REVOLUȚIA CARE N–A MAI AVUT LOC    Washington, Diana Negre

Un proverb german ne asigură că „atunci când mâncăm, temperatura mâncării nu mai este cea din timpul gătitului” iar, în alegerile americane, nu numai că nu a mai fost caldă, dar, a sosit aproape rece.

În cazul acesta, mâncarea a fost „revoluția” promisă de aripa de stânga a Partidului Democrat, care a preluat controlul asupra campaniei electorale și a mesajului pe care îl transmitea partidul. A fost o încercare sprijinită de o convingere surprinzătoare, atât prin intensitatea, cât și prin cuprinderea ei, de a introduce practici socialiste în SUA și a modifica radical această țară: sistemul parlamentar, numărul statelor, funcționarea Tribunalului Suprem, protecția mediului înconjurător și un sistem de impozite de tip european, care, aici, ar fi fost considerat confiscator.

În timpul campaniei, dar și cu câteva luni mai înainte, democrații și-au radicalizat pozițiile spre stânga, iar vocile moderate și-au pierdut audiența. Este un curent greu de oprit în Partidul Democrat, deoarece bazele sale, simpatizanții săi se află în zonele urbane de pe coastele atlantică și pacifică, cu tendințe mai radicale, atât datorită culturii dominante, cât și influenței pe care o au studenții și universitățile dominate de un idealism absolut.

Asemenea propuneri sunt bine primite în aceste locuri, însă provoacă groază în restul țării, unde este respinsă orice intenție socialistă.

Promițând „o revoluție”, democrații satisfac bazele lor din orașe, dar alungă tot mai mult restul țării. Acest lucru nu s-a văzut în alegerile prezidențiale, dar a fost evident în alegerile pentru cele două Camere ale Congresului, precum și în Parlamentele și guvernele celor 50 de state.

Există ceea ce aici se numește „trifecta”, adică, unul dintre partide domină ambele Camere plus administrația statală. Democrații aveau 15 asemenea trifecte, iar republicanii 22, dar, de acum, vor fi 24, câștigate în state foarte disparate, cum ar fi ruralul Montana sau progresistul moderat New Hampshire, de pe coasta atlantică.

Erau atât de convinși că vor obține majoritatea în Senat, încât se vedeau fericiți schimbând normele pentru a putea guverna fără vreo rezistență din partea opoziției, care nu ar fi putut opri trecerea țării de la 50 de state, câte are în prezent, la 52, admițând insula Porto Rico și transformând orașul Washington într-un stat independent. Dacă ar fi reușit, democrații și-ar fi asigurat majoritatea senatorilor pentru mult timp de acum încolo, deoarece fiecare stat vine cu câte doi senatori. Porto Rico votează masiv cu democrații, iar, în capitala insulei, candidații democrați obțin peste 90% din voturi.

Cu asemenea majorități asigurate, senatorii democrați ar putea să-și impună judecătorii lor federali și magistrații din Tribunalul Suprem, deoarece aceștia sunt confirmați de Senat. Erau atât de convinși că a sosit vremea lor, încât nu mai aveau răbdare pentru a urma cursul normal de înlocuire a magistraților care își terminau mandatul, și intenționau să mărească considerabil și imediat numărul judecătorilor din Tribunalul Suprem, astfel ca actuala majoritate republicană să fie diluată cu noii sosiți.

În plus față de aceste schimbări ale funcționării statului, se pregăteau să aprobe un „New Green Deal”, o versiune ecologistă a ceea ce a fost „New Deal” al președintelui Roosevelt, pentru a scoate țara din Depresiunea de acum 90 de ani.  Adică, ar fi însemnat să înlocuiască rapid combustibilii fosili cu alții mult mai scumpi și mai puțin contaminanți, modificare ce în New York sau Washington nu ar fi fost o problemă, însă în marile întinderi ale câmpiilor americane, prețul combustibilului este un procent considerabil din bugetul familiei.  

Alegerile din marțea trecută au năruit aceste vise: dacă numărarea voturilor pentru președinție a fost foarte disputată, respingerea acestor intenții a fost foarte clară: în Congres, exista o majoritate de 35 de democrați. Însă, aceștia, în loc să câștige, au pierdut fotolii dintr-o majoritate care ar fi putut să ajungă până la două treimi din Cameră.  

Președinta lor, Nancy Pelosi, părea să fie marea perdantă, cu riscul de a-și scurta mandatul din cauza rebeliunii multor membri care o acuză, acum, că a cedat în fața elementelor mai progresiste, în dauna celor care reprezintă majoritatea simțirii populare din centrul geografic și social al țării.

Născută într-o familie politică și cu o mare experiență în aceste lupte, Pelosi a știut, în îndelungata ei carieră, să facă aranjamente cu Partidul Repubilcan, însă, de data aceasta, a refuzat categoric să coopereze, pentru a-și arăta astfel respingerea față de președintele Trump, chiar și atunci când a fost vorba despre aprobarea unor legi pentru ajutorarea victimelor COVID, pentru simplul motiv că, indirect, ar fi sporit popularitatea lui Trump.

Între timp, republicanii au ocupat teritorii care, în mod tradițional erau ale democraților: nu mai sunt un partid al elitelor și au dobândit sprijin printre minorități, cum sunt imigranții hispani și negrii; în convenția lor au știut să le transmită un mesaj pozitiv asupra posibilităților economice pe care le vor avea în viitor, în contrast cu tânguielile convenției democrate, cu izbucnirile și propunerile ei de a închide sectoare întregi ale economiei și de a rezolva problemele populației prin economate.

Cu o miopie electorală greu de înțeles, democrații au transmis acest mesaj chiar și comunităților de exilați cubanezi și venezolani, care au fugit de comunism, sau de centro-americani care caută în SUA protecție împotriva abuzurilor și a violenței.

Cu asemenea tactici, democrații au încetat să mai fie partidul care avea grijă de cei mai slabi și a devenit reprezentantul elitelor și al sindicatului funcționarilor, care formează ei înșiși o clasă privilegiată, datorită locului lor de muncă sigur, într-o țară unde nu există penalizări pentru concedieri, și datorită prestațiilor sociale, pentru care sunt invidiați de majoritatea țării, care are o asigurare medicală precară și trebuie să-și clădească pensia proprie.

Ca și cum redistribuția economică nu ar fi deajuns pentru a-i speria pe cei care vor să adune beneficiile eforturilor și abilităților lor, democrații au înălțat steagurile segregării, atunci când au favorizat unele grupuri etnice față de altele în California, sau în prestigioasele universități Harvard și Yale, unde, studenții asiatici sunt discriminați, deoarece vin mai bine pregătiți decât toți ceilalți. „Privilegiul” acestor studenți asiatici nu se datorează bogăției familiilor lor, ci unei mentalități a muncii și a îmbogățirii personale, o anatemă pentru egalitarismul progresismului Democrat.

Joe Biden a devenit, acum, președinte, și străzile Washington-ului sunt în sărbătoare pentru a celebra victoria sa, însă, în fața sa, se află sarcina de a păstra echilibrul între stânga extremă a partidului care l-a adus la președinție, și marea masă care nu vrea schimbări prea mari.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

LA REVOLUCION QUE NO FUE    Washington, Diana Negre

Durante la campaña y en los meses anteriores, los demócratas fueron radicalizando sus posiciones hacia la izquierda y las voces moderadas perdieron audiencia. Es una corriente difícil de parar en el Partido Demócrata, pues sus bases están en las zonas urbanas y costeras, con tendencias más radicales, tanto por la cultura dominante como por el influjo de estudiantes y universidades, dominadas por un idealismo a ultranza.

Tales propuestas son bien acogidas en estos lugares, pero provocan horror en el resto del país que rechaza cualquier amago socialista.

Al prometer una “revolución” los demócratas satisfacen sus bases urbanas, pero repelen cada vez más al resto del país y esto no se reflejó en la votación presidencial, pero si en las dos Cámaras del Congreso y en los Parlamentos y gobiernos de los 50 estados.

Existe lo que llaman aquí la “trifecta”, es decir, cuando el mismo partido domina las dos Cámaras parlamentarias además del gobierno estatal. De estas trifectas, los demócratas tenían 15 y los republicanos 22, que a partir de ahora serán 24 y las ganaron en estados tan dispares como el rural Montana y el costero y moderadamente progresista New Hampshire.

También tenían tanta confianza en recuperar la mayoría del Senado, que se las prometían felices cambiando las normas para poder gobernar sin ninguna resistencia de la oposición, que no podría impedir que el país pasara de sus 50 estados actuales a 52, al admitir a Puerto Rico y convertir la ciudad de Washington en un estado independiente. De conseguirlo, los demócratas tendrían asegurada la mayoría senatorial por largo tiempo pues cada estado aporta dos senadores. Puerto Rico vota demócrata por amplias mayorías y en la capital los candidatos demócratas obtienen más del 90% de los votos.

Con semejantes mayorías garantizadas, los senadores demócratas podrían imponer los jueces federales y los magistrados del Tribunal Supremo, pues son cargos de confirmación senatorial.  Tan convencidos estaban de que había llegado su hora, que no tenían paciencia para seguir el proceso habitual de substituir a los magistrados salientes, sino que se proponían ampliar considerablemente y de inmediato el número de jueces del Supremo, de forma que la actual mayoría republicana quedaría diluida con los recién llegados.

Junto con estos cambios en el funcionamiento del Estado, se preparaban a aprobar un “New Green Deal”, una versión ecologista de lo que fue el “New Deal” del presidente Roosevelt para sacar al país de la Depresión hace 90 años. Representaba substituir aceleradamente los combustibles de origen fósil por otros mucho más caros y menos contaminantes, algo que en Nueva York o Washington no preocupa mucho, pero en las vastas dimensiones de las planicies americanas, el precio del combustible es un porcentaje notable en el presupuesto familiar.

Las elecciones del pasado martes dieron al traste con estos sueños: si el recuento presidencial estuvo muy disputado, el rechazo a las respuestas fue claro: en el Congreso, donde la Cámara tenía una mayoría de 35 demócratas, perdieron escaños que podrían representar dos tercios de la mayoría de que gozan actualmente. 

Su presidenta, Nancy Pelosi, parecía la gran perdedora, con el riesgo incluso de tener que acortar su mandato por la rebelión de muchos miembros que la acusan ahora de ceder ante los elementos más progresistas a costa de quienes representan la mayoría del sentir popular del centro geográfico y social del país.

Nacida en una familia política y con gran experiencia en estas lides, Pelosi supo a lo largo de su dilatada carrera formar compromisos con el Partido Republicano, pero esta vez se negó totalmente a cooperar para expresar así su rechazo al Presidente Trump, incluso si esto representaba negarse a aprobar leyes de socorro a las víctimas del Covid, por la simple razón de que indirectamente aumentarían la popularidad de Trump.

Entre tanto, los republicanos han ido ocupando territorio tradicionalmente demócrata: han dejado de ser el partido de las élites para ganar apoyo entre las minorías, como los inmigrantes hispanos y los negros; les supieron transmitir en su convención un mensaje positivo de las posibilidades económicas que tienen ante sí, en contraste con las lamentaciones de la convención demócrata, con sus fulminaciones y propuestas para cerrar sectores enteros de la economía y resolver los problemas de la población a base de sopa boba.

Con una miopía electoral incomprensible, los demócratas difundieron este mensaje incluso en las comunidades de exiliados cubanos y venezolanos refugiados del comunismo, o de centroamericanos que buscan en Estados Unidos protección contra los abusos y la violencia.

Con semejantes tácticas, los demócratas han dejado de ser el partido que cuida a los más débiles, para convertirse en el representante de las élites y de los sindicatos de funcionarios, que ya son de por sí una clase privilegiada por la seguridad de empleo en un país donde no hay penalización por despidos, y por las prestaciones sociales que les envidia la mayoría del país que tiene un precario seguro médico y ha de forjar su propia pensión.

Por si la redistribución económica no fuera poco para espantar a quienes quieren acumular los beneficios de sus esfuerzos y habilidades, los demócratas enarbolaron banderas de segregación al favorecer a unos grupos étnicos sobre otros en California, o en las prestigiosas universidades de Harvard y de Yale, donde discriminan a los estudiantes asiáticos porque llegan mejor preparados que la mayoría. El “privilegio” de estos estudiantes asiáticos  no se debe a la riqueza de sus familias, sino a una mentalidad  de trabajo y superación personal, un anatema para el igualitarismo de la progresía Demócrata.

Joe Biden se ha convertido ahora en presidente y las calles de Washington son una fiesta para celebrar su victoria, pero ante sí tiene la tarea de mantener el equilibrio entre la ultra izquierda de su partido que le ayudó a convertirse en presidente, y la gran masa que no quiere grandes cambios.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.