Hassan Rouhani, președintele Iranului și Donald Trump, președintele SUA

NOUA CRIZĂ IRANIANĂ         Washington Diana Negre

Pesimiștii văd în noua criză irano-americană o alarmantă asemănare cu prima invazie americană în Irak, din anul 2003. Acum, la fel ca atunci, conflictul  se întreține din cauza încăpățânării ambelor părți; de asemenea, acum ca și atunci, tentația de a recurge la arme este enormă, deoarece enormă este și diferența de potențial de război al protagoniștilor.

Desigur, sunt și alte asemănări – cum este protagonismul nu chiar secundar al Israelului și neputința europenilor de a intermedia -, dar, poate sunt mai importante deosebirile care există între aceste două crize din Orientul Mijlociu.

Hassan Rouhani, președintele Iranului

Dintre ele, cea mai importantă este că acum, SUA au atacat deja, și au făcut-o – cu un succes notabil – fără vărsare de sânge, folosindu-se de pârghiile economiei. La sancțiunile asupra exporturilor de petrol iranian și asupra tranzacțiilor bancare, s-au adăugat, de curând, altele asupra exporturilor de oțel, aluminiu, cupru și fier. Și, în sfârșit, sunt și „sancțiuni secundare”: interzicerea intrării în SUA pentru personalul unor întreprinderi din terțe țări, care nu respectă embargoul american.

Iar, cea de a treia mare asemănare între cele două crize este că actualul conflict este motivat mai degrabă de rațiuni ideologice, decât de antagonisme comerciale sau hegemonice. Rezumând foarte mult, s-ar putea spune că, în timp ce Washington și principalii săi aliați din Orientul Mijlociu și Apropiat repudiază total fundamentalismul musulman al Teheranului, guvernul ayatolahilor își are rațiunea sa de a fi tocmai în acest maximalism inflexibil.

În cealaltă parte a balanței – ca deosebiri între cele două crize -, se află învățămintele trase de ambele țări din Primul Război din Golf: SUA știu foarte bine, acum, că bilanțul operațiunilor militare contra Irakului (Primul Război din Golf a durat opt ani!) a fost total negativ. Irakul nici acum nu are stabilitate politică și socială, iar costurile intervenției sunt exorbitante pentru cât de puțin s-a obținut.

În privința ayatolahilor, și ei știu că războiul acela a fost distructiv și umilitor pentru irakieni… iar, potențialul militar și financiar al Iranului nu este mult mai mare decât cel al Irakului din vremea lui Saddam Hussein. La aceasta se adaugă factorul agravant pentru Teheran al sancțiunilor economice impuse de SUA – cele actuale și cele imediat anterioare – care au afectat foarte serios economia iraniană. Atât de serios, încât o parte a poporului îi reproșează deja guvernului politica de confruntare pe care o duce, iar mișcările disidenței devin tot mai puternice.

Există, deci, o mulțime de rațiuni pentru o revenire la negocieri și la acorduri, însă… când e vorba de Orientul Mijlociu ceea ce se găsește cel mai greu este tocmai rațiunea…

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

NUEVA CRISIS IRANÍ    Washington Diana Negre

Hassan Rouhani, presidente de Irán y Donalld Trump, presidente de los EE.UU

Los pesimistas ven en la nueva crisis irano-estadounidense una alarmante semejanza con la primera invasión norteamericana de Irak, en 2003. Ahora, al igual que entonces, el conflicto está encarrilado por la tozudez de unos y otros; y también ahora como entonces, la tentación de recurrir a las armas es enorme porque enorme es la diferencia del potencial bélico de los protagonistas.

Naturalmente, hay más semejanzas – como el protagonismo no tan secundario de Israel o la impotencia mediadora de los europeos -, pero quizá sean más importantes las diferencias que hay entre esas dos crisis del Oriente Medio.

Y aquí, la más importante es que ahora a diferencia de entonces, los EE.UU. han atacado ya, pero, lo han hecho -y con notable éxito- incruentamente, echando mano de la economía. A sus sanciones primarias a las exportaciones petroleras iraníes y las transacciones bancarias, se han sumado las recientes, éstas contra las exportaciones iraníes de acero, aluminio, cobre y hierro. Y, por último, están las llamadas “sanciones secundarias”: la negación del permiso de entrada en los EE.UU. al personal de las empresas de terceros países que se salten a la torera, o clandestinamente, los embargos norteamericanos.

Donald Trump

Por último, la tercera gran similitud entre las dos crisis es que el presente conflicto está motivado más por razones ideológicas que antagonismos comerciales o hegemónicos. Resumiendo mucho, se podría decir que, mientras Washington y sus principales aliados del Oriente Medio y Próximo repudian a rajatabla el fundamentalismo musulmán de Teherán, el Gobierno de los ayatolás tiene justamente en este maximalismo inflexible su razón de ser.

Del otro lado de la balanza – el de las diferencias entre las dos crisis -, están las enseñanzas que han sacado ambos países de la primera Guerra del Golfo: Estados Unidos tiene, hoy en día, bien presente que el balance de las acciones militares contra el  (¡la Primera Guerra del Golfo duró 8 años!) ha sido absolutamente negativo. Irak sigue careciendo, hoy en día, de estabilidad política y social y el coste de la intervención resultó desorbitado a la vista de lo logrado.

En cuanto a los ayatolás, también tienen muy presente que aquella guerra fue destructiva y humillante para los iraquíes… y el potencial militar y financiero de Irán no es mucho mayor que el del Irak de Saddam Hussein. Con el agravante para Teherán de que las sanciones económicas estadounidenses – las actuales y las inmediatamente anteriores – han impactado duramente en la economía de la República Islámica. Tan duramente, que una parte del pueblo ya le reprocha al Gobierno la política de confrontación y los movimientos disidentes son cada vez más y más fuertes.

Abundan, pues, las razones para volver a las negociaciones y a los pactos, pero… cuando se trata del Oriente Medio, lo que menos se suele encontrar es precisamente la razón…

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.