joko Widodo a la presidencia. Durante las pugnas de las islas indonesias en los años 50 por librarse de la tutela holandesa, La Haya prometió a los papúes la independencia. Pero esa promesa, Holanda no la pudo (o quiso realmente) cumplir mientras tuvo la soberanía colonial; e Indonesia, que anexionó la mitad occidental de Nueva Guinea en el 1963, ni quiso nunca asumir tal promesa ni lo quiere ahora.

Lo que sí quieren el Gobierno central y, sobre todo, Widodo – que se enfrentan a comicios presidenciales y legislativos en el próximo mes de abril -es incrementar la rentabilidad del territorio y, en lo posible, la convivencia pacífica. Para ello, el presidente saliente ha promovido un programa especial para las provincias de Papúa y Papúa Occidental cuyos puntos esenciales son la subvención del precio de la gasolina en esos territorios de la Nueva Guinea indonesia y la construcción de una autovía de 4.300 kms. Esta última ha de ser la espina dorsal para fomentar la explotación de las tierras selváticas del interior, ya que, actualmente, – y salvo las instalaciones mineras y petrolíferas – en la Nueva Guinea indonesia solamente son aprovechadas las tierras costeras para la obtención de aceite de palma, cacao y nuez moscada.

Los independentistas – y los armados, que también los hay – de las provincias neo guineanas reclaman ese impulso económico, pero también que se respete el medio ambiente (las empresas mineras causan unos destrozos ecológicos enormes) así como, y no menos, la cultura y tradiciones tribales de los pueblos de la isla. Los cerca de 7.500.000 de habitantes de toda la Isla de Nueva Guinea se comunican en 60 familias lingüísticas diferentes.

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.