Este, oare, Trump un poet frustrat ?  Diana Negre,  Washington

Vorbăria lui Trump nu ar depăși, ca importanță, nivelul politicii cotidiene americane – cu toate că a fost decisivă pentru victoria sa electorală – dacă faptele nu i-ar infirma, cu încăpățânare, una dintre axiomele istoriei, aceea că întotdeauna majoritatea sfârșește prin a fi învingătoare.

Până acum, politica externă a lui Donald Trump a fost una nu numai de înfruntare cu toată lumea, dar, pe zi ce trece, cu o enormă plăcere face noi și noi dușmani Statelor Unite. Iran, China, Uniunea Europeană, primul ministru britanic Theresa May, Mexicul sunt câțiva dintre cei mai cunoscuți parteneri, vecini și foști prieteni ai SUA.

Fiecare caz, la momentul său, s-ar fi putut explica (dar, nu justifica) din punctul de vedere a acelui moment. Ba chiar și unele confruntări comerciale sau politice s-ar fi putut justifica sfârșind prin a fi tot atâtea victorii pentru Washington. Însă, hiper-activismul politic al lui Trump face ca acest colos american  – care încă este prima super-putere militară și economică din lume, cu toate că nu mai e cu mult deasupra celorlalte, ca acum 60 de ani, – să aibă relații încordate cu toți adversarii deodată.

Toate acestea sunt atât de clare încât reprezintă adevăruri evidente care nu mai necesită vreun comentariu. Președintele înșuși, precum și întreaga sa echipă știu prea bine că istoria este un șir de victorii ale majorităților, atât pe câmpul de luptă, cât și la alegeri. Iar majoritățile s-au făurit întotdeauna pe baza unor alianțe. Astfel, Roma a cucerit lumea în Antichitate, incorporându-i pe cei învinși în legiunile sale, până a ajuns să dispună de cea mai mare armată – și de cea mai bună administrație – din acea epocă. Francii au cucerit Galia doar după ce triburile lor s-au confederat; goții au spulberat armatele bizantine la Adrianopol doar după ce s-au unit cu triburile transdanubiene; hoardele lui Gingis Han s-au înstăpânit în Asia și Europa doar după ce acest conducător a unit toate triburile stepei; sau – și închei pentru ca să nu lungesc prea mult lista exemplelor – otomanii au reușit ceea ce niciun invadator turc nu obținuse până atunci.

Însă, privind traiectoria politică a lui Trump din momentul în care a ajuns la Casa Albă, nu găsim în ea nicio urmă de tentativă de a unifica ceva sau de a se alia cu cineva. Din contră, îi ceartă tot timpul și îi amenință cu războiul pe uriași și pe pitici. Desigur, în onoarea adevărului și a minimei prudențe pe care pare să o respecte, Trump a făcut să răsune cutia tunetelor doar față de ruinata Coree de Nord și față de un Iran a cărui populație își dorește cu tot mai multă ardoare mai degrabă bunăstarea de pe urma relațiilor comerciale, decât fericirile promise de ayatolahi.

Însă, puținătatea acestui realism nu ajută la explicarea conduitei actualului președinte american. Și văzând lucrurile în ansamblul lor, suntem tentați să credem că cheia ar consta în faptul că Donald Trump este un poet; un poet frustrat, dar, totuși, poet. Și îndrăgostit până în măduva oaselor de ceea ce spunea Francisco de Quevedo: “…eu îi vorbesc de rău pe mulți și mulți mă vorbesc de rău pe mine: însă eu singur valorez mult mai mult, deoarece sunt unul împotriva tuturor…”

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

***

¿Es Trump un poeta frustrado?            Diana Negre,     Washington

La verborrea de Trump no tendría más trascendencia que la de la política cotidiana estadounidense – a pesar de que ha sido decisiva para su victoria electoral – si no fuera porque sus hechos contradicen empecinadamente uno de los axiomas de la Historia, el de que siempre acaban triunfando las mayorías.

Y hasta ahora la política exterior de Donald Trump no tan sólo ha sido de enfrentarse a casi todo el mundo, sino que está haciendo con fruición cada día más y más enemigos. Irán, China, la Unión Europea, la premier británica Theresa May, Méjico, son sólo los más conocidos de los socios, vecinos y ex amigos de los EE.UU.

Cada caso, en su momento, podría explicarse (pero no justificarse) desde el punto de vista de aquél instante. Incluso alguna que otra confrontación comercial o política podría incluso justificarse y acabar con una victoria de Washington. Pero el híper activismo político de Trump está consiguiendo que el coloso estadounidense – aún es la primera potencia militar y económica del mundo, aunque no tan por encima del resto del mundo como hace 60 años – se las tenga tiesas con todos sus contrincantes al mismo tiempo.

Todo esto es tan evidente que decirlo resulta una perogrullada. Porque el mismo presidente y todo su equipo saben de sobras que la Historia es un rosario de triunfo de las mayorías, tanto en los campos de batalla como en los comicios. Y las mayorías se han fraguado siempre a base de alianzas. Así, Roma conquistó el mundo en la Antigüedad, incorporando a los derrotados a sus legiones hasta disponer del mayor Ejército -y de la mejor Administración- de la época. Los francos conquistaron Galia sólo cuando sus tribus se confederaron; los godos pulverizaron los ejércitos bizantinos en Andrinópolis tan solo cuando se unieron a las tribus transdanubianas; las hordas de Gengis Khan mandaron en Asia y Europa solo después de que este uniera a todas las tribus de las estepas; o – y concluyo para no alargar en exceso la lista de ejemplos – los otomanos consiguieron lo que ningún invasor turco había logrado antes.

Pero si se mira la trayectoria política de Trump desde su llegada a la Casa Blanca, en ella no hay ni rastro de intento de unificar nada ni de aliarse con nadie. Todo lo contrario, él le canta las cuarenta hasta al lucero del alba y amenaza con la guerra a grandes y chicos. Bueno, en honor a la verdad y al mínimo de prudencia que parece mantener, Trump solo ha hecho resonar la caja de los truenos con la arruinada Corea del Norte y un Irán cuya población ansía cada vez más el bienestar procedente de las relaciones comerciales que las bienaventuranzas prometidas por los ayatolás.

Pero este deje de realismo no ayuda a explicar la conducta del actual presidente estadounidense. Y viéndola en su conjunto, uno se inclina a creer que la clave está en que Donald Trump es un poeta; poeta frustrado, pero poeta. Y enamorado hasta la médula del escrito en el que nuestro Francisco de Quevedo decía que: “…yo hablo mal de muchos y muchos hablan mal de mi: pues más valgo yo, por ser uno contra todos…”

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.