GERMANO-ROMÂNUL IOHANNIS

Klaus Iohannis a fost reales, la finele lui octombrie, cu o claritate covârșitoare, (e drept, în al doilea tur) președinte al României. Și cu toate că știrea a fost omisă de presa iberică, ea merită, totuși, un comentariu.

Sau trei. Unu, deoarece este una dintre puținele situații în care unui om politic i se recunosc merite în lupta anticorupție. Doi, deoarece, la fel ca altor politicieni (din toate timpurile), îi plouă cu critici în plin triumf. Și trei, deoarece numele său de familie este o mărturie tragi-comică a aiurelilor pe care le au dictaturile, în cazul acesta, dictatura comuniștilor români.

Voi începe cu acest ultim punct. Iohannis aparține minorității etnice germane din România; concret, minorității sașilor – originari din Saxonia Inferioară– care s-au așezat, în secolele XIII / XIV, în Transilvania. În germană, numele de familie al președintelui s-a scris, întotdeauna, J, literă care se pronunță i. Însă, când s-a născut Klaus Iohannis, în 1959, în Sibiu, (oraș al cărui nume german este Hermannstadt și în care Klaus a ajuns să fie primar), funcționarii de la registrul civil s-au străduit să-l înscrie pe noul născut ca Iohannis (cu I, nu cu J), conform normelor comuniste, care urmăreau să naționalizeze limba țării, ca de altfel și patrimoniile și Istoria. Secularul Johannis a devenit neo-românul Iohannis.

Excelenta gestiune a lui Klaus Iohannis în fruntea municipiului Sibiu și ideologia sa moderată – s-ar putea spune că este mai mult „centrată” decât centristă – l-au dus la funcția de președinte. Și, din această poziție, s-a lansat într-o luptă disperată împotriva corupției instituționale a partidului social democrat (PSD), pe care îl conducea, cu mână de fier, Liviu Dragnea. Abuzurile juridice și economice ale acestor conducători, proveniți din partidul comunist-stalinist român, au fost atât de mari și de multe, încât, Iohannis – cu ajutorul Uniunii Europene – mai întâi le-a oprit, iar, pe urmă, a mobilizat opinia publică împotriva PSD.

E greu să știm dacă Iohannis ar fi câștigat turul al doilea contra vreunuia dintre ceilalți candidați. Însă, i-a venit ușor să o învingă pe Viorica Dăncilă, fosta șefă a guvernului social-democrat. Rebeliunea silențioasă a poporului împotriva PSD  a fost de așa natură, în toamna aceasta, încât, înfrângerea Vioricăi Dăncilă era inevitabilă. Dar, aceasta nu ia nimic din meritul luptei tenace și dure a lui  Iohannis împotriva corupției politice.

În sfârșit, toate meritele justițiare actuale ca președinte și municipale, în vremea când a fost primar, nu-l scapă pe Iohannis de criticile venite dinspre centru și dinspre dreapta. De fapt, se năpustesc asupra sa, deoarece președintele nu are o platformă politică solidă. Și nici nu sunt mulți adepții săi ideologici, iar, românii cu ascendență germană au rămas foarte puțini. Din cei 700.000, câți figurau în recensămintele din anii 40, în 2011, mai erau vreo 36.000. Cei care îl defăimează pe președinte denunță cu râvnă că aceste campanii împotriva guvernelor postcomuniste și împotriva corupției administrative ar fi apărut în ultimul moment, când era clar că poporul s-a săturat de pietrele de moară și de promisiunile „ad calendas grecas”.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

EL GERMANO-RUMANO IOHANNIS

Klaus Iohannis ha sido reelegido a finales de octubre y con abrumadora claridad (aunque en la segunda vuelta) presidente de Rumania. Y pese a que la noticia fue pasada por alto en la prensa ibérica, se merece un comentario.

O tres. Uno, porque es una de las pocas veces en que a un político actual se le reconocen los méritos en la lucha contra la corrupción. Dos, porque como a tantos políticos (de todos los tiempos), las críticas le llueven en pleno triunfo. Y tres, porque su apellido es un testimonio trágico-cómico de los despropósitos de las dictaduras; en este caso, de la dictadura de los comunistas rumanos.

Empezaré por lo último. Iohannis pertenece a la minoría étnica germana de Rumania; concretamente a los sajones – oriundos de la Baja Sajonia – que se asentaron en los siglos XIII / XIV en Transilvania. Y en alemán el apellido del presidente se escribió siempre con J, letra que fonéticamente se lee como una i. Pero al nacer Klaus Iohannis en 1959 en Sibiu (ciudad que lleva también el nombre alemán de Hermannstadt y de la que Klaus llegó a ser alcalde), los funcionarios del registro civil se empeñaron en inscribir al recién nacido como Iohannis, conforme a las normas comunistas del momento que querían nacionalizar el idioma del país, al igual que los patrimonios y la Historia. Y el secular Johannis se transformó en el neo-rumano Iohannis.

La excelente gestión de Klaus Iohannis al frente del municipio de Sibiu y su ideología moderada – se podría decir que más “centrada” que centrista – le llevaron hasta la presidencia. Y desde este cargo se lanzó a una lucha desesperada contra la corrupción institucional de los dirigentes del Partido Socialdemócrata (PS) que dirigía con mano férrea Dragnea. Las tropelías jurídicas y económicas de esos dirigentes surgidos del PC estalinista rumano fueron tales que Iohannis – con ayuda de la Unión Europea – les puso coto primero y acabó finalmente movilizando a la opinión pública contra el PSD.

Es difícil saber si Iohannis hubiera ganado la 2ª vuelta contra cualquier candidato. Pero, lo tuvo fácil contra su rival de turno, porque ésta era Viorica Dancila, exjefa del Gabinete socialdemócrata. La rebelión silenciosa del pueblo contra el PSD era tal este otoño que la derrota de Dancila era inevitable. Lo que no le quita un ápice de mérito a la tenaz y dura lucha de Iohannis contra la corrupción política.

Por último, todos los méritos justicieros actuales del presidente y los municipales de sus días de alcalde, no le libran a Iohannis de críticas del centro y la derecha. En realidad, arremeten contra él porque el hombre carece de una plataforma política sólida. Ni son legión sus seguidores ideológicos, ni quedan apenas rumanos de ascendencia germana. De los 700.000 que figuraban en los censos de los años 40 apenas se cuentan, en el 2011, unos 36.000. Y los detractores del presidente denuncian con ahínco que sus campañas contra los Gobiernos postcomunistas y la corrupción administrativa aparecieron tan solo a última hora, cuando ya era patente que el pueblo se había hartado de comulgar con ruedas de molino y promesas “ad calendas grecas”.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.