CLEȘTE RUSO-TURC CONTRA UCRAINEI

Una din caracteristicile politicii Rusiei, chiar din momentul în care a apărut această țară pe scena istoriei, este tenacitatea cu care urăște, iar ultimul martor în acest sens este (deocamdată) Ucraina.

Pentru Federația Rusă, angajată să-și recupereze protagonismul istoric, „dezertarea” recentă, greu de înțeles, de asimilat și de tolerat este cea a Ucrainei, cel mai mare teritoriu european al fostei Uniuni Sovietice. Orientarea europenistă pe care o arată Kievul de la „revoluția din Maidan” încoace este o piedică strategică pentru ambițiile Moscovei, și, în același timp, un obstacol economic pentru planurile financiare ale Rusiei. Prin teritoriul ucrainean treceau toate căile de export a hidrocarburilor rusești spre Europa Occidentală, principala sursă de venituri a Federației și în ziua de azi.

Până la orientarea europenistă a Kievului, această situație nu prezenta importanță, deoarece nu presupunea niciun risc de oprire a exporturilor Rusiei spre Occident, și nici nu era o povară pentru Moscova să compenseze taxele de tranzit – două miliarde de euro pe an – prin Ucraina, cu livrări de gaze și petrol pentru această țară, de vreme ce Moscova stabilea prețul de vânzare a acestor materii prime.

Însă, de la noua orientare politică a Ucrainei, Moscova consideră că și-a prins degetele în vechile acorduri. Kievul pretinde foarte mulți bani, oprește livrările spre Occident, de fiecare dată când nu se înțelege cu Rusia asupra facturilor, și, ca lucrurile să meargă și mai rău, întârzie enorm, dincolo de bunele practici comerciale, plata datoriilor sale față de Moscova.

De aceea, sub bagheta lui Putin, Rusia a construit gazoducte prin Marea Baltică până în Germania, prin Belarus și Polonia, precum și prin Marea Neagră și Turcia, până în Europa meridională. Și cum aceste căi nu sunt suficiente pentru tot traficul solicitat și cel prevăzut pentru viitor, Rusia se folosește de bunele relații diplomatice pe care le are la ora actuală cu Turcia pentru a-i administra lovitura de grație căii ucraineene. Astfel, în prezent poartă negocieri cu Ankara pentru a construi un lung gazoduct – „Turkstream” – prin care să trimită gaze naturale de la Rostov până în Europa de Sud-Est prin Marea Neagră, precum și un gazoduct – „Tanap” – din Caucaz, (care nu mai aparține Rusiei, dar se supune intereselor moscovite) care va trece prin toată Turcia și va ajunge în Italia; Grecia va fi racordată la „Tanap” prin intermediul altui gazoduct, „Tap”, care va aproviziona Mediterana Orientală.

Desigur, tot acest clește este mai degrabă o speculație futuristă – „Tap”, „Tanap” și „Turkstream” nu sunt, deocamdată, decât niște proiecte – însă, intenția rușilor de a elimina Ucraina din afacerea hidrocarburilor este evidentă.

Autorul articolului: Valentí Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

 *** 

PINZA RUSOTURCA CONTRA UCRANIA

Una de las características de la política rusa desde la irrupción de este país en la Historia ha sido la tenacidad de sus odios y el último testigo de ello (por ahora) es Ucrania.

Y es que para una Federación Rusa empeñada en recuperar el protagonismo histórico, la “deserción” reciente más difícil de entender, asimilar y tolerar ha sido la de Ucrania, el mayor territorio europeo de la extinta Unión Soviética. El giro europeísta registrado en Kiev desde la “revolución del Maidan” es tanto un contrapié estratégico para las ambiciones moscovitas, como una rémora económica para los planes financieros rusos. Porque a través de tierras ucranianas transcurrían todas las vías de exportación de los hidrocarburos rusos a Europa Occidental y esta es aún hoy en día la principal fuente de ingresos de la Federación.

Hasta el giro europeísta de Kiev, ello no tenía mayor importancia porque ni encerraba riesgos de cortes de suministros rusos a Occidente ni constituía mayor gravamen al compensar Moscú las tasas de paso – 2.000 millones de € anuales – por Ucrania con sus propios suministros de gas y petróleo a este país, fijando Moscú el precio de venta de la materia prima.

Pero desde la nueva orientación política ucraniana, Moscú cree haberse pillado los dedos con los viejos acuerdos. Kiev reclama mucho dinero, corta los suministros a occidente cuando discrepa con Rusia acerca de las cuentas y para más inri, se demora mucho más allá de las buenas prácticas comerciales en el pago de sus deudas a Moscú.

De ahí que, bajo la batuta de Putin, Rusia haya construido gasoductos por el Mar Báltico hasta Alemania así como a través de Bielorrusia y Polonia y por el Mar Negro y Turquía hasta Europa meridional. Como estas vías no bastan para todo el tráfico requerido y el previsto en un futuro inmediato, Rusia aprovecha sus buenas relaciones diplomáticas actuales con Turquía para asestarle el golpe de gracia a la vía ucraniana. Así, está negociando con Ankara la construcción de un largo gasoducto – el “Turkstream” – que lleve gas desde Rostov a Europa del sureste a través del Mar Negro y otro gasoducto – el “Tanap” – desde el Cáucaso, (que no es ruso, pero está sometido a los intereses moscovitas) a través de toda Turquía hasta la misma Italia, aunque empalmando en Grecia a “Tanap” con el “Tap”, otro gasoducto en proyecto que abastecería el Mediterráneo Oriental.

Evidentemente, toda esta pinza es mayormente especulación futurista – “Tap”, “Tanap” y “Turkstream” no son por ahora más que proyectos -, pero la intención rusa de eliminar a Ucrania del negocio de los hidrocarburos es evidente.

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y Valentí Popescu.