DECADENȚE PARALELE

Recenta pacificare din Nagorno Karabah a fost etichetată drept o rezolvare rusească. Dacă formal este așa, adevărul este cu totul altul.

În realitate, Rusia a fost marea perdantă în această criză. A eșuat ca aliată militară a Armeniei, pe care nu a ajutat-o deloc; a eșuat diplomatic deoarece, după victoria azeră datorată ajutorului masiv dat de Erdogan, prestigiul Turciei în lumea asiatică a urcat mult în detrimentul Rusiei. Și mai ales, docilitatea Moscovei: a suportat fără să întreprindă represalii doborârea a două avioane de-ale sale în Siria – cu câtva timp în urmă – și în Nagorno Karabah, chiar în ziua armistițiului. Astfel încât, de acum, lumea nu se mai teme că „…vin rușii!”

Aceasta ar fi putut să fie o problemă episodică locală, însă, dacă o privim împreună cu politica externă americană, am putea crede că a încput o decadență paralelă a celor două mari puteri, care au marcat istoria omenirii în ultimii 80 de ani.

Este de netăgăduit că amândouă au mușcat țărâna în Afganistan; au ieșit și continuă să iasă cu coada între picioare din actualele lor aventuri africane și, în linii generale, își tot pierd condiția de putere cheie în zonele de influență pe care și le-au stabilit  în timpul „războiului rece”.

Azi Washingtonul nu-și mai impune legea în lumea petro-arabă, după cum nici Moscova nu mai hotărăște ce să se întâmple în Munții Caucaz. SUA și Rusia sunt iritate de Turcia lui Erdogan, însă niciuna dintre aceste supraputeri nu a știut – sau nu a riscat – să o oprească din mersul ei hegemonic. Și niciuna n-a știut cum să conviețuiască cu o Chină tot mai bogată și mai expansivă.

Până aici, partea cea mai evidentă a acestui paralelism. Însă privită mai în profunzime, asemănarea continuă și este chiar și mai mare… datorită uneia și aceleiași cauze: banul. Dezinteresul tot mai mare al americanilor față de Siria, Irak sau Peninsula Arabică se datorează mai ales faptului că SUA consideră că supremația lor politico-militară în aceste zone ar costa prea mult. Sau cred că ar costa mai mult decât o intervenție de urgență, dacă lucrurile ar ieși din matcă și le-ar afecta interesele.

În cazul Rusiei, pasivitatea sau înțelegerea cu renunțări a Kremlinului – mult mai puțin predispus decât Casa Albă să părăsească vreo poziție, oricât de mult costă menținerea ei – se datorează tot banilor. Însă, spre deosebire de SUA, aceasta o impune situația financiară a Rusiei care nu-i mai permite nicio aventură oneroasă. Așa că, e nevoită să conviețuiască și să împartă putere și teritorii cu Turcia în Siria sau în Caucaz, în loc să și le dispute, deoarece este singurul lucru pe care i-l permite actuala conjunctură economică din țară.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

DECADENCIAS PARALELAS

La reciente pacificación de Nagorno Karabaj ha sido etiquetada de solución rusa. Y si formalmente es así, la verdad es todo lo contrario.

Porque en realidad Rusia ha sido la gran perdedora de esta crisis. Ha fallado como aliada militar de Armenia, a la que no ayudó en absoluto; ha fallado diplomáticamente porque, después del triunfo azerí gracias a la ayuda masiva de Erdogan, el prestigio turco en el mundo asiático ha subido mucho a costa del ruso. Y, sobre todo, la docilidad de Moscú (soportó sin represalias sendos derribos de aeronaves suyas en Siria – tiempo atrás – y en Nagorno Karabaj, el mismo día del armisticio) le ha quitado al mundo el ancestral miedo al “… ¡ que vienen los rusos…!”

Esto podría haber sido un problema episódico local, pero si se contempla conjuntamente con la evolución de la política exterior estadounidense uno puede creer que ha comenzado una decadencia paralela de las dos grandes potencias que han marcado la historia de la humanidad en los últimos 80 años.

Resulta innegable que ambas mordieron militarmente el polvo en  Afganistán; salieron – y salen – trasquiladas de sus actuales aventuras africanas; y, en líneas generales, van abdicando de su condición de potencia clave en las zonas de influencia que habían establecido durante la “guerra fría”.

Hoy Washington ya no impone su ley en el mundo petro-árabe como Moscú ya no dicta el acontecer en el Cáucaso. EE.UU y Rusia están irritadas con la Turquía de Erdogan, pero ninguna ha sabido – o se ha arriesgado – a pararle los pies en sus aspiraciones hegemónicas. Y tampoco ha sabido ninguna de las dos cómo convivir con una China cada vez más rica y expansiva.

Hasta aquí, lo más evidente de este paralelismo. Pero si se mira más fondo, la semejanza continúa o es aún mayor… aunque por la misma causa : las finanzas. El creciente desinterés estadounidense por Siria, Irak o la Península Arábica se debe ante todo a que la Casa Blanca considera que mantener allá la primacía político-militar resulta demasiado caro. O cree que resulta más caro que una intervención de urgencia si las cosas se salen de madre para sus intereses.

Y en el caso ruso, el Kremlin – mucho menos predispuesto que la Casa Blanca a abandonar posiciones, por caras que sean – la pasividad o la avenencia con renuncias – se debe también al dinero. Pero, a diferencia de los EE.UU., porque sus finanzas están ahora tan maltrechas que no se pueden permitir aventuras onerosas. Así, por ejemplo, convivir compartiendo poder y territorios con Turquía en Siria o en el Cáucaso en vez de disputárselos es lo único que permite actualmente la coyuntura económica del país.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.