POTENȚIALUL DE SIMPATIE

În ciuda deceniilor de tenace campanie comunistă și postcomunistă de dezinformare, defăimare și mânjire mincinoasă a personalității regelui Mihai, moartea ultimului monarh al României a arătat lumii întregi imensul potențial de simpatie de care s-a bucurat acest MARE ROMÂN și MARE EUROPEAN printre concetățenii săi, dar, și în străinătate.

L-au admirat, în taină și, poate, l-au iubit, chiar și cei care mureau de frică la ideea că își vor pierde puterea, deoarece, cu bună știință, s-au situat în partea întunecoasă și tenebroasă a istoriei. Ori, regele Mihai le arăta, cu naturalețe, că există și partea cealaltă, cea a luminii. Mai exact, le oferea un exemplu firesc și concret de omenie, onestitate și noblețe.

I-AU RÂVNIT PRESTIGIUL, DEMNITATEA ȘI MERITELE

Regele a plecat din țară într-un exil sărac ca să nu fie omorâți O MIE DE TINERI, anume ținuți ostateci de șantajiști. Ca să-și câștige existența, o vreme, ȘI-A RISCAT VIAȚA ÎN PERICULOASA MESERIE DE PILOT DE ÎNCERCARE. Evita să vorbească despre acest episod din viața sa.

Câteva decenii mai târziu, în 1989, cei care încă mai gândeau ca Vâșinski și Groza, NU AU EZITAT SĂ UCIDĂ APROXIMATIV O MIE DE OAMENI, ca să nu-și piardă puterea și privilegiile. Ideologia nu-i mai interesa, așa că au abandonat-o, într-o clipită, ca pe o haină ponosită și peticită. În plus, PRETINDEAU CĂ AU SALVAT ROMÂNIA.

Regelui i-au furat meritele de importanță istorică extraordinară ale actului de la 23 August 1944, care a grăbit prăbușirea puterii militare a nazismului și a scurtat războiul cu aproximativ 6 luni – după cum susțin experții -, adică, a salvat enorm de multe vieți omenești. Partidul Comunist a confiscat și s-a mândrit pe nedrept cu meritele regelui.

CÂND CEAUȘEȘTI FUGEAU, PRIMUL GÂND AL MULȚIMII A FOST SĂ-L CHEME PE REGE

În ziua de 22 decembrie 1989, imediat după ce perechea Ceaușescu se ridica în aer cu elicopterul pilotat de ofițerul Maluțan, primul subiect despre care a vorbit lumea adunată în piață a fost regele Mihai:

Îi vom trimite o telegramă regelui Mihai să vină în țară! De la Versoix la București, dacă ia avionul, va face cel mult 3 ore!

Gata, s-a terminat cu comunismul! Comuniștii au venit și s-au menținut abuziv și ilegal la putere, în umbra tancurilor sovietice! Este în vigoare Constituția din 1923!

Iar pe comuniști îi vom judeca cu legile lor!

Din clădirea Comitetului Central al p.c.r. erau aruncate cărți ale Ceaușeștilor. Câțiva tineri au vrut să spargă și vitrina Librăriei Crețulescu, unde erau expuse deranjant de ostentativ operele tovarășei academician. A reușit să-i oprească un domn mai în vârstă:

-Măi băieți, noi nu suntem vandali sau sălbatici! Nu stricăm nimic! Îi dăm telefon femeii care e responsabilă (numele și numărul de telefon erau expuse într-o parte a vitrinei!) să vină și să scoată trufia asta de aici! Și credeți-mă, va veni de frică!

În timpul acesta, lumea striga formula care însemna sfârșitul comunismului: Cu legile lor! Cu legile lor!

La un moment dat, s-a format o horă, un cerc care se tot mărea: Cu legile lor! Cu legile lor!

Nu se putea dansa în ritmul scandării, căci era prea sacadat, ci, mai degrabă, lumea țopăia în acest ritm: Cu legile lor! Cu legile lor!

Desigur, agenții Securității au informat imediat despre starea de spirit a mulțimii care tocmai îl alungase pe Ceausescu, deoarece, la foarte puțin timp, au venit diferiți oratori care s-au adresat, pe rând, de la înălțimea balconului din care cuvântase dictatorul. Printre ei, Dumitru Mazilu și, ceva mai tărziu, Ion Iliescu. Acesta din urmă, nu a înțeles că avea loc o revoluție care punea capăt comunismului: percepea doar nuanța anticeaușismului. Pentru el era doar o revoltă, nu o revoluție.

Prima gafă: spus că ce au făcut cei doi tirani nu a fost știință, au întinat idealurile comunismului!

Lumea care îl privea și asculta vedea în Ion Iliescu o oarecare garanție că Ceausescu nu se va mai întoarce la putere. Se știa că Ilescu căzuse în dizgrația lui Ceausescu.

Dar, a urmat cea de a doua gafă istorică a domnului Iliescu: „Și acum, să trecem să ne organizăm: să-l chemăm pe Dăscălescu ca să formăm un nou guvern!

Lumea a rămas înmărmurită, câteva clipe a domnit o liniște totală.

Se încerca o reluare a comunismului exact de acolo de unde îl lăsase Ceausescu. Dăscălescu, ultimul prim ministru al lui Ceaușescu ar fi asigurat continuitatea comunismului.

După clipele de consternare, cineva a strigat: Fără comuniști!

Imediat, toată mulțimea a adoptat sloganul și l-a scandat minute întregi: Fără comuniști! Fără comuniști!…

Într-un târziu, domnul Iliescu a apucat să spună în mijlocul vacarmului : Bine, nu-l vreți pe Dăscălescu. Ne vom retrage ca să dezbatem, și vom veni cu noi propuneri.

La puțin timp, s-au auzit focuri de armă. La început, nu au rănit și nu au ucis pe nimeni. Pe urmă, au venit …teroriștii. Ion Iliescu avea să spună despre ei, la televiziune (pe atunci era una singură) că trag din orice poziție!  De unde știa? Cum a fost posibil să facă o asemenea afirmație intimidatorie la postul de televiziune?!

Au urmat zilele de teroare cu împușcături, morți și răniți. Teroarea era întreținută, mai ales noaptea, de simulatoarele de sunet: păreau a fi mitraliere grele, mitraliere de calibru mare. Dar, vioara întâi era  televiziunea care cultiva teroarea prin dezinformare. Era artileria grea.

În aceste condiții, când tot românul a constatat cu stupoare că viața nu mai era sigură în țară, pe rege nu a mai îndrăznit să-l cheme nimeni.

ÎN JURUL REGELUI NU AU EXISTAT OAMENI CU IDEI

Era foarte greu să se găsească oameni care să cunoască bine situația din țară în care regele să poată avea încredere.

Antimonarhismul era doar de circumstanță. Elitele politice de la putere se temeau nu atât de rege, cât de propriile lor păcate, pentru care ar fi putut să dea seamă. O formă insidioasă de antimonarhism a fost chiar monarhismul cu ostentație pe care îl afișau unii foști membrii de partid (p.c.) care „erau în căutare de stăpân”: în silueta rămasă fără conținut prin dispariția dictatorului, ei se străduiau să înghesiue chinuit imaginea regelui. Cultivau sentimentul că, dacă ar fi venit, regele ar fi fost în mâinile lor. Disonanța era țipătoare.

La rândul lor, nici monarhistii autentici nu au reușit să se organizeze. Neputința lor s-a bazat prea mult pe sentimentul de aversiune față de comunism. Ori, s-a văzut că această aversiune era o fundătură: în România au existat vreo trei milioane de membri de partid. Cât de comuniști au fost oamenii aceștia mulți? În plus, viitorul nu înseamnă răzbunare, ci construcție! Era și este nevoie de idei, proiecte și strategii.

Regele nu iubea extremismele, nici de dreapta, nici de stânga. Această ne-iubire a fost discretă, tăcută și nedeclarată. În plus, avea un punct unde se oprea: nu ajungea până la ură. Această ultimă nuanță ar fi fost bine dacă ar fi remarcat-o monarhiștii. Ar fi fost o mare direcție de acțiune, ar fi pus în valoare un mare rezervor. Regele îi privea pe extremiști așa cum îi privește un călugăr ascet pe marii păcătoși,  suferea în tăcere, cu mâhnire evlavioasă lăuntrică.

Regele a fost un om al concordiei.

SPAȚIILE LA ÎNDEMÂNĂ

Trei sunt spațiile principale care ar fi trebuit să intre în analiza și acțiunea celor doritori de a transforma republica în monarhie.

Potențialul de simpatie s-a văzut în două ocazii: atunci când regele a fost lăsat, în sfârșit, să se deplaseze prin București pe un traseu limitat și au ieșit să-l întâmpine cam un milion de români, și acum, când, din păcate, a fost dus pe ultimul drum, la Curtea de Argeș. A fost înmormântarea unui adevărat și iubit șef de stat.

SPAȚIUL POLITIC: când a fost nevoie, țara n-a ezitat să-i ceară regelui Mihai să intervină pe lângă monarhiile europene în favoarea intrării României în structurile militare și economice comunitare. Președintele, când a vrut, s-a înțeles perfect cu regele: Sire!… Desigur, domnule președinte!  Regele a dus la îndeplinire cu succes misiunea pe care i-o încredința țara. Acestui spațiu politic extern îi corespundea și un spațiu intern pe măsură. Prin idei, gesturi și acțiuni, rezervorul de simpatie putea umple și extinde acest spațiu politic.

SPAȚIUL ELECTORAL: un referendum pe tema monarhiei, bine pregătit, ar desprinde eficient funcția de președinte al republicii de cea de monarh. Tocmai imaginea și comportamentul unor președinți au compromis și pot să compromită în viitor ideea de monarhie. Nimic nu a fost mai urât, în istoria noastră recentă, decât imaginea unor președinți tirani, dictatori, nepăsători sau inactivi.

SPAȚIUL DE PUTERE: când spațiul politic se apropie sau se suprapune perfect peste spațiul electoral, potențialul de simpatie aduce monarhia la putere. Sunt perioade când aceste spații se ajustează atingând minime sau maxime, datorită unor interese și conjuncturi. Dar și datorită pregătirii condițiilor favorabile sau adverse, pregătire aflată în sarcina unor activiști pe măsură.

Marea problemă din zilele noastre o reprezintă defăimarea și distrugerea sistematică a unor instituții : președinția a intrat în vizorul distrugătorilor atunci când președintele Traian Băsescu crea fundamente ale statului de drept, pentru a asigura independența justiției. Republicanii înșiși loveau în ideea de președinție a republicii. Nici actualul președinte nu e pe placul lor, deoarece nu este omul lor. Este evidentă, de asemenea, ofensiva împotriva justiției: procuratura și tribunalul urmează să fie controlate și politizate. Activitatea lor este golită de conținut , în special în domeniul corupției, cea mai mare amenințare la adresa securității și stabilității statului.

Pentru aceasta, puterea legislativă nu ezită să se autocompromită, să se autodistrugă.

Este lovit viitorul țării  prin deteriorarea instituțiilor care asigură funcționarea democratică a societății și – intenția este evidentă – prin lipsa investițiilor în infrastructură. Nu îi interesează viitorul națiunii, ci doar viitorul lor.

Un posibil ocupant al tronului regal ar avea foarte mult de lucru, dar, totuși, iată că stânga cea republicană o ia razna și se autodistruge. Nici cei mai aprigi monarhiști nu ar fi reușit această performanță.

AUTORUL ARTICOLULUI: EUGEN HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: EUGEN HAC … precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.