Apollo și Python, Peter Paul Rubens,1636-1637;  Museo Del Prado

Shakespeare adorându-și iubitul în chip de Apollo-Soarele, atoate-dătătorul…

Gracious light ne trimite la binefăcătorul Soare, zeul care dăruiește viață… venerat ca Atoate-țiitor de oamenii Răsăritului (in the orient…).

Desigur, lumina cea plină de grație… divină… ne mai trimite cu gândul și la Domnul cel milostiv și îndurător, plin de grație, adică de bunăvoință față de creaturile sale… plin de milă și iubire… la Domnul cel Atot-puternic…

Îndrăzneață suprapunere… Iubitul… Apollo și Dumnezeu…

Și Shakespeare speriindu-și, totodată, iubitul, cu scena unei înfricoșătoare debilități, care, însă, n-ar mai conta dacă Tânărul cel Frumos și-ar lăsa moștenire frumusețea într-un nou Soare, Soarele Tânăr…

Să fi fost scris sonetul cândva, la un solstițiu de iarnă?
Oricum, același eros aprins… cei doi… numai văpăi… adorare, prosternare, închinare… WS… devotul iubitului său… O hierogamie… masculină… Din nou, inspirată de solstițiul de iarnă sau de amintirea vreunei dimineți de vară înfocate când Will s-a simțit, cu nesfârșită recunoștință, preaiubitul efeb al lui Apollo însuși ?

Sau, poate, doar un episod amar trăit la curte, când vreun nobil domn, căzut poate în dizgrația reginei, se vede părăsit de un alai de curteni cărora le fusese binefăcător și patron… Sau, poate, amândouă…

Apollo în carul său, Luca Giordano, aprox. 1685; Museum of Fine Arts, Boston

Sonnet VII
Lo! in the orient when the gracious light
Lifts up his burning head, each under eye
Doth homage to his new-appearing sight,
Serving with looks his sacred majesty;
And having climbed the steep-up heavenly hill,
Resembling strong youth in his middle age,
Yet mortal looks adore his beauty still,
Attending on his golden pilgrimage:
But when from highmost pitch, with weary car,
Like feeble age, he reeleth from the day,
The eyes, ‘fore duteous, now converted are
From his low tract, and look another way:
So thou, thyself outgoing in thy noon
Unlooked on diest unless thou get a son.

Soarele (Helios) în carul său, placă de marmură din templul Atenei din Troia, sec. IV î. Hr. Pergamon-Museum, Berlin

SONETUL VII

O, rogu-te, spre Răsărit te uită, când luminătorul atoate-binefăcător și plin de har,
Capu-n flăcări și-l înalță și orice muritor, văzându-l iarăși pe ceru-i, suitor,
Ivindu-se din nou pe boltă, i se-nchină ca unui zeu, cu rugi de mulțumire-n dar
Cinstindu-i maiestatea-i sfântă cu preaplecata lui privire de cucernic slujitor;
Vezi-l apoi, urcat-a muntele ceresc, prea-înalt și abrupt, greu pentru altul să-l străbată:
Semeț, ca un bărbat puternic, ce pare încă tânăr, dar care e trecut de prima tinerețe:
Și adorat de muritorii ce-i sorb din ochi frumusețea-i încă neschimbată
Toți însoțindu-l, pelerini, părtași la pelerinajul lui de aur și-nchinători la a sa frumusețe:
Dar, când din înaltul cel mai-nalt, în caru-i frânt de atâta cale și osteneală,
De parcă bătrânețea l-a ajuns de-odat, tremurând, slăbit și poticnit, din ziuă cade
Și se dă de-a rostogolul, iar ochii, ce pân-atunci priveau la el îndatorați și cu sfială,
Întorși ei sunt acum și abătuți de mersul lui jos, privind în altă parte.
Așa și tu, trecut de amiaza vieții, într-un târziu,
Uitat de toți muri-vei și nebăgat în seamă, dar nu și dacă naști un fiu.

Soarele (Helios) în carul său cu patru cai, vas grecesc cu figuri roșii, 430 î. Hr. descoperit în Puglia, Italia; British Museum

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.