Un gol de umplut     Washington, Diana Negre

Căderea Uniunii Sovietice, acum aproape 30 de ani, a generat în lume tot felul de așteptări și analize, cum a fost faimosul „Sfârșit al Istoriei” de Francis Fukuyama, care urma declarației entuziaste a președintelui american din vremea aceea, George Bush, conform căreia ne aflam în fața unei „noi ordini mondiale”, care urma să aducă pacea și prosperitatea în restul lumii, fără înfruntările din lungile decade ale Războiului Rece.

Desigur, acel optimism că Omenirea ar fi depășit pentru totdeauna obiceiurile ei milenare de a se lupta și înfrunta nu s-a materializat, iar astăzi, lumea se află într-o răscruce de noi provocări între vechile și noile supraputeri.

Căci, dintre cele vechi, una încearcă să fie din nou ce a fost, iar cealaltă vrea să-și păstreze influența pe care o avea mai înainte: Rusia, succesoarea Uniunii Sovietice, întotdeauna a avut nostalgia vremurilor când era supraputere, iar populația ei nu pare să se mulțumească cu îmbunătățirea economică care i-a adus un nivel de viață mai înalt, și nici cu libertățile democratice care, cu toate că sunt limitate, au mai redus din frica cu care trăia populația ei.

În ceea ce privește SUA, cu toate că posedă cea mai mare forță militară din lume, puterea ei s-a redus: economia americană, cu toate că este prima din lume, are o acerbă concurență chineză, țară care este pe cale să treacă ea pe primul loc, în timp ce puterea militară a Americii este sfidată, lună de lună, de chinezi, atât prin alianțele pe care supraputerea asiatică le face în toată lumea, cât și prin desfășurările Chinei în zonele ei de influență, așa cum se poate observa, în prezent, în insulele pe care le construiește în Marea Chinei Meridionale, stârnind neliniște printre vecinii săi: Vietnam, Malaezia, Filipine sau Taiwan.

Aceste insule sunt adevărate fortărețe militare, cu tuneluri și arme, și care îi permit un control maritim, pe care Statele Unite încearcă să-l oprească, lucru aproape imposibil de realizat.

S-ar părea că cele care au fost supraputerile din secolul XX ar fi intrat într-o decadență paralelă, iar golul rămas l-ar fi umplut China, o țară care pentru analiștii occidentali este dificil de înțeles și, în consecință, este greu de prevăzut ce va face.

Astfel, de exemplu, timp de mulți ani, occidentalii au vrut să ajute China să se dezvolte, deoarece judecau după logica experienței lor, conform căreia o bună economie ar aduce schimbări democratice, așa cum s-a întâmplat în Europa și America.

Însă, tradiția chineză, mult mai veche, este diferită, și nu trebuia să ne așteptăm ca această țară să copieze modelele noastre de dezvoltare, și mult mai puțin să considere alte țări ca modele: în ciuda secolelor de mizerie economică și de colonizare, nu și-a pierdut mândria identității și istoriei sale și, dacă s-au considerat maltratați, chinezi niciodată nu au ajuns să se considere inferiori.

Pentru Moscova, care a încetat să mai fie maestrul vecinilor săi asiatici sau din Europa de Est, ca și pentru Washington, care a pierdut controlul asupra lumii arabe și asupra petrolului acesteia, este din ce în ce mai dificil să știe cum să se poarte cu China, care este, pe zi ce trece, tot mai bogată și tot mai puternică.

Un element comun al acestor două vechi supraputeri este limita lor economică: în cazul Moscovei, economia a dus-o la pierderea Războiului Rece, atunci când președintele Ronald Reagan a făcut ca prin cursa înarmărilor să se prăbușească URSS-ul, deoarece americanii au avut o capacitate economică mult mai mare pentru a dezvolta sistemele de rachete, decât sovieticii, care au rămas epuizați în urma acestei solicitări.

 Azi, Moscova face diplomație pe lângă Iran, însă fără să aibă influența Chinei care, cu investițiile și ofertele ei comerciale, poate determina o renunțare  la comerțul cu occidentalii, precum și speranța ca Beijingul să ajute la dezvoltarea programului nuclear iranian.

Și tot azi, americanii, care se compară cu vechiul Imperiu Roman, se află într-o situație la fel ca Cezarii de acum două mii de ani, căci nu le convine, sau nu pot să se întindă prea mult: este prea costisitor să mențină o prezență a trupelor lor în Siria, Arabia, Afganistan sau Irak. Și cu atât mai puțin, să trimită trupe sau rachete într-un caz punctual.

Desigur, Beijing profită de situație pentru a umple golurile și nu numai că vinde filosofia sa țărilor sărace africane sau sud-americane, dar a ajuns să-și deschidă școli de prestigiu în SUA, pentru a-i „învăța” pe americani cum trebuie să înțeleagă viața.

Nu putem uita că și Turcia, care speră să recupereze măcar o parte din ceea ce a fost Imperiul Otoman, face excursii diplomatice în Orientul Apropiat, cu toate că aceste sarcini nu-i revin unei țări membre NATO, și încearcă să stabilească punți cu Africa.

Nici Wahsington și nici Moscova nu au motiv – nici destui bani  – pentru a se plânge: politica, la fel ca Natura, nu permite existența vidului.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Un buit per a omplir   Washington, Diana Negre

La caiguda de la Unió Soviètica fa gairebé 30 anys, va generar arreu del món tota mena d’expectatives i anàlisis, desde el famòs “Fi de la Història” de Francis Fukuyama, que seguia la declaración entusiasta del llavors president nordamericà George Bush, que ens trobavem devant d’un “nou ordre mundial” que portaría pau i prosperitat a la resta del món, sense els enfruntaments de les dècades llargues de la Guerra Freda.

Naturalment, tant optimisme que la Humanitat haurie superat per sempre els seus hàbits mil.lenaries d’enfruntaments  i lluites, no s’ha materialitzat i avui el món es troba en una cruïlla de nous reptes entre les velles i les noves superpotències.

Perque, de les velles, una tracta de tornarho a ser i l’altre tracte de mantener la seva influencia: Rússia, l’hereu de la Unió Soviètica, ha tingut sempre nostàlgia dels seus temps de superpotencia i la población no sembla tenir prou consol en la millora económica que li ha portat un nivel de vida mes alt, ni en les llibertats democràtiques que, tot i ser limitades, han reduït la por de la seva població.

Pel que fa els Estats Units, tot i tenir encara la força militar mes potent del món, te un poder minvat: la seva economía, malgrat se la primera del món te avui una forta competencia xinesa que amenaça amb passarli devant i el seu poder militar reb mes i mes desafiaments xinesos, tant per les al.liances que la superpotènacia asiática va fent arreu del món, com per el desplegament xinès en les seves àrees de influencia, com hom pot veure avui en les illes que va posant en el Mar de Xina meridional i que tant poc agraden als seus veins com Vietnam, Malasia, les Filipines o Taiwan.

Aquestes illes son autentiques fortificacions militres, amb tunels i armaments, que li han donat un control marítim que els Estats Units tracten de frenar, però es gaire impossible que aconsegueixin impedir.

Sembla com si les que eren les dos superpotències del secle XX hagin entrat en una decadéncia paral.lela i el seu vuit l’ha omplet la Xina, un país que per les analistas occidentals es molt difícil d’entendre i, en consequència, preveure el que farà.

Així, per exemple, durant molts d’anys els països occidentals volien ajudar al desenvolupament xinès, perque aplicaven la llògica de la seva experiència, que una bona economía portaria canvis democràtics com havia passat al mon que coneixen a Europa i Amèrica.

Peró la tradició xinesa, molt mes vella, es un altre i no calia esperar que copiessin els nostres models de desenvolupament, i encara menys que consideressin altres països com a models: malgrats els secles de miseria económica i de colonització, no han perdut l’orgull de la seva identitat i la seva historia i, si s’han considerat maltractats, mai no han arribat a pensar que siguin inferiors.

Per a Moscou, que ha deixat de ser el mestre dels seus veins asiàtics o de l’Europa oriental, com per a Washington, que també ha perdut el control del món àrab i el seu petroli, els es cada cop mes difícil saber com han de tractar la Xina, que no para de crèixer i de ferse mes rica i poderosa.

Un element comú a les dues velles superpoténcies es la seva limitació económica: en el cas de Moscou, l’economia ja li va fer perdre la Guerra Freda quan el president Ronald Reagan va decidir que la cursa d’armaments portaría l’enfonsament de la URSS perque els nordamericans tenien molta mes capacitat económica per desenvolupar míssils i els soviètics quedarían exhaurits.

 Avui, Mosocu fa servir la diplomacia al Iran, pero sensa la influencia que pot tenir la Xina amb les seves inversions i ofertes comercials que els permeten pensar en renunciar a negocis amb els occidentals i també esperar que Pekin els ajudi a desenvolupar el seu programa nuclear.

I avui els nordamericans, que tants comparen amb el vell Imperi Romà, també troben com els Cèsars de fa dos mil anys que no els convé -o no poden- estendre’s tant: mantener una presencia a Siria, Arabia, Afganistà o l’Irak, es massa car. Molt menys, en qualsevol cas, que enviar tropes o míssils en un cas puntual.

Naturalment, Pekin aprofita per a omplir els buits i no sol ven la seva filosofía als països pobres africans o sudamericans, sinó que fins i tot va posant escoles de prestigi als Estats Units, per a “ensenyar” els nordamericans com cal entendre la vida.

I no podem oblidar Turquia, que també te aspiracions a recuperar part del poder de l’Imperi Otomá i fa excursions diplomàtiques al Próxim Orient, per molt que no corresponguin a un país de l’Otan, i tambè tracte d’establir ponts amb Africa.

Ni Wahsington ni Moscou tenen motiu – ni prous diners  – per a queixarse: la política, com la Natura, no permet els buits.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.