Președinta stă la coadă  Washington, Diana Negre

Cu alegerile din 3 noiembrie (2020), americanii nu numai că au schimbat partidul de la Casa Albă, dau au adus-o foarte aproape de putere pe cea care ar putea fi prima femeie președintă a SUA.

Kamala Harris, vicepreședinta aleasă de viitorul președinte Joe Biden, este nu numai prima femeie care ajunge în această funcție, dar este și prima femeie de culoare. Aceste două condițiții erau aproape obligatorii pentru oricare candidat democrat, cu toate că prezența sa nu pare să-l fi ajutat pe Biden să obțină mai multe voturi: în statul California, pe care l-a reprezentat în ultimii ani ca senatoare, voturile ar fi fost oricum pentru Partidul Democrat, iar în restul țării, atracția sa ar fi rămas limitată doar la alegătorii mai de stânga, care în niciun caz nu l-ar fi ajutat pe președintele Trump.

Căci grupurile care favorizează Partidul Democrat sunt, pe de o parte, cei care sunt total de acord cu ideile lor progresiste, în timp ce democrații moderați, mai mult ca sigur, nu au fost deloc entuziasmați de candidatura ei și este posibil ca o parte dintre ei să fi votat cu Trump.

Însă, Harris, este vicepreședintă deoarece democații așteptau „un val albastru” (în SUA conservatorii sunt roșii iar cei de stânga sunt albaștri) și era nevoie de un personaj ca ea, deoarece mulți consideră că reprezintă stânga din partidul lor.

Punctele care o fac atrăgătoare pentru „albaștri” este originea ei: nu este nici măcar jumătate albă, ci jumătate neagră, din partea tatălui ei, și jumătate hindusă din partea mamei. Ambii ei părinți au fost imigranți. Oamenii de culoare și imigranții își au în mod tradițional „căminul politic” alături de Partidul Democrat, cu excepția cubanezilor sau venezolanilor care au fugit de un sistem comunist.

Alt punct este activismul său democrat, mai ales de când este senatoare de California, deoarece intervețiile sale în Senat s-au referit, în general, la programele și activitățile mai progresiste.

Problema este că democrații care – considera partidul – că decideau alegerea, nu au fost cei care au câștigat alegerile pentru Biden, care vine la Casa Alba cu o marjă foarte mică. În plus, în restul alegerilor pentru congresmani și senatori, atât la nivel federal, cât și în cele 50 de state, democrații nu au avansat deloc. Cu excepția, desigur, a „marelui premiu” care ar fi majoritatea în Senatul federal și care s-ar putea schimba în luna ianuarie, în cazul în care câștigă doi candidați democrați, care urmează să fie aleși în niște alegeri speciale.

Dacă republicanii pierd aceste fotolii, în mod sigur Senatul va avea egalitate de voturi, 50 la 50, ceea ce va lăsa decizia la mâna Kamalei Harris, deoarece una dintre prerogativele vicepreședintei este să voteze în Senat tocmai pentru a debloca aceste situații de egalitate.

Deîndată ce se vor mai calma spiritele și se va termina renumărarea voturilor, republicanii se vor reîntoarce la lupta politică obișnuită și le vor reaminti alegătorilor democrați că, cu Kamala Harris, au cumpărat o marfă care nu este cea anunțată la început.

Căci istoria familiei sale contrastează cu cea care a fost prezentată: nici proveniența sa etnică, nici cea familială nu o așează alături de săraci sau de defavorizați: tatăl ei, Donald Harris, s-a născut într-o familia înstărită din Jamaica, și nu a venit în SUA în căutare de un loc de muncă și nici trecând frontiera în mod ilegal, ci pentru a-și face doctoratul, după o licență obținută la Londra. El însuși a recunoscut că familia sa, cu generații mai înainte, a făcut negoț cu sclavi.

Și nici mama ei nu a făcut parte din imigranții săraci: nu a venit din India la 19 ani pentru a spăla vase în vreun restaurant, ca atâția oameni din țara sa, ci pentru a-și lua doctoratul în cercetări medicale asupra cancerului.

Ambilor le-a mers bine: în timp ce partcipau la demonstrații stradale împotriva republicanilor, își continuau studiile și, cu toate protestele lor împotriva politicii americane, niciunul dintre ei nu s-a întors în țara sa. Mama a lucrat într-un centru de cercetări asupra cancerului mamar , iar tatăl este, și în ziua de azi, profesor la o universitate din California.

Cât despre fiică, Kamala, este posibil ca principala sa suferință din copilărie să nu fi fost discriminarea rasială și nici sărăcia sau nesiguranța în care trăiesc imigranții, ci divorțul părinților ei și, mai târziu, moartea mamei ei.

Rasismul nu i-a afectat nici viața personală, deoarece soțul ei este avocatul Douglas Hemloff, alb și „anglo”, dedicat trup și suflet să o ajute pe ea în carieră.

Douglas Hemloff y Kamala Harris

Nici istoria familiei sale nu se încadrează în cea a majorității alegătorilor negri sau săraci (nu se încadra nici cea a lui Obama, născut într-o familie înstărită, cu studii făcute într-o universitate privată din Hawaii, în care, anul de studii costă, azi, 27.000$) şi nici istoria ei personală nu se potrivește cu această categorie: cât a fost procuror al statului California, a devenit celebră pentru poziția ei dură împotriva delincvenților, căci cerea pentru ei pedepse foarte aspre.

Modul ei de a acționa s-a schimbat, desigur, atunci când a ajuns în Senat, unde s-a străduit să fie văzută la stânga partidului său.

Harris ajută prin sprijinul pe care i-l oferă lui Biden și care dă speranțe sectorului mai progresist al partidului. În mod obișnuit, principala activitate a vicepreședinților este să-l reprezinte pe președinte la funeralii și la alte evenimente internaționale de importanță secundară, însă, în cazul ei, principala misiune a funcției pe care o va avea va fi să-l înlocuiască pe președinte dacă moare sau dacă nu va putea să continue în fruntea țării, ceea ce pare mai probabil decât în cazul președinților anteriori.

Mulți cred că Biden nu va putea să-și sfârșească mandatul din cauza unei senilități care ar putea avansa rapid, iar Harris – are 23 de ani mai puțin – va deveni prima femeia de culoare președintă a Statelor Unite ale Americii.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

La presidenta fa cua  Washington, Diana Negre

Amb les eleccions del passat dia 3, els nordamericans no només han canviat de partit a la Casa Blanca, sinó que han posat molt aprop del poder la que podría ser la primera dona presidenta dels Estats Units. ‘

Kamala Harris, la vicepresidenta que va triar el futur president Joe Biden, no es nomès la primera dona que arriba a aquest carrec, tambè es la primera dona de color. Aquestes dues condicions eren gairebé imprescindibles per a qualsevol candidat demócrata, tot i que no sembla que la seva presencia hagi ajudat Biden a aconseguir molt vots: a l’estat de Califórnia, que ha representat en els derrers anys com a senadora, els vots haurien anat per el Partit Demócrata de qualsevol manera i a la resta del país la seva attracció quedaba limitada als votants mes d’esquerra, que de tota manera no haurien ajudat al president Trump.

Perque els grups que afavoreixen al Partit Demócrata son, d’una banda, els que están totalment d’acord amb les seves idees progresistes, mentre que els demòcrates moderats segurament no han estat gaire entusiasmats amb la seva candidatura i es fins i tot posible que una part d’ells hagin votat per Trump.

Harris, peró, es la vicepresidenta perque els demòcrates esperaven una “onada blau” (aquí als EEUU els conservadors son vermells y les esquerres blaves) i calia un personatge com ella, que molts consideren representa l’esquerra del seu partit.

Els punts que la fan atractiva per els “blaus” es el seu històrial familiar: no es ni tant sols mig blanca, sinó que es mig negre per pare i mig india per mare i tant l’un com altre eren inmigrants. La gent de color i els inmigrants tenen el su “llar polític” tradicionalment amb el Partit Demòcrata, llevat d’excepcions com els cubans o veneçolans, que han fugit d’un sistema comunista.

L’altre punt es la seva militancia demócrata, especialmente des que es senadora por Califòrnia, perque les seves intervencions al Senat han estat generalment amb els programes i activitats mes progressistes.

El problema es que els demòcrates que el partit pensaba decidirien l’elecció, no son els que han guanyat les eleccions per a Biden, que arriba a la Casa Blanca amb un margins molt petits.  A mes, en la resta de les eleccions per congressistes i senadors, tant a nivel federal com dels 50 estats, els demòcrates no han avançat gaire.  Llevat, naturalment, del “gran premi” que seria la majoria al Senat federal i que pot canviar al mes de gener si guanyen els dos candidats demócratas que encara han de presentarse a una elecció especial.

Si els republicans perden aquests escons, segurament el Senat tendrá 50-50, el que donarà la decisió precisament a Kamala Harris, perque una de les prerrogatives de la vicepresidencia es votar al Senat per a desbloquejar aquests “empats” legislatius.

Un cop que els ànims s’hagin calmat una mica i que acabin els recomptes electorals, els republicans retornarán a la lluita política habitual i recordaràn als votants demòcrates que amb Kamala Harris van comprar una mercadería diferent de l’anunciada.

Perque la seva historia familiar contrasta amb la que ha pesentat: ni la seva procedencia étnica ni familiar la posen junts als pobres o els desafavorits: el pare, Donald Harris, nascut en una familia benestant de Jamaica, no va arribar als Estats Units per buscar feina ni creuant les fronteres ilegalmente, sinó per fer el seu doctorat desprès d’haver fet la licenciatura a Londres. Ell mateix ha reconegut que la seva familia s’havia dedicat fa algunes generacions al negoci de compra-venta d’esclaus.

I la mare tampoc feia part dels inmigrants pobres: no va venir de la India als 19 anys per a rentar plats en un restaurant com tanta gent del seu país, sino per fer el doctorat en investigacions mediques oncològiques.

A tots dos els va anar be: mentre es manifestaven als carrers contra el republicans, seguien els seus estudis i, malgrat les seves protestes contra la política nordamericana, ni l’un ni l’altre va tornar a casa seva. La mare va tenir un treball en un centre d’investigacions de càncer de mama i el pare es, encara avui, catedràtic en una universitat de Califórnia.

Per a la filla, Kamala, es possible que el seu principal patiment de petita no fos ni la discriminació racial ni la pobresa o precarietat en que viuen els inmigrants, sinó el divorci dels seus pares i, mes endevant, la mot de la seva mare.

El racisme tampoc ha afectat la seva vida privada, perque el marit es l’advocat Douglas Hemloff, blanc i “anglo” -i dedicat a ajudar la carrera de la seva dona.

Douglas Hemloff y Kamala Harris

Si la seva història familiar no encaixa amb la majoria dels votants negres o pobres (com tampoc encaixava la del president Obama, nascut en una familia benestant i estudiant a una escoles privada a Hawaii que avui costa 27.000$ cada any), no es gaire diferent amb la seva. història personal: durant la seva época com a fiscal de l’estat de Califòrnia, es va fer conéixer per la seva posición dura contra els delinqüents per els que demanava penes molt greus.

El tarannà va canviar, naturalment, en arribar al Senat on ha fet tots els posibles perque la vegin a l’esquerra del seu partit.

El que sí ajuda Harris es el suport que ofereix a Biden i que dona esperances al sector mes progresista del partit. Es perque, normalment, la principal feine dels vicepresidents es representar al president en funerals i esdeveniments internacionals de segona importancia, però en el seu cas la principal missió del seu càrrec, que es substituir al president si mor o no pot seguir en funcions, sembla mes probable que amb els presidents anteriors.

Molts pensen que Biden no podrà acabar el seu mandat per el que sembla una senilitat que podría avançar ràpidament i Harris, amb 23 anys de menys, es convertiría en la primera dona i la primera persona de color presidenta dels Estats Units.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.