„DUPĂ MINE, SOCIALISMUL”

Indiferent de rezultat – care se pare că e anunțat: învinge candidatul social-democrat, Olaf Scholz, cu o majoritate relativă -, concluzia anticipată a iminentelor alegeri germane ar putea fi versiunea adaptată a cunoscutelor cuvinte rostite de Ludovic al XV-lea, dar puse în gura cancelarului Angela Merkel, care își încheie misiunea: „După mine, socialismul”.
Căci, consecința inevitabilă a celor 16 ani de guvernare neîntreruptă a creștin-democratei Angela Merkel este – trebuie să fie – revenirea la putere a SPD (Partidul Social-Democrat German). Și aceasta, deoarece Merkel niciodată nu a guvernat în concordanță cu ideologia partidului său (CDU), ci cu un pragmatism obsesiv pentru a avea o viață politică ușoară. Și a reușit din plin. Le-a înlăturat din conducerea CDU pe toate personalitățile de valoare, tocmai pentru a nu avea aspiranți la putere care să o deranjeze. Aspiranți la puterea ei. Iar, în Bundestag (Parlamentul Federal), a absorbit esențialul din programul SPD-ist, ca să pară a fi opera sa; a guvernelor sale.
În ambele întreprinderi menționate a reușit. Însă, pe termen lung, au fost niște succese catastrofale. „Lipsa de competitori prin decapitare” i-a oferit lui Merkel 15 ani de guvernare dulce-liniștită. Însă, lasă, acum, un partid fără lideri, fără program și, mai ales, fără o ideologie solidă și conformă cu momentul istoric. Pentru un partid cum este cel creștin-democrat, care a apărat – cu un succes variabil și discutabil – opțiunea politică a unui mariaj între capitalism și conștiința socială, acea „pax a lui Merkel” a fost o pace a cimitirului. Doar un miracol i-ar mai putea aduce vreunui politician al CDU victoria în aceste alegeri.

Dacă moștenirea lui Merkel este nefastă pentru substanța și conducerea CDU, pentru viitorul electoral imediat al acestui partid este devastatoare. Succesele momentului obținute uzurpând ideile și programele social-democrate au declanșat una dintre cele mai rele crize ale SPD de la război încoace. Alianța guvernamentală CDU/CSU-SPD a fost percepută de opinia publică germană doar ca un guvern creștin-democrat.
Consecința acestui fapt este că toate nemulțumirile față de guvern sunt atribuite acum numai CDU-lui, potențând, astfel, alternativa social-democrată. Și, mai ales, această identificare a guvernelor CDU/CSU-SPD numai cu CDU a dat aripi partidelor minore. Verzii au ajuns, astfel, să fie cea de a treia forță politică în Republica Federală; liberalii (FDP) încep să-și revină după ce ani de-a rândul erau la un pas de dispariție; dar, și pe la extreme au crescut partidele respective: AfD (dreapta radicală) și Die Linke (neo-comunismul).
În principiu, proliferarea opțiunilor politice este un progres democratic, însă stabilitatea parlamentară nu câștigă nimic din această proliferare. Nu se poate spune că Republica Federală din ziua de azi s-ar asemăna, din punct de vedere politic, cu Republica de la Weimar (între sfârșitul Primului Război Mondial și apariția celui de al Treilea Reich), însă se vede clar că s-a îndepărtat de foarte stabila RFA a Bundestag-ului cu trei partide: CDU/CSU, FDP și SPD.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

“DESPUÉS DE MI, EL SOCIALISMO”

Independientemente del resultado – que ya parece cantado: triunfo del candidato socialdemócrata Olaf Scholz, con mayoría relativa -, la conclusión adelantada de las inminentes elecciones alemanas podría ser la versión circunstanciada de las conocidas palabras de Luis XV, pero puestas en boca de Ángela Merkel, la canciller saliente: “Después de mí, el socialismo”.
Porque la consecuencia inevitable de los 16 años de gobierno ininterrumpido de la canciller cristianodemócrata es – y tenía que ser – el retorno al poder del SPD (Partido Socialdemócrata Alemán). Porque Merkel no gobernó jamás acorde con la ideología de su partido (CDU), sino con un pragmatismo obsesionado en tener la vida política fácil, lo que consiguió con creces. Dentro del cuadro directivo del partido de la CDU eliminó toda personalidad de valía para evitarse incordiantes aspirantes al poder. A su poder. Y en el Bundestag (Parlamento Federal) fue absorbiendo lo esencial del programa SPD-ista para que pareciera obra suya; de sus Gobiernos.
Ambos planteamientos fueron sendos éxitos. Pero también fueron a largo plazo unos triunfos catastróficos. La “falta de competidores por decapitación” le dio a Merkel tres lustros de gobernanza placentera, pero ha dejado un partido carente de líderes, programa y, sobre todo, de una ideología sólida y acorde con el momento histórico. Para un partido como el cristianodemócrata que defendió – con éxito variable y discutible – la opción política de un maridaje del capitalismo con la conciencia social, la “pax Merkel” ha sido una paz del cementerio. Sólo un milagro puede llevar a un político de la CDU a la victoria en estos comicios.
Pero si la herencia de Merkel ha sido nefasta para la substancia y directiva de la CDU, para el futuro electoral inmediato del partido también ha sido devastadora. Los éxitos del momento a base de usurpar ideario y programas socialdemócratas provocó una de las peores crisis del SPD de la postguerra, logró asimismo que la alianza gubernamental CDU/CSU-SPD fuera vista por la opinión pública alemana como la de un Gobierno cristianodemócrata solamente.

La consecuencia de ello es que todos los disgustos con el Gobierno se le atribuyen ahora a la CDU, potenciando así la alternativa socialdemócrata. Pero, sobre todo, esa identificación Gobiernos CDU/CSU-SPD con la CDU ha dado alas a los partidos menores. Los verdes se han erigido así en la tercera fuerza política de la República Federal; los liberales (FDP) están resucitando después de años bordeando la desaparición; y por los extremos también crecieron los respectivos partidos AfD (derecha radical) y Die Linke (neo comunismo).
En principio, la proliferación de opciones políticas es un avance democrático, pero la estabilidad parlamentaria no gana un ápice con esa proliferación. No se puede pensar en absoluto en que la República Federal de hoy en día se asemeje políticamente a la República de Weimar (entre el final de la I Guerra Mundial y la aparición del III Reich), pero sí que se ha alejado claramente de la muy estable RFA del Bundestag de los tres partidos: CDU/CSU, FDP y SPD.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.