Un Shakespeare atât de îndrăgostit de frumusețe… de efebie… și atât de speriat de bătrânețea umilitoare, distrugătoare a splendorii divine a trupului tânăr, a frumuseții îmbătătoare…

Shakespeare și omul shakespeare-ian, îmbătat de erosul și de statuile grecilor… de frumusețea bărbatului cu chip de zeu… și a kouros-ului…

Ce trist îl face ideea că omul ar fi în război cu bătrânețea: numai metafore militare: anii cei mulți (40 puteau fi sfârșitul unei vieți!) care-l asediază, tranșeele (noi am fi spus brazde), câmpul frumuseții care trimite la câmpul de bătaie.

Un Shakespeare care nu poate concepe sfârșitul, pierderea, moartea frumuseții (ochii duși în fundul capului… trimit la o hârcă !): de unde un fel de reparație consolatoare: fiul, oglinda tatălui. Tatăl renăscut, regăsit în fiu, în care-și mai trăiește o dată splendoarea tinereții… Salvarea frumuseții, frumusețea perpetuă.

Un lamento, plângerea pierderii pentru totdeauna a celei mai minunate comori a unui bărbat (… și a unei femei), frumusețea… crede el…

Dar cine să fie acest bărbat în care Shakespeare s-a pierdut cu totul… De-al cărui chip nu se mai satură a-l contempla, visa, adora…?

Un curtean ?

Statutul i-l descrie un singur cuvânt, strecurat ca din întâmplare: livery, livreaua. Și, desigur, metaforele militare. Poate-i un om al reginei, deci un curtean, dar de rang inferior. Sau un oștean. Sau omul de încredere/de arme al vreunui nobil de la curte, un bărbat aflat… în slujba…

Livery, livreaua, este o uniformă: haina slujbașului, a micului curtean, a servitorilor/ slujitorilor, valeților, vizitiilor. Chiar și a pajilor. O purtau oamenii/prietenii/soldații regelui/nobilului. Cei care aveau… un stăpân… Care slujeau o casă sau un blazon.

Livreaua era emblemă, un simbol, insignia/însemnele stăpânului… Însemna livrare, alocație: (de mâncare, provizii, haine, plată, stipendiu…). Haina livrată slujitorului de către stăpân…

Livery a intrat în engleză, pe la 1.300, din franceza veche: livere (liveree/livrée): rație alocată servitorilor (de vin, bere, carne, haine…).

Și e important de știut că, așa cum o arată sensul cuvântului, începând cu secolul al XVI-lea, livreaua o purtau doar oamenii cu un statut inferior, pentru că nobilii primeau bani să și-o facă… pe gustul lor…

Ce multe ne spune acest superb și trist sonet despre cea mai mare tristețe a lui Shakespeare: moartea frumuseții bărbatului în floarea vârstei…

Sonnet 2

When forty winters shall beseige thy brow…

When forty winters shall beseige thy brow,
And dig deep trenches in thy beauty’s field,
Thy youth’s proud livery, so gazed on now,
Will be a tatter’d weed, of small worth held:
Then being ask’d where all thy beauty lies,
Where all the treasure of thy lusty days,
To say, within thine own deep-sunken eyes,
Were an all-eating shame and thriftless praise.
How much more praise deserved thy beauty’s use,
If thou couldst answer ‘This fair child of mine
Shall sum my count and make my old excuse,’
Proving his beauty by succession thine!
This were to be new made when thou art old,
And see thy blood warm when thou feel’st it cold.

***
Sonetul 2

Când patruzeci de ierni fruntea-ți vor fi împresurat…

Când patruzeci de ierni fruntea-ți vor fi împresurat,
Și adânci tranșee îți vor fi săpat în câmpul frumuseții tale,
Când mândra-ți livrea a tinereții – până deunăzi privită cu nesaț, cu dor nemăsurat -,
Fi-va doar zdrențe, o pălămidă fără niciun preț, respingătoare, ce nu mai are căutare:
De te vor întreba unde se duse toată a frumuseții tale floare,
Unde comoara-ți neatinsă a zilelor cu soare, dorință și vigoare,
Să le răspunzi că-n ai tăi ochi se duseră – ochi care
Adânc se scufundară în găvane –
Ar fi o laudă săracă și o rușine atot-devoratoare.
Cu mult mai mult te-ar prețui de le-ai răspunde la-ntrebare
cum știut-ai folosi nespusa-ți frumusețe, odată răpitoare: „Încununare
a vieții mele-i acest frumos copil al meu, sumă a sumelor, averea-mi cea mai mare,
și pentru bătrânețea-mi o dulce împăcare,”
Adeverind că a ta e frumusețea lui, moștenitoarea frumuseții tale !
Înseamnă dar că tu, cel de acum, bătrân, prin el ești iarăși tânăr, renăscut,
Că vezi cum sângele din nou ți-e cald (la el în vine), când pe-al tău îl simți că-ngheață și-i stătut.

Kouros, marmură de Paros, aprox. 530 î. Hr., Anavissos (Ανάβυσσος), Attica, Grecia. Statuia funerară a tânărului Kroisos, purtând inscripția: Oprește-te și-l plângi pe răposatul Kroisos, la mormântu-i. Mâniosul Ares viața-i scurtă, pe când lupta cu apărătorii (astrei cetăți, ăstui pământ… ?)

***

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.