LIBAN, A FOST ODATĂ…

Explozia care a distrus o considerabilă parte din Beirut a putut fi un accident sau un sabotaj, însă, în orice caz, a fost un epitaf cumplit pentru un Stat care nu a existat niciodată.

În mod oficial, da!, a figurat pe hărți și în documente diplomatice o țară cu numele Liban, însă această entitate politică, ivită în 1943 din colonialism (protectorat francez, după prăbușirea sultanatului otoman), niciodată n-a reușit să fie o țară adevărată. Pe teritoriul său conviețuiau, fără alt liant decât traficul comercial, multe religii – creștini maroniți, catolici, copți și ortodocși; musulmani suniți și șiiți, druzi etc. -, multe etnii, trei limbi (araba libaneză, araba clasică și franceza) fără pic de conștiință că toți și ficare dintre ei aparțineau aceleiași țări.

Cum nu putea fi altfel, acest castel politic de nisip a supraviețuit cu chiu cu vai unui șir nesfârșit de crize și războaie, mai ales datorită Alianței Atlantice și a banilor. Adică, datorită încăpățânării puterilor occidentale de a avea în Orientul Apropiat o ipotetică „țară afină” și grație impulsului mercantil al locuitorilor Libanului – poate singura trăsătură într-adevăr comună a tuturor libanezilor – s-a creat, o vreme, prosperitate și bunăstre în acest colț de lume.

Însă sub această haină politică, domnea un gol enorm: în Liban nu a existat putere militară sau polițienească reală, nu a existat vreun program social-politic care să fi fost stabilit prin consens de vreo majoritate. În acest vid nu au întârziat să năvălească probleme dintre cele mai acute și înveninate din Orientul Mijlociu: Palestina și mesianismul șiit al iranienilor.

Primul impact distructiv asupra Libanului l-a adus problema palestiniană. S-a întâmplat în 1970, când combatanții OLP (Organizația pentru Eliberarea Palestinei) au fost alungați împreună cu famiile lor din Iordania și și-au ridicat alte baze în Liban. Năvala palestiniană a stricat fragilul echilibru etnic și social și a declanșat un război civil, întreținut și agravat de Israel.

 Nici n-au apucat să se cicatrizeze bine rănile țării din această încleștare, și vidul de putere a făcut ca, în absența bunăstării comerciale de altădată, Republica Libaneză să găsească în subvențiile iraniene pentru Hizbolah (gherila șiită anti-israeliană), niște subvenții care au ajuns să fie, în ziua de azi, un trist surogat pentru securitatea socială…

Dacă la toate aceste antecedente se adaugă deflagrația celor aproape trei mii de tone de azotat de amoniu, depozitate de patru ani întregi în portul din Beirut, e firesc să ne îndoim de faptul că explozia a fost accidentală. Cu atât mai mult cu cât un fotograf a prins „ca din întâmplare” momentul exploziei, iar protestele populare au izbucnit imediat – ca și cum ar fi fost pregătite – și au fost masive și întărite cu oameni sosiți din țările vecine.

Toate acestea ne îndeamnă să credem că, mai mult decât un accident, explozia a fost lovitura de grație politică administrată unui regim – cel al profesorului universitar Hassan Diab –, instaurat în luna februarie a acestui an, și care nu mulțumea pe nimeni, în schimb irita puternic (datorită toleranței față de Hizbolah) puterile sunite din Orientul Mijlociu. 

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

LÍBANO, ÉRASE UNA VEZ…

La reciente explosión que arrasó buena parte de Beirut pudo haber sido un accidente o un sabotaje, pero, en cualquier caso, ha sido un horrendo epitafio para un Estado que no ha existido nunca.

Oficialmente, sí que ha figurado en los mapas y los documentos diplomáticos un país denominado Líbano, pero esa entidad política surgida en 1943 del colonialismo (protectorado francés tras el hundimiento del sultanato otomán) no llegó jamás a ser una auténtica nación. En su territorio convivían casi sin más vínculo que el tráfico comercial muchas religiones – cristianos maronitas, católicos, coptos y ortodoxos; musulmanes sunitas y chiitas, drusos, etc. -, muchas etnias, tres idiomas (árabe libanés, árabe clásico y francés) y ninguna conciencia de pertenecer todos y cada uno al mismo país.

Como no podía ser menos, ese castillo de naipes político sobrevivió a trancas y barrancas un sinfín de crisis y guerrillas ante todo a causa de la Alianza Atlántica y el dinero. Es decir, por el empeño de las potencias occidentales de tener en el Oriente Próximo una hipotética “nación afín” y porque el empuje mercantil de los moradores del Líbano – quizá el único rasgo realmente común de todos los libaneses – había creado una burbuja de bienestar en ese rincón del mundo.

Pero debajo del manto político imperaba un enorme vacío: ni existía en el Líbano un poder militar o policial real, ni había un programa sociopolítico consensuado por una mayoría. Y en ese vacío no tardaron en irrumpir los problemas más agudos y emponzoñados del Oriente Medio : Palestina y el mesianismo chiita de los iraníes.

El primer impacto destructor del Líbano lo dio el problema palestino. Fue en 1970, cuando los guerrilleros (y sus familias) de la OLP (Organización para la Liberación de Palestina) fueron echados de Jordania y erigieron en el Líbano sus bases. La irrupción palestina rompía el frágil equilibrio étnico y social y surgió de seguida una guerra civil azuzada y agravada por Israel.

Apenas mal cicatrizado el país de esa confrontación, el vació de poder determinó que a falta del bienestar comercial de otrora, la República Libanesa encontrase en las subvenciones iraníes a Hizbolá (la guerrilla chiita anti Israel), unas subvenciones que hoy en día vienen a ser un triste sucedáneo de la seguridad social…

Si a todos estos antecedentes se añade la sorprendente deflagración de casi 3.000 tn de explosivos que llevaban cuatro años largos almacenados en el puerto beirutí, es legítimo dudar de que la explosión fuera accidental. Tanto más, si se tiene en cuenta que un fotógrafo captó “casualmente” el momento de la explosión y que las protestas populares surgieran de inmediato – como si ya estuvieran preparadas -, fueran masivas y reforzadas con gente venida de las naciones vecinas.

Todo esto induce a pensar que más que un accidente, la explosión fue la estocada política final a un régimen – el del catedrático universitario Hassan Diab – instaurado en febrero de este año y que no satisfacía a nadie e irritaba mucho (por su tolerancia con Hizbolá) a las potencias sunitas del Oriente Medio. 

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.