NAGORNO KARABAH: URĂ PREFABRICATĂ

Conflictul reactivat din Nagorno Karabah este încă o criză prefabricată care devastează lumea. Căci, cu toată istoria violentă care caracterizează zona Munților Caucaz, populația din Karabah – armeni creștini, în marea lor majoritate, și azeri musulmani – au trăit în pace, în ultimii o sută de ani; pasiunile naționaliste intransigente au apărut și au fost promovate din cancelariile celor două republici caucaziene.

Partea cea mai amară a acestui conflict sângeros – izbucnit în 1991, care a durat trei ani și care s-a soldat cu 30.000 de morți – este că e un masacru între două popoare care au, fiecare, câte un lung șir de suferințe, nedreptăți și umilințe. Nelegiuirile suferite de armeni le cunoaște toată lumea atlantică, deoarece figurează în programele școlare. Cele suferite de azeri au fost omise de programele școlare, însă nu lipsesc din Istorie. Acest hanat războinic, care și-a păstrat independența până în secolul XVIII-lea, a fost, în secolul al XIX-lea, primul cucerit de Rusia țaristă (în 1813) și de cea sovietică, în secolul al XX-lea. În 1920, Lenin a justificat fără menajamente anexarea recent createi (cu numai 23 de luni mai înainte) Republici din Azerbaigean : „URSS nu putea supraviețui fără petrolul din Baku…”.

Prăbușirea URSS-ului, la sfârșitul secolului trecut, a făcut posibilă proclamarea acestor două state. Armenia e mai săracă, cu o suprafață de 30.000 km2 și trei milioane de locuitori, cu un venit anual de 10.000 $ pe cap de locuitor, în timp ce Azerbaigeanul are 25.000 km2, zece milioane de locuitori, cu un venit anual de 18.000 $, generați mai ales de resursele petroliere ale țării. Însă, Uniunea Sovietică a dispărut fără să repare unul dintre abuzurile comise de Stalin: includerea teritoriului din Nagorno Karabaj, cu populație armenească majoritară, în Republica Sovietică Azerbaigean.

Sub regimul de fier stalinist nu au existat consecințe. Populația karabahă s-a aranjat cum a putut, existând în prezent foarte multe familii mixte. Însă, cele două noi republici foste sovietice, devenite independente, au crezut că sunt obligate să creeze populațiilor lor câte o conștiință națională. Armenii au revendicat regiunea Karabah, cu toate că ponderea lor demografică este mai mică decât acum un secol. Iar azerii, care nu puteau să-i ceară Iranului provincia persană cu același nume, au invocat presupuse credințe religioase și identități etnice împuținate. În ambele cazuri era vorba de revendicări birocratice, bazate mai mult pe lucruri depășite, decât pe realități actuale. Însă, stârniți mult dincolo de cinismul politic, au ajuns la un război în toată regula.

În mare parte, conflictul s-a agravat, deoarece convenea multora. Politicienilor înguști de la Baku și Erevan le desăvârșea o politică de „memorie istorică”, despre care credeau că îi va statornici și mai mult la putere.  

Iar Rusiei, care are baze militare în Armenia și o politică comercială hegemonică în materie de hidrocarburi moștenită de la URSS, conflictul îi venea de minune pentru a evita veleități mercantile pentru petrolul azer. În ceea ce o privește pe Turcia, dar și pe Iran, conflictul se încadra perfect în strategiile lor politice internaționale. Ankara își afirma și continuă să-și afirme, în fața întregii lumi, întâietatea ei turcomană, în timp de Terheranul își impunea și mai mult pretențiile de a conduce comunitatea de țări islamice.  

Dar, cum rămâne cu cei 30.000 de morți din perioada 1991-1994 ?

Ei bine, aceștia n-au fost nici ruși, nici turci și nici iranieni…

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

NAGORNO KARABAJ: ODIO PREFABRICADO

El reactivado conflicto de Nagorno Karabaj es una más de las crisis prefabricadas que asolan el mundo. Porque a pesar de la más que violenta historia que caracteriza el Cáucaso, en realidad la población karabají – armenios cristianos, en su mayoría, y azeríes musulmanes – había vivido en paz los últimos 100 años; las intransigentes pasiones nacionalistas surgieron y se fomentaron desde las respectivas cancillerías de estas dos repúblicas caucásicas.

Lo más amargo de este sangriento conflicto – que surgió por primera vez en 1991, duró tres años y se saldó con 30.000 muertos – es que es una matanza entre dos pueblos que tiene cada uno un largo historial de sufrimientos, injusticias y humillaciones. Los atropellos sufridos por los armenios los conoce todo el mundo atlántico porque figuran en los programas escolares. Los sufridos por los azeríes han sido pasados por alto por los programas escolares occidentales, pero no faltan en la Historia. Así, de un canato guerrero que mantuvo su independencia hasta el siglo XVIII pasó en el XIX a ser conquistado primero por la Rusia zarista (1813) y por la soviética en el XX. En 1920 Lenin justificó sin ambages que anexionaba la recién creada (23 meses de vida) República de Azerbaiyán “… porque la URSS no podría sobrevivir sin el petróleo de Bakú…”.

El colapso de la URSS a finales del siglo pasado permitió la formación de estos dos Estados. Armenia, la más pobre, tiene 30.000 km2 y tres millones de habitantes con un ingreso de 10.000 $ anuales per cápita, en tanto que Azerbaiyán tiene 25.000 km2, diez millones de habitantes con un ingreso anual de 18.000 $, generados mayormente por los recursos petroleros del país. Pero la Unión Soviética desapareció sin enmendar una de las cacicadas de Stalin : la adscripción del territorio de Nagorno Karabaj, de población mayoritariamente armenia, a la República Soviética de Azerbaiyán.

Bajo el férreo régimen estalinista esto no tenía mayores consecuencias. La población karabají se las arregló como pudo y hoy en día incluso son infinitas las familias mixtas. Pero las dos nuevas repúblicas independientes ex soviéticas se creyeron obligadas a generar en sus poblaciones una conciencia nacional. Los armenios reivindicaron Karabaj, pese a que ahora su peso demográfico es menor que hace un siglo. Y los azeríes, que no podían reclamarle al Irán la provincia persa del mismo nombre, invocaron presuntas creencias religiosas y menguadas identidades étnicas. Eran en ambos casos  reivindicaciones burocráticas, basadas más en hechos pasados que en realidades actuales. Pero, azuzadas mucho más allá del cinismo político, desembocaron en una guerra en toda regla.

En buena parte, el conflicto llegó a mayores porque les convenía a muchos. A los políticos de vía estrecha de Bakú y Ereván les culminaba una política de “memoria histórica” que creían que iba a afianzarlos aún más en el poder.

Y a Rusia, con bases militares en Armenia y una política comercial hegemónica de los hidrocarburos de la ex URSS, el conflicto le venía de perlas para evitar veleidades mercantiles del petróleo azerí. En cuanto a Turquía y el Irán, el conflicto les encajaba perfectamente en sus respectivas estrategias políticas internacionales. Ankara subrayaba (entonces y ahora) ante todo el mundo su liderazgo turcomano en tanto que Teherán reivindicaba aún más sus pretensiones de liderar la comunidad de naciones islámicas.

¿Y los 30.000 muertos de 1991-1994 ?

Bueno, estos no eran ni rusos, ni turcos ni iraníes…

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.