RAȚIUNILE FRANȚEI

Actuala confruntare aproape personală între Erdogan și Macron ascunde faptul că, încă de la crearea Pieței Comune, Franța s-a opus cu tenacitate primirii Turciei în acea comunitate și în succesoarea ei, Uniunea Europeană.

Rațiunile acestei atitudini a Franței sunt multiple și cele ale acceselor de furie ale președintelui turc, puține…cu toate că, pentru el, cântăresc mult.

Chiar din momentul în care Ankara a cerut să intre în Piața Comună, Franța a început să pună piedici. Erau multe rațiunile pe care le invoca, însă motivul era unul singur: pentru conducătorii francezi era evident că primirea aceastei țari ar fi desfigurat total esența și caracterul Comunității. Căci Parisul era și continuă să fie convins că Turcia ar fi devenit cea mai mare țară din Comunitate (puțin mai mare decât Germania) și ar fi deplasat-o din lumea atlantică spre Răsărit. Deoarece cu un potențial de creștere agrară și industrială enormă și o populație harnică și disciplinată ar fi ajuns să-și impună interesele și valorile sale întregului grup.

Venirea la putere a lui Erdogan și a partidului său, AKP, (în 2002) a adus în stare de incandescență temerile francezilor. Pretențiile noilor conducători de a face din Turcia lider mondial al musulmanilor și putere cheie în Orientul Mijlociu a transformat această țară într-un interlocutor incomod și tot mai îngrijorător. Conduita agresivă a Turciei în războaiele civile din Siria și Libia, în contrast cu pasivitatea ei ostentativă față de campaniile impotriva Statului Islamic au întărit ostilitatea Franței. În sfârșit, șantajele financiare la care a supus Erdogan Uniunea Europeană, pe seama celor care fugeau de foamete și de războaie civile, primiți temporar pe teritoriul Turciei, au întărit și mai mult suspiciunile francezilor.

Însă sunt și alte motive, acestea din urmă fiind concrete și momentane. Franța și Turcia se luptă pentru aceleași piețe ale țițeiului și ale gazelor din nordul Africii și din Mediterana Orientală. Or, în Franța, cu aproape cinci milioane de rezidenți musulmani, guvenul se teme de imparțialitatea a jumătate din cei 300 imami din țară, deoarece acea jumătate se află în slujba Ankarei.

Pe de altă parte, problemele financiare din ce în ce mai mari pe care le are Erdogan – în ultima săptămână a lunii octombrie, lira turceacă a căzut sub nivelul de schimb de 5 lire pentru un dolar – îl determină pe acesta să abată atenția țării sale spre aventurile și isprăvile sale internaționale. Niciuna dintre ele – cum au fost sfidările făcute Organizației Atlantice în apele libiene și grecești – nu a dus-o Ankara până în situații limită, însă tensiunile sunt din ce în ce mai mari, iar riscurile de a se produce incidente sângeroase, și mai mari. Iar temerile Franței cresc pe măsură.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

LAS RAZONES DE FRANCIA

La actual confrontación casi personal de Erdogan y Macron oculta que, desde la creación del Mercado Común (MC), Francia se ha opuesto tenazmente al ingreso de Turquía en esa comunidad y su sucesora, la Unión Europea (UE).

Las razones de la oposición gala son múltiples y las de la rabieta del presidente turco, unas pocas… aunque también de peso para él.

Desde que Ankara solicitó el ingreso en el MC, Francia comenzó a poner trabas. Las razones aducidas eran muchas, pero el motivo era uno solo : Para los dirigentes franceses era evidente que semejante ingreso iba desfigurar totalmente la esencia y el carácter de la Comunidad. Porque Paris estaba y está convencido de que Turquía pasaría a ser el mayor país de la Comunidad (un poco mayor que Alemania) y la desplazaría del mundo atlántico hacia el Este. Porque con un potencial de crecimiento agrario e industrial enorme y una población trabajadora y disciplinada, acabaría por imponer sus intereses y valores a todo el grupo.

La llegada al poder del Erdogan y su partido AKP (2002) acabaron de enardecer los temores franceses. Las pretensiones de los nuevos dirigentes de transformar Turquía en el líder mundial del islamismo y la potencia clave del Oriente Medio ha hecho de Ankara un interlocutor incómodo y cada vez más inquietante. La agresiva conducta turca en las guerras civiles siria y libia, aunadas a la ostentosa pasividad turca en las campañas contra el Estado Islámico tenían forzosamente que ratificar la hostilidad francesa. Por último, los chantajes financieros que ha hecho Erdogan a la UE a cuenta de los fugitivos del hambre y las guerras civiles acogidos temporalmente en suelo turco también han reforzado las suspicacias galas.

Pero hay más motivos, estos concretos y momentáneos. Francia y Turquía pugnan por los mismos mercados petroleros y gasísticos en el norte de África y el Mediterráneo Oriental. Y en Francia, con cerca de cinco millones de residentes musulmanes, el Gobierno recela de la imparcialidad de la mitad de los 300 imanes que la dirigen, porque esa mitad de los imanes está a sueldo de Ankara.

Por otro lado, los problemas financieros cada vez mayores de Erdogan – la última semana de octubre la lira turca cayó por debajo del de cambio de 5 liras por dólar – le impulsan a este a desviar la atención pública de su país hacia sus aventuras y bravuconadas internacionales. Ninguna de ellas – como los desafíos navales con la OTAN en aguas libias y griegas – las ha llevado Ankara a situaciones límites, pero las tensiones son cada vez mayores y los riesgos de que se produzcan incidentes sangrientos, aún más. Y las aprensiones francesas crecen otro tanto.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.