MIZERABILUL JOC AL MIZERIEI

Spectacolul absurd al întâlnirii de la Hanoi dintre Trump și Kim Jong-un poate nu a fost chiar atât de absurd, în schimb, a fost cumplit de crud: o dublă cacealma pe seama foametei de care suferă poporul nord-corean.

Când s-a suspendat abrupt dialogul de la Hanoi, părea să fie încă o „trumpadă”. Părea să fie, deoarece nici SUA nu făcuseră cunoscute încă fotografiile luate din satelit și care arată o reluare a lucrărilor în centrul Sohae, unde Coreea de Nord experimentează rachete cu rază lungă de acțiune și lansează sateliți spațiali, și nici ONU nu făcuse, încă, apel la comunitatea internațională pentru a obține 120 de milioane de $, cu care să rezolve, pentru moment, actuala foamete nord-coreană.

Căci, situația este, într-adevăr, gravă: conform datelor furnizate de Națiunile Unite, 43% din populația Coreei de Nord suferă de subnutriție, în timp ce 20 % din copiii mici pot rămâne cu tare incurabile, dacă nu sunt hrăniți, imediat, cu hrană suficientă.

În Coreea, această situație este neliniștitoare, atât din punct de vedere uman, cât și politic. După ce a suferit mult timp de foame, se părea că țara a ridicat puțin nivelul de trai. În parte, cu ajutorul Chinei și grație încercărilor americane de a realiza o apropiere de Coreea de Nord, dar, mai ales deoarece Kim Jong-un a promis, când a preluat puterea că „…niciodată coreenii de nord nu vor mai trebui să strângă cureaua…”. Însă, o vară catastrofală, cu canicule și mari inundații, a redus drastic producția națională de alimente.

Această reducere este gravă din două motive. Pe de o parte, deoarece, practic, puținele resurse financiare ale regimului se investesc, în totalitatea lor, în arme sofisticate – arme nucleare și rachete cu rază lungă de acțiune – deoarece dinastia Kim a pariat, întotdeauna, pe arme ca fiind cel mai bun articol pentru export. După prăbușirea stalinismului, opțiunea  pentru prestația militară directă s-a risipit și a fost înlocuită cu șantajul militar. Tot efortul financiar și tehnologic s-a investit în arsenalul super-modern, cu speranța că Occidentul va plăti pentru  demantelarea lui, sau, un lucru mai fezabil: va trece sub un control internațional.

Însă, socoteala aceasta de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg, cu toate că de mai multe ori părea să se potrivească, și astfel, a lipsit țara de resursele de bază, cum sunt îngrășămintele și pesticidele moderne, mașinile agricole și semințele cu mare putere germinativă.

Kim Jong-un a fost la Hanoi în disperare de cauză, știind totuși că SUA nu erau dispuse să plătească prețul pe care el îl cerea pentru a reduce arsenalul. Trump, la rândul lui, s-a dus la Hanoi ca să blufeze. Știa că Kim Jong-un venea ca să ceară marea și sarea (nu avea încotro, dată fiind situația din țara sa), însă, credea că tocmai această situație extremă a economiei nord-coreene i-ar mai fi îmblânzit puțin pe târguitorii nord-coreeni.

Dar, atât lui Trump, cât și lui Kim, cacealmaua le-a ieșit pe dos. Iar, poporul nord-corean – subiect pasiv al cezarismului dinastiei Kim și al anticomunismului de la Washington – este prada unei foamete cumplite. Este foarte grav, deoarece este încă una dintr-o serie nesfârșită, iar ONU are slabe speranțe să poată aduna, cât mai curând, 120 de milioane de dolari pentru a opri foametea, care amenință să cauzeze rele și mai mari.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

 EL MISERABLE JUEGO CON LA MISERIA

El absurdo espectáculo de la conferencia de Hanói entre Trump y Kim Jong-un quizá no haya sido tan absurdo y, en cambio, infinitamente cruel : un  doble farol basado en la inanición del pueblo norcoreano.

Cuando se suspendió abruptamente el diálogo de Hanói aquello pareció una “trumpada” más. Y lo pareció porque ni los EE.UU habían divulgado aún las fotos de sus satélites-espía revelando la reanudación de las obras en el centro Sohae, donde Corea del Norte ensaya misiles de largo alcance y lanza satélites espaciales, ni la ONU había hecho aún un llamamiento a la comunidad internacional para conseguir 120 millones de $ con que paliar la actual hambruna norcoreana.

Y la situación es realmente grave: Según las Naciones Unidas, el 43% de la población de Corea del Norte está subalimentada y el 20 % de los niños pequeños corren el riesgo de quedarse con taras incurables si no reciben inmediatamente una alimentación suficiente.

En Corea esta situación es angustiosa, tanto humana como políticamente. Después de pasar muchas hambrunas, el país parecía haber elevado una pizca el nivel de vida. En parte, por la ayuda china y los intentos estadounidenses de aproximación, pero sobre todo porque Kim Jong-ul había prometido al tomar el poder que “…nunca más tendrán que apretarse el cinturón los coreanos del norte…”. Pero un verano catastrófico, con calores desmesurados y grandes inundaciones ha reducido drásticamente la producción nacional de alimentos.

Esta reducción es doblemente grave. Por un lado, porque prácticamente los pocos recursos financieros del régimen se invierten íntegramente en armamento sofisticado – nuclear y misiles de largo alcance – ya que la dinastía de los Kim apostó siempre por las armas como mejor artículo de exportación del país. Tras el hundimiento del estalinismo la opción de la prestación militar directa se esfumó y fue sustituida por el chantaje militar. Todo el esfuerzo financiero y tecnológico se ha invertido en el arsenal híper moderno con la esperanza de que Occidente pagaría para que se desmantelase o, lo más factible, fuera sometido a un control internacional.

Pero, hasta ahora, esta cuenta de la lechera no ha dado resultado, aunque pareció en más de una ocasión de que iba a ser así y, en cambio, ha privado al país de recursos tan esenciales y básicos como abonos y pesticidas modernos, maquinaria agrícola y semillas de alto rendimiento.

Kim Jong-un fue a Hanói a la desesperada, sabiendo que los EE.UU no estaban dispuestos a pagar el precio que pedía por una reducción del arsenal. Y Trump, por su parte, también fue a Hanói de farol. Sabía que Kim Jong-un iba a pedir el oro y el moro (no tenía más remedio dada la situación del país), pero creyendo que justamente esta situación extrema de la economía norcoreana ablandaría a los regateadores norcoreanos.

A Trump y a Kim, el farol les ha salido rana. Y al pueblo norcoreano – sujeto pasivo del cesarismo de los Kim y del anticomunismo de Washington – se le viene encima una hambruna de aquí te espero. Sumamente grave, porque es la enésima y la ONU tiene poca esperanza de reunir en un breve plazo los 120 millones de dólares imprescindibles para impedir que la hambruna cause males peores.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.