Două convenții pentru două Americi  Washington, Diana Negre

Cu încheierea Convenției Republicane, joia trecută, în SUA, totul e gata pentru ultimul tronson din campania electorală, care, în mod tradițional, începe în septembrie, a doua zi după ultima sărbătoare estivală a Zilei Muncii, care, anul acesta, cade  pe data de 7 ale lunii.

Atât Joe Biden, cât și Donald Trump au urmat liniile previzibile: candidatul democrat a încercat să o scalde pentru a satisface noile curente mai radicale și progresiste, cât și pe centriștii și, în mod special, marea masă de independenți, care își schimbă preferințele politice foarte frecvent. O săptămână mai târziu, Trump a reafirmat pozițiile care l-au adus la Casa Albă, acum patru ani, cu toate că a încercat, din nou, să întindă o mână grupurilor care, în mod tradițional, sunt democrați, mai ales, populației negre.

În acest scop, Trump a adus la Convenție diferiți oratori negri care au vorbit despre avantajele economice pe care președinția sa le-a creat pentru ei și pentru comunitățile lor. Au venit și niște femei care au semnalat că, departe de a fi un macist, Trump întodeauna a oferit oportunități profesionale femeilor. Chiar și familia sa a încercat să îndulcească imaginea de persoană necontrolată și eratică a președintelui, cu toate că este improbabil ca elogiile fiicei și soției sale să cântărească mai mult decât dovezile adunate în patru ani de președinție și încă doi de campanie.

Ceea ce pare a fi clar în aceste momente este că, oricât s-ar strădui ambele partide să-i convingă pe alegători că învingătorul va fi președintele tuturor, fiecare dintre ele apelează în mod clar la partizanii săi, care deja se tem că vor fi prejudiciați în cazul în care câștigă candidatul rival.

Pentru trumpiști, o guvernare Biden va încerca să impună un sistem socialist atât de extrem, încât va aduce în SUA o tiranie populară asemănătoare cu cea sovietică, în timp ce democrații văd în Trump un om grosier, un investitor care nu respectă normele și îi disprețuiește pe toți cei care nu gândesc ca el.

În aceste condiții, lunga cariera politică a lui Biden, cândva criticat pentru moderația sa, contează puțin. Același lucru se întâmplă cu realizările economice ale lui Trump, care au încetat atunci când țara a fost paralizată de pandemie. Aceste lucruri erau previzibile în procesul electoral american, care nu se caracterizează tocmai prin moderație.

Ceea ce se pare că îi preocupă cel mai mult pe democrați acum este dacă Biden va putea să se înfrunte verbal cu Trump, în dezbaterile pe care cei doi aspiranți la președinție le vor avea în faza finală a campaniei. Însă, nu e preocupat numai  Partidul Democrat pentru ceea ce pare a fi o senilitate crescândă a candidatului său, ci – indirect – și Trump, de teamă ca Biden să nu fie char atât de fragil pe cât se așteaptă unii.

Astfel, președinta Camerei Reprezentanților, democrata Nancy Pelosi, apără, acum, o teză pe care au început să o prezinte unii jurnaliști de orientare democrată, și anume: să fie desființate dezbaterile. Pelosi consideră că Biden n-ar trebui să se coboare în fața unui rival atât de grosier, postură care este o noutate în lupta politică americană. L-a acuzat pe Trump de comportament urât atunci când a avut dezbateri cu Hillary Clinton, acum patru ani, ceea ce, după părerea sa, l-a descalificat pentru a se mai înfrunta și cu Biden.

Pe lângă înfruntările dintre cei doi candidați, mai există o dezbatere în stradă și pe stadioanele sportive: dacă mulți sportivi cunoscuți renunță să mai joace în semn de respingere a lui Trump, mulți dintre cei care au votat pentru actualul președinte se sperie de tulburările continue din diferite orașe, care au devenit adevărate câmpuri de luptă cu răniți și chiar cu morți: este ceva ce anunță ce va fi țara cu un guvern democrat.

Între timp, sondajele tot reduc distanța dintre cei doi candidați: avantajul pe care îl are Biden față de Trump, este mai mic decât cel pe care l-a avut  Hillary Clinton față de același Trump, în această fază a campaniei.  

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Dos convenciones para dos Américas   Washington, Diana Negre

Con el cierre de la Convención Republicana, este pasado jueves, todo está listo en Estados Unidos para el último tramo de la campaña electoral, que empieza tradicionalmente en Septiembre, al día siguiente de la última celebración estival, el Día del Trabajo, que, este año, cae en el día 7.

Tanto Joe Biden, como Donald Trump siguieron las líneas previsibles: el candidato demócrata intentó mantenerse en la cuerda floja para satisfacer tanto a las nuevas corrientes más radicales y progresistas, como a los centristas del partido y, especialmente, a la gran masa de independientes que cambian sus preferencias políticas con frecuencia. Una semana más tarde, Trump reafirmó las posiciones que le llevaron a la Casa Blanca, hace cuatro años, aunque también intentó, de nuevo, extender una mano a los grupos tradicionalmente demócratas, especialmente la población negra.

Para ello, Trump hizo aparecer en la Convención a varios oradores negros que hablaron de las ventajas económicas que su presidencia había representado para ellos y sus comunidades. También acudieron mujeres para señalar que, lejos de ser un machista, siempre ha dado oportunidades profesionales a las mujeres.  Finalmente, su familia trató de dulcificar la imagen de personalidad descontrolada y errática del presidente, aunque es improbable que todos los elogios de su hija y su mujer pesen más que la evidencia acumulada en cuatro años de presidencia y casi dos de campaña.

Lo que parece claro, en estos momentos, es que, por mucho que ambos partidos traten de convencer a los votantes de que el vencedor será el presidente de todos, cada uno sólo apela claramente a sus seguidores,  quien ya temen verse perjudicados seriamente si gana el candidato rival.

Para los trumpistas, un gobierno Biden tratará de imponer un sistema socialista tan extremo que traerá a los Estados Unidos una tiranía popular semejante a la soviética, mientras que los demócratas tan solo ven en Trump un hombre grosero, un inversor que se salta las normas y desprecia a cuantos no piensan como él.

En estas condiciones, la larga carrera política de Biden, otrora criticado por su moderación, cuenta poco. Y lo mismo ocurre con los logros económicos que Trump consiguió, pero que acabaron cuando el país quedó paralizado por la pandemia. Ambas cosas eran previsibles en un proceso electoral como el americano, que no se caracteriza por su moderación.

Lo que ahora parece preocupar más a los demócratas es si Biden tendrá la capacidad de enfrentarse verbalmente a Trump en los debates que los dos aspirantes a la presidencia tienen en la fase final de la campaña.  Pero, no preocupan sólo al Partido Demócrata por lo que parece ser una senilidad creciente de su candidato, sino – indirectamente – también a Trump, por  temor a que Biden no resulte tan frágil como muchos esperan.

Así, la presidenta de la Cámara de Representantes, la demócrata Nancy Pelosi, defiende ahora una tesis que empezaron a presentar algunos periodistas filo demócratas, que es la de anular los debates.  En el caso de Pelosi, considera que Biden no debería rebajarse ante un rival tan grosero, postura que constituye realmente una novedad en la lucha política norteamericana.  Incluso acusó a Trump de malos modales cuando debatió a Hillary Clinton, hace cuatro años, algo que, a su parecer, lo habría de descalificar para enfrentarse a Biden.

Al margen del enfrentamiento entre ambos candidatos, hay otro debate que se realiza en calles y estadios deportivos: si muchos deportistas populares renuncian a jugar en señal de rechazo a Trump, muchos de quienes votaron por el actual presidente se asustan ante los continuados disturbios en las calles de varias ciudades, convertidas en auténticos campos de batalla con heridos y hasta víctimas mortales: es algo que ven como un precursor de lo que sería el país con un gobierno demócrata.

Entre tanto, las encuestas van reduciendo las distancias entre ambos candidatos: la ventaja que hoy Biden le lleva a Trump, es menos que la que hubo entre Hillary Clinton y Trump en esta fase de la campaña. 

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

MINSK: PĂCATE ALE DICTATURII

Actuala criză bielorusă se poate rezuma spunând că este un compendiu de păcate ale dictaturii. Iar Lukașenko, președinte al Republicii chiar de la crearea ei, le-a comis pe toate.

Primul și cel mai mare dintre ele este că nu a știut – sau nu a putut – să împiedice o continuă decădere economică a țării. Când Belarus a fost o republică a URSS-ului, nivelul ei de viață a fost unul dintre cele mai înalte din Uniune și cel mai înalt înregistrat vreodată în toată istoria țării.

Tocmai acesta a fost argumentul – să se mețină sructurile, mentalitățile și abordările economice din era comunistă – cu care Aleksandr Lukașenko a câștigat primele alegeri din Repubică, dar și pe următoarele patru. Eternul președinte a îndeplinit toate aceste promisiuni, cu excepția celei economice. Din cauza lui, desigur, însă și din cauză că Rusia lui Putin nu este suficient de bogată pentru a-și asigura satisfacerea propriilor ei necesități simultan cu cele ale Belarusului.

Eșecul economic este demolator în oricare parte a lumii și în orice sistem politic. Însă impactul său asupra conviețuirii este virulent dacă regimul este unul autoritar vlăguit. Represiunea lui Lukașenko împotriva oponenților – ceva mai mult de 7.000 de deținuți în cele cinci legislaturi – sunt o biată poșircă polițienească în comparație cu „epurările” staliniste din anii 30.

Lukașenko, orbit de dorința nestăpânită de a rămâne la putere, nu și-a dat seama că, cu toate că îi băga în închisoare pe oponenți și câștiga alegerile practic fără opoziție, managementul său de guvernare îi anihila tot mai mult adeziunea populară. A reușit cea mai rea constelație posibilă a unei dictaturi: să fie foarte urât de toată lumea, și, în același timp, să fie puțin temut.

Ca și cum nu era suficient, sprijinul vital financiar și politic venit din afară, din partea Federației Ruse a lui Putin, insuficient, l-a sacrificat, în ultimii ani, când a trebuit să facă uz, pentru ochii opiniei publice bieloruse, de independentism, amânând „ad calendas grecas” proiectul macro-economic transnațional promovat de Kremlin.

Pentru a completa tabloul negativ al situației, să spunem că Lukașenko are apucăturile unui clasic „aparatcik” al URSS-ului stalinist – format în rândurile forțelor armate și al cadrelor de partid – apucături cu care își alungă adepții și prietenii. Anecdota care ilustrează cel mai bine această trăsătură a sa este confruntarea pe care a avut-o cu cel care a fost ministru german de externe – Westerwelle, liberal și cunoscut homosexual – pe la începutul secolului. Westerwelle a spus public că Lukașenko era „… ultimul dictator din Europa…”, la care președintele bielorus a replicat că „…e mai bine să fii dictator, decât homosexual…”

Guido Westerwelle

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

MINSK: PECADOS DE DICTADURA

La actual crisis bielorrusa se puede resumir, diciendo que es un compendio de pecados de dictadura. Y Lukashenko, presidente de la República desde su creación a finales del siglo pasado, los ha cometido todos.

El primero y mayor de todos es que no ha sabido – o podido – impedir una constante decadencia económica del país. Cuando Bielorrusia fue una de las repúblicas de la URSS, su nivel de vida era uno de los más altos de la Unión y el más alto registrado en toda la historia de la nación.

Fue justamente con este argumento – mantener las estructuras, mentalidades y planteamiento económicos de la era comunista – con lo que Alexander Lukashenko ganó los primeros comicios de la República y las cuatro siguientes. Pero el presidente eterno cumplió todas estas promesas, salvo la económica. Por defectos propios, evidentemente, pero posiblemente también, o aún más, porque la Rusia de Putin no es lo bastante rica como para atender al mismo tiempo sus propias necesidades y las de Bielorrusia.

El fracaso económico es demoledor en cualquier parte del mundo y con cualquier sistema político. Pero su incidencia sobre la convivencia resulta virulenta, si coincide con un régimen autoritario a medio gas. Las represiones de Lukashenko contra los disidentes – algo más 7.000 encarcelamientos en cinco legislaturas – resultan aguachirle policial en comparación con las “purgas” estalinistas de los años 30.

Lukashenko, cegado por su permanencia en el poder, no se percató que si bien metía en la cárcel a los disidentes y ganaba los comicios prácticamente sin oposición, su gestión gubernamental aniquilaba cada vez más la adhesión popular. Había logrado la peor constelación posible de una dictadura: ser muy odiado y poco temido.

Para colmo, a su máximo apoyo financiero y político exterior – la Federación Rusa de Putin – lo sacrificó en los últimos años al alardear, por mor de la opinión pública bielorrusa, de independentismo y aplazando “ad calendas grecas” el proyecto macroeconómico transnacional promovido por el Kremlin.

Culmina el cuadro negativo de la situación, el que Lukashenko tenga los modales de un clásico “aparatchik” de la URSS estalinistas – formado en las filas de las fuerzas armadas y los cuadros del partido – con lo que se gana pocos seguidores y menos amigos. La anécdota que mejor ilustra este rasgo es su confrontación con el que fue ministro de Exteriores alemán – Westerwelle, liberal y conocido homosexual – a principios de siglo. Westerwelle dijo públicamente que Lukashenko era “…el último dictador de Europa…”, a lo que el presidente bielorruso replicó que “…era mejor ser dictador que marica…”

Guido Westerwelle

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

Bill și Hillary Clinton

Caritatea începe cu noi înșine: afacerea politică          Washington, Diana Negre

La Congresul SUA, la fel ca la Casa Albă, au ajuns multe persoane cu bani puțini. Și, mai ales la Casa Albă, mai ales în ultima vreme, majoritatea s-au îmbogățit.

Nu este nu lucru surprinzător și nici nu este neapărat un indiciu de corupție: în definitiv, americanii înșiși acceptă principiul conform căruia „afacerea Statelor Unite este banul” (the bussines of the USA is money) iar oamenii politici de la Washington nu se sfiesc să urmeze acest principiu.

Unii legiuitori vin de la început cu mari averi pe posturile lor, și nu numai cei din Partidul Republican.  Printre democrați, care, în ultima vreme, se străduiesc să apară ca păstori ai săracilor, există personaje, cum este liderul Camerei Reprezentanților, Nancy Pelosi, care posedă o avere de peste o sută de milioane de euro. Nu a câștigat atâția bani în Camera inferioară și nici în vreo muncă anterioară, căci niciodată nu a avut nevoie să muncească sau să câștige un salariu. Fiică a primarului din Baltimore, care e bănuit că ar fi avut ceva legături cu mafia locală, Nancy s-a născut în abundență, iar acum, încasează, anual, peste 200 de mii de euro de la Congresul american, însă suma aceasta este nimic în comparație cu averea ei personală.

Însă, nu Pelosi are cea mai mare avere din Congres, căci sunt alți cinci congresmani mai bogați decât ea și mulți alții cu pușculițele pline, dar și vreo cincizeci care n-au decât datorii… bancare. Sunt personaje care obțin ușor credite pentru a efectua diferite investiții, iar soliditatea veniturilor lor ca oameni politici și garanția pe care o oferă postul pe care îl ocupă fac ca unii dintre ei să aibă datorii de peste un milion de euro.

Adevărul este că toți au un salariu anual garantat de peste 150 de mii de euro, la care se adaugă indemnizațiile de reprezentare și întreținere, toate plătite de contribuabili. Însă, aceste venituri nu ar fi suficiente pentru a garanta datorii de zece ori mai mari, dacă n-ar fi influența de care se bucură, grație fotoliilor pe care le ocupă și care le permit să rezolve tot felul de probleme.

Dacă sunt mulți legiuitori federali (535 de senatori și congresmani), totuși, cei care într-adevăr primesc bani mulți sunt președinții. Unii dintre ei, ca Wilson, Rockefeller, Kennedy sau Bush, au venit la Casa Albă cu averi personale considerabile. De fapt, averile i-au ajutat să ajungă pe cea mai înaltă funcție în stat, căci campania electorală este foarte costisitoare.

Însă, așa cum au demonstrat personaje ca Barak Obama sau Bill Clinton, se pot obține bani din alte locuri, datorită afinităților ideologice, dorinței de putere sau beneficiilor pe care le aduce amiciția cu Casa Albă, deoarece sunt mulți care donează milioane ca să obțină victoria candidatul lor favorit.

Să luăm exemplul lui Bill și Hillary Clinton, puțin armonizați ca soți. Ei formează, însă, o excelentă echipă politică și financiară. După ce au plecat de la Casa Albă, Hillary Clinton a spus că erau „ruinați” când și-au terminat mandatul prezidențial, ceea ce nu se potrivea cu afirmațiile bărbatului ei, care, puțin mai înainte, tocmai declarase că nu se temea de viitorul care îi aștepta: „atâta timp cât sănătos și am energii, nu vom avea probleme cu banii”. Jurnaliștii se întrebau cum era posibil ca, după opt ani de serviciu excelent, casă gratis și un salariu anual de peste 250 mii de euro, să mențină un asemenea nivel de viață, fără să posede o mare avere personală.

Și într-adevăr nu au fost probleme, însă, atât soția lui cât mai ales el au muncit zdravăn pentru a menține nivelul de viață cu care erau obișnuiți. Salariul lui Hillary ca senatoare de New York putea să acopere doar cheltuielile de bază, deoarece cei aproximativ 150.000 de mii de euro nu ajungeau pentru a plăti un pălățel în cartierul exclusiv Georgetown din Washington, unde avea să locuiască ea, ca senatoare. În plus, mai exista elegantul edificiu în apropierea orașului New York, în care stătea mai mult fostul președinte. Desigur și el își primește pensia, care împreună cu cheltuielile de întreținere se ridică la peste 800.000 de euro. În fond, nici el și nici ea nu au de ce să-și facă griji pentru siguranța lor, deoarece contribuabilul american va acoperi cheltuielile pentru o securitate comparabilă cu cea pe care au avut-o când au stat la Casa Albă, cât timp unul dintre ei va fi în viață.    

Însă, toate acestea nu au fost de ajuns pentru a rămâne la același nivel de viață, iar această sarcină i-a revenit mai ales bărbatului din casă, care s-a deșălat călătorind la prima clasă sau cu avioane private pentru a ține conferințe în jurul lumii, în schimbul a 250 până la 500 de mii de dolari conferința. Și nevasta lui a contribuit la întreținerea casei cu pensia ei relativ modestă de senatoare și cu niște conferințe, cu toate că nereușita ei electorală de acum patru ani a redus considerabil interesul pentru ele, iar onorariile ei au căzut cu 87%.

                                                               Soții Obama

Mai recent este cazul familiei Obama, care a venit la Casa Albă cu fonduri puține și, în plus, prima doamnă s-a văzut nevoită să renunțe la munca ei de avocată pentru a-i fi alături președintelui. Desigur, salariul președinților se poate economisi în totalitate, însă ei au fost nevoiți să facă față cheltuielilor foarte mari cu școlile private pentru cele două fiice ale lor, deoarece acestea au fost la una dintre cele mai scumpe școli din Washington, alături de vlăstarii altor elite politice și mai ales financiare, căci Sidwell Friends, care s-a însărcinat să aibă grijă și de unica fiică a soților Clinton, percepe cheltuieli anuale de școlarizare, per elev, de 35.000 de euro.

Aceasta nu înseamnă că Obama sau Clinton recomandă accesul la școlile de elită pentru toată lumea: ambii au fost apărători ai școlilor publice, la fel ca alți luminători ai Partidului Democrat care-și trimit copiii la școli private. În privința aceasta au un mare sprijin popular printre rezidenții din cartierele scumpe, unde școlile publice (educația publică este finanțată cu impozitele pe cadastru) sunt excelente, dar și printre săracii care nu pot plăti școli private și locuiesc tocmai în zonele unde impozitele cadastrale sunt mici și, ca în orice lucru, dacă se plătește puțin, nici nu se obține mult.

Soții Obama

Ei bine, dacă soții Obama au sosit la Casa Albă fără avere personală, când au plecat și-au cumpărat un mic palat în zona cea mai elegantă a Washingtonului, unde au hotărât să rămână pentru ca fiicele lor să-și poată completa educația în centre privilegiate. Palatul a costat vreo șapte milioane de euro, dar au șansa, neplăcută pentru ei, să fie vecini cu alt milionar pe care îl detestă profund: Ivanka Trump, fiica actualului președinte.

Iar în această privință, Trump este puțin mai diferit: a venit gata bogat la Casa Albă, urmând exemplul altor președinți, cum au fost Kennedy și Hoover, și a renunțat din prima zi la salariul de președinte, pe care îl donează în fiecare lună, ridicându-se, anual, la 350.000 de euro.

Dar, familia Obama nu va mai fi vecină cu Trump în cea de-a doua reședință pe care tocmai și-au cumpărat-o în locul favorit al elitelor politice, Martha’s Vineyard, într-o insulă din statul Massachussets, pentru care au plătit peste 10 milioane de euro. La fel ca și Clinton, nu au adunat această avere prin mijloace ascunse, ci, în bună parte din drepturile de autor ale lui Barak Obama, pe lângă conferințele pe care bărbatul și nevasta le-au ținut în diferite locuri din lume.

Donald Trump

Conferințele sunt, de fapt, sursa acestor bani și de ele nu beneficiază numai foștii președinți: dacă Obama primește, în prezent, 400.000 $ pentru fiecare conferință, Bill și Hillary Clinton au strâns 150 de milioane, în primii lor 15 ani de când au plecat de la Casa Albă, cu toate că, în ultima vreme, sunt cotați cu mult mai puțin. George Bush primește 200.000 și nu rămân mult în urmă alte personaje care au ocupat funcții înalte: fostul vicepreședinte, Al Gore, încasează până în 100.000, Condolezza Rice (fostă secretar de stat), 150.000, Ben Bernanke (fost președinte al rezervei federale) între 200 și 400 de mii, colegul său, Alan Greenspan, 250,.000, la fel ca Arnold Schwarzeneger, fost actor și fost guvernator al Californiei.

Mulți dau o bună parte din bani unor organizații de caritate, însă, mai înainte, au aplicat pricipiul conform căruia caritatea începe cu propia persoană: din diferite partide și crezuri politice, de stânga și de dreapta, de origini umile sau patriciene, toți se înscriu la câte o prebendă pe care le-o oferă faima și trecutul lor.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

La caridad empieza por uno mismo: el negocio de la política          Washington, Diana Negre

Bill y Hillary Clinton

Al Congreso de Estados Unidos, igual que a la Casa Blanca, han llegado muchas personas de poco dinero, pero, en las últimas décadas, la mayoría se han hecho ricos, empezando por la Casa Blanca.

No es sorprendente y ni siquiera necesariamente señal de corrupción: a fin de cuentas, los propios norteamericanos aceptan el principio de que “el negocio de Estados Unidos es el dinero” (the bussines of the USA is money) y los políticos de Washington no se quedarán atrás en seguir este principio.

Algunos legisladores llegaron ya con grandes fortunas a sus escaños, y no solamente del Partido Republicano.  Entre los demócratas, quienes últimamente insisten en presentarse como los pastores de los pobres, hay personajes como la líder de la Cámara de Representantes Nancy Pelosi, cuya fortuna estimada es superior a los 100 millones de euros. No la ganó en la Cámara Baja, ni en ningún trabajo anterior, pues jamás en su vida tuvo necesidad de trabajar y de ganarse un sueldo. Hija del alcalde de Baltimore, a quien se le sospechaban afinidades con la mafia local, creció en la abundancia y ahora cobra más de 200 mil Euros anuales en el Congreso, pero esta cantidad es una minucia frente a su fortuna personal.

Pelosi no tiene la mayor fortuna del Congreso, sino que hay otros cinco más ricos que ella en la Cámara y muchos otros con huchas repletas, si bien alrededor de una cincuentena no tienen más que deudas…de tipo empresarial. Son personajes capaces de conseguir créditos para financiar diversos tipos de inversiones y la solidez de sus ingresos como políticos y el aval que su oficio representa es tal, que algunos deben más de un millón de euros.

Cierto es que todos tienen garantizado un sueldo de más de 150 mil euros anuales, al que se suman gastos de representación y mantenimiento de oficina, todos a cargo de los contribuyentes.  Pero estos sueldos no permitirían avalar deudas diez veces mayores, si no fuera por la influencia de que disfrutan gracias a sus escaños, que les permiten resolver todo tipo de problemas.

Si los legisladores federales son muchos (535 entre senadores y congresistas), quienes realmente se llevan la palma a la hora de cobrar son los presidentes. Algunos, como Wilson, Rockefeller, Kennedy o Bush, llegaron a la Casa Blanca con una fortuna personal considerable.  En realidad, esta fortuna les sirvió para llegar a la primera magistratura del país, pues financiar una campaña electoral es una empresa de elevado costo.

Pero como demostraron personajes como Barak Obama o Bill Clinton, el dinero se puede sacar de otros lugares: ya sea por afinidades ideológicas, deseo de poder o cálculo de los beneficios que puede aportar una amistad con la Casa Blanca, hay muchos donantes millonarios dispuestos a apostar por la victoria de su candidato favorito.

Tomemos como ejemplo a Bill y Hillary Clinton, poco avenidos como matrimonio, pero excelente equipo como socios políticos y financieros. Poco después de salir de la Casa Blanca, Hillary Clinton dijo que estaban “arruinados” al acabar su término presidencial, algo que contradecía las afirmaciones de su consorte, quien poco antes había declarado a la prensa que no temía por su futuro económico: “mientras yo esté sano y tenga energías, no van a haber problemas económicos”. Los periodistas se preguntaban cómo, después de ocho años de excelente servicio, casa gratis y un sueldo superior a los 250 mil euros anuales, iban a poder mantener un nivel de vida semejante sin tener una gran fortuna personal.

Bill y Hillary Clinton

Y realmente no hubo problema, pero tanto su mujer como especialmente él, tuvieron que trabajar duro para mantener el nivel de vida a que estaban acostumbrados. El sueldo de Hillary como senadora por Nueva York tan solo podría cubrir los gastos más básicos, pues los cerca de 150.000 mil euros no bastaban para pagarse una mansión en el exclusivo barrio de Georgetown en Washington, donde ella tenía que residir como senadora.  Estaba además su elegante edificio en las afueras de Nueva York, donde pasaba más tiempo el ex presidente. Naturalmente, él también cobra su pensión que, sumada a gastos de mantenimiento, se eleva a más de 800.000 euros.  Además, ni él ni ella se han de preocupar por su seguridad, pues el contribuyente americano cubrirá los gastos de una protección semejante a los tiempos de la Casa Blanca, mientras uno de los dos siga en vida.

Todo esto no era suficiente para mantener su nivel de vida y este algo estuvo principalmente a cargo del hombre de la casa, quien se deslomó viajando en primera clase o en aviones particulares para dar conferencias alrededor del mundo, a cambio de 250 a 500 mil dólares.  Su mujer también contribuyó al mantenimiento del hogar con su relativamente modesta pensión de senadora y con algunas conferencias, aunque su derrota electoral de hace 4 años redujo mucho el interés y sus honorarios cayeron en nada menos que un 87%.

Más reciente es el caso de la familia Obama, que llegó a la Casa Blanca con escasos fondos y, además, la primera dama tuvo que renunciar a su trabajo de abogada para atender sus obligaciones al lado del presidente. Naturalmente, el sueldo de los presidentes se puede ahorrar en su casi totalidad, pero ellos tuvieron que enfrentarse a los elevados costos de las escuelas privadas de sus dos hijas, quienes asistieron a una de las escuelas más caras de Washington, donde se codearon con los retoños de otras élites políticas y sobre todo financieras, pues Sidwell Friends, que también se encargó de cuidar a la única hija de Clinton, tiene una matrícula anual de unos 35,000 Euros.

Barack Obama y su mujer

Esto no significa que los Obama o los Clinton recomienden acceso a las escuelas de élite para todos: ambos han sido paladines de las escuelas públicas, igual que otras luminarias del Partido Demócrata que también mandan a sus hijos a las escuelas privadas. Y en esto tienen un gran apoyo popular entre los residentes de barrios caros, donde las escuelas públicas (la educación pública se financia con los impuestos del catastro) son excelentes, pero no tanto entre los pobres que no se pueden pagar la escuela privada y viven precisamente en zonas donde los impuestos catastrales son bajos y, como en todo, si se paga poco no se consigue mucho.

La familia de Barack Obama

Pues bien, los Obama que llegaron a la Casa Blanca sin fortuna personal, se compraron al salir una mansión en la parte más elegante de Washington, donde decidieron quedarse para que sus hijas pudieran completar su educación en los centros de privilegio. Esta casa tenía un costo aproximado de 7 millones de Euros, aunque lamentablemente para ellos son vecinos precisamente de otro millonario al que desprecian profundamente: Ivanka Trump, hija del actual presidente.

Y Trump es en esto algo distinto:  llegó ya rico a la Casa Blanca y, siguiendo el ejemplo de otros presidentes como Kennedy y Hoover, renunció desde el primer día a cobrar su sueldo, que dona todos los meses y asciende a unos 350.000 euros anuales.

Los Obama no tendrán de vecinos a los Trump en la segunda residencia que acaban de comprar en el lugar favorito de las élites políticas, Martha’s Vineyard, en una isla del estado de Massachussets, por la que han pagado más de 10 millones de euros. Como los Clinton, no amasaron esta fortuna con tapujos sino en buena parte con los derechos de autor de Barak Obama, además de las conferencias que marido y mujer hayan podido dar en diversos lugares del mundo.

Donald Trump

Y es que las conferencias son la fuente principal de tanto dinero y no benefician solo a los expresidentes: si Obama está cobrando ahora hasta de 400.000 $ por cada una, Bill y Hillary Clinton se llevaron 150 millones en los primeros 15 años desde que dejaron la Casa Blanca, si bien últimamente su cotización es mucho más baja. George Bush recibe unos 200.000 y no le van muy a la zaga otros personajes con altos cargos: el exvicepresidente Al Gore cobra hasta 100.000, Condolezza Rice (ex secretaria de estado), 150.000, Ben Bernanke (ex presidente de la reserva federal) entre 200 y 400 mil, su colega Alan Greenspan, 250,000, lo mismo que Arnold Schwarzeneger, ex actor y ex gobernador de California.

Muchos dan buena parte a organizaciones caritativas pero antes aplicaron el principio de que la caridad que empieza por uno mismo: de diferentes partidos y credos políticos, de izquierda a derecha, de orígenes humildes o patricios, todos se apuntan a las prebendas que les ofrece su fama y su historial.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

BELARUS: O ȚARĂ CARE ÎȘI CAUTĂ TRECUTUL

Actuala Republică Belarus s-a născut acum 25 de ani – în urma prăbușirii URSS și odată cu ea și a Republicii Socialiste Sovietice Belarus (RSSB) – cu ajutorul lui Lukașenko, cel care a hotărât ca steagul noii republici să fie tot cel vechi al RSSB, dar căruia i s-au adăugat niște ornamente folclorice marginale în alb și roșu. În secolul trecut, cele trei încercări nereușite de a dobândi independența s-au făcut sub un stindard roșu și alb.

Aleksandr Lukașenko

Căci Rutenia, cum se numea în Evul Mediu, a devenit cunoscută ca Rusia Albă, pentru a se deosebi de Rusia care era ocupată de mongolii – o rasă galbenă – lui Ginghis Han și Kublai Han. În Occident, denumirea de Rusie Albă (traducerea formulării rusești) apare de abia prin secolul XVI. Numai în timpul în care regatul lituano-polonez și-a atins maxima întindere (includea și Ucraina Occidentală) legătura etnică, culturală și sentimentală a bielorușilor nu a fost cu Rusia.

Această înrudire strânsă dintre Rusia și Belarus se vede peste tot. În economie, 80% din comerțul exterior al bielorușilor se îndreaptă spre Rusia, iar între cele două țări nu există taxe vamale. În istoria recentă, actualul steag – copiat după cel al RSSB – a fost adoptat în urma unui plebiscit, aprobat de 75% din populație. În faza finală a URSS, când Gorbaciov a fost secretar general al PC, RSSB avea cel mai înalt nivel de viață din toată Uniunea. În nenorocirea cauzată de catastrofa nucleară de la Cernobîl, Belarus a suferit tot atât de mult ca și Ucraina.

Aleksandr Lukașenko și Vladimir Putin

Pentru naționaliștii bieloruși cei mai încăpățânați, această legătură strânsă cu Rusia înseamnă un mare obstacol. Pe de o parte, mulți bieloruși nu vor o distanțare ostilă de „fratele mai mare”. Pe de alta, în Rusia actuală, alianța cu Minsk este o piesă cheie în toată structura și strategia militară față de Occident; este piesa la care nu se poate renunța.

Toate acestea ne îndeamnă să credem că o posibilă soluție, chiar probabilă, a situației actuale va fi ca Moscova să-l lase pe Lukașenko să cadă și să accepte, pentru moment, o figură din opoziție (poate, Victor Babariko, închis de Lukașenko) ca președinte…„de probă”, păstrând steagul actual al țării.

Viktor Babariko

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

BIELORRUSIA: UN PAÍS EN POS DE UN PASADO

En las actuales manifestaciones antigubernamentales de Bielorrusia la oposición enarbola banderas rojiblancas y en los lugares en que la policía linchó manifestantes, yacen flores rojas y blancas. Y es que esos colores van cargados de un simbolismo histórico… y de expresión del repudio al presidente Alexander Lukashenko.

Porque la Bielorrusia actual nació hace 25 años – a raíz del hundimiento de la URSS y con ella, su República Socialista Soviética Bielorrusa (RSSB) – de la mano de Lukashenko, quien impuso como bandera del nuevo país la de la antigua RSSB a la que se le añadieron unos ornamentos marginales folklóricos en blanco y rojo. El siglo pasado los tres intentos malogrados de independencia bielorrusa se hicieron bajo un estandarte rojo y blanco.

Aleksandr Lukașenko

El aspecto más complicado de la actual crisis del país es que si su cuita actual es evidente – Lukashenko ha perdido el apoyo de las masas -, en cambio la razón de ser de las reivindicaciones nacionalistas no lo es. Porque la República se diferencia hoy en día tan poco de Rusia como en el siglo X, cuando los señores feudales locales se liberaron de la soberanía de Kiev. El idioma bielorruso es para los rusos un idioma ruso plagado de neologismos polacos y para los polacos, un mal polaco infestado de neologismos rusos. Y si idiomáticamente la situación es confusa, históricamente lo es aún más.

Porque Rutenia, como se llamaba en la Edad Media, pasó a ser conocida como Rusia Blanca para diferenciarse de la Rusia que estaba ocupada por los mongoles – raza amarilla – de Gengis Khan y Gubilai Khan. En Occidente la denominación de Rusia Blanca (traducción de la formulación rusa) aparece sólo a partir del siglo XVI. Solamente durante los años de máxima extensión del reino lituano-polaco, (que se extendió hasta la Ucrania Occidental) la referencia étnica, cultural y sentimental de los bielorrusos no fue rusa.

Ese estrecho parentesco entre Rusia y Bielorrusia aflora por doquier. En lo económico, el 80% del comercio exterior bielorruso se dirige a Rusia y entre los dos países no existen gravámenes aduaneros. Y en la historia inmediata, la bandera actual – calcada de la de la RSSB – fue adoptada tras un plebiscito aprobado por el 75% de la población. En las postrimerías de la URSS, cuando Gorbachov fue secretario general del PC, la RSSB gozaba del nivel de vida más alto de toda la Unión. Incluso en las desgracias el parentesco hizo acto de presencia y la catástrofe nuclear de Chernóbil causó casi tantos daños en Ucrania como en Bielorrusia.

Para los nacionalistas bielorrusos más empecinados, esta estrecha vinculación a Rusia significa un gran obstáculo. Por un lado, buena parte de los propios bielorrusos no quieren un distanciamiento hostil del “gran hermano”. Y en la Rusia actual, la alianza con Minsk es pieza clave de toda su estructura y  estrategia militar de occidente; es pieza irrenunciable.

Viktor Babariko

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.