Sfârșit de an – și de etapă    Washington, Diana Negre

Depășirea pandemiei COVID ar putea fi cea mai bună știre a anului 2021, dacă într-adevăr vaccinurile ne vor scăpa de această plagă, dar finalul lui 2020 coincide și cu încheierea unuia dintre cele ma bizare mandate prezidențiale din istoria SUA.

Pentru Donald Trump, al cărui vis de a fi președinte a devenit realitate, fiind o surpriză chiar și pentru el, cei patru ani ai săi de mandat se sfârșesc rău, așa cum au și început.

Urmând obiceiul de a fi el însuși cel mai rău dușman al său, în ultimele săptămâni petrecute la Casa Albă, își etalează slăbiciunile și își ascunde meritele.

Căci realizări a avut într-adevăr, în ciuda personalității sale neatractive și cu toate că mai toate au fost obținute numai în domeniul economic: economia americană a crescut. A crescut în așa fel, încât au beneficiat gurpurile cele mai defavorizate, adică, negrii, imigranții și muncitorii foarte puțin calificați. De asemenea, a creat bazele pentru a înlesni această creștere: a redus normele greoaie care împiedicau înființarea de noi întreprinderi și impuneau mari cheltuieli juridice pentru a atinge niște coduri greu de îndeplinit, dar și de înțeles, cu toate că, este posibil ca succesorul său, Biden, să pregătească noi norme, care le vor anula pe cele impuse de el.

Problemele de care s-a izbit Trump când a venit la Casa Albă – și care, într-un fel, i-au adus victoria – adică, divizările din societatea americană, nu numai că nu s-au rezolvat, dar chiar s-au agravat. Trump lasă în urma sa o țară și mai încleștată decât era acum patru ani, până într-atât, încât un mare număr de americani îi consideră „pe ceilalți” niște dușmani mai mari decât rivalii lor economici și militari, cum sunt Rusia și China.

Într-o simetrie tristă, plecarea sa se aseamănă mult cu sosirea sa la președinție: republicanii care l-au primit fără entuziasm atunci, azi, îi spun adio, răsuflând ușurați. Mulți s-au întrebat la vremea respectivă cum a fost posibil ca politicienii republicani de centru, obișnuiți să negocieze compromisuri și să se poarte elegant și cuviincios, să tolereze izbucnirile și capriciile președintelui lor.

Rațiunea a fost, desigur, simțul practic pe care îl are țara aceasta, lipsită de reflecții teoretice, dar foarte adaptată la realitățile momentului. Astfel, cu toate că între republicani există mulți „never Trumpers” (niciodată nu vom fi Trump-iști), vocile lor nu prea s-au auzit, căci au fost acoperite de cei care erau dispuși să colaboreze cu un personaj care nu le plăcea. Unii au făcut-o deoarece era mai util să lucreze cu un președinte din partidul lor, decât să se războiască cu el până în pânzele albe, alții, deoarece Trump a câștigat alegerile respectând normele constituționale. Au existat, desigur, și unii care au fost de acord cu el și l-au urmat orbește.

Au fost uitate, în acești patru ani, afinitățile politice pe care le-a avut Trump toată viața: la fel ca fostul primar al New Yorkului, Michael Bloomberg, care a venit din tabăra democraților în care a militat toată viața sa, deoarece a putut fi candidat doar ca republican, Trump a părăsit Partidul Democrat pe care l-a sprijinit pănă atunci, pentru simplul motiv că nu-i lăsa nicio posibilitate să candideze la președinție. Lumea încă își amintește că, la alegerile primare din 2016, fiii săi nu au putut vota pentru el… deoarece încă figurau pe listele democraților.

Desigur, Partidul Democrat nu are niciun interes să-și amintească că Trump a fost „unul de al lor”, un lucru ușor de făcut într-o țară ca SUA, unde partidele politice nu prea desfășoară activități politice în afara campaniilor electorale.

Acum, când trebuie să plece, se pare că Trump s-a întors la rădăcinile sale, atât din punct de vedere politic, cât și personal.  În politică, apără, acum, chiar împotriva partidului său, niște ajutoare economice care sunt sprijinite, în principal, de democrați, cum este acordarea unei a doua tranșe de ajutoare în bani pentru întreaga populație. Legea pe care a semnat-o recent prevede ca fiecare american să primească câte 600 de dolari, pentru a i se compensa pierderile cauzate de pandemie, dar, acum, Trump s-a alăturat democraților care cer câte 2000 de dolari.

În împrejurări normale, majoritatea republicanilor, probabil, s-ar fi opus acestei majorări din cauza marelui deficit existent în banul public, însă, alegerile încă nu s-au încheiat și vor să sporească șansele de succes ale celor doi candidați senatoriali ai lor în statul Georgia, de care depinde controlul asupra Senatului, aflat încă în mâinile republicanilor. Iar rezultatul este că, în Camera Reprezentanților, aceste ajutoare au fost votate cu o majoritate covârșitoare, căci mulți republicani s-au alăturat democraților. Au putut să facă acest lucru deoarece aveau sprijinul lui Trump.

În Senat, chestiunea a fost mai spinoasă, căci liderul republican, senatorul Mitch McConnell, s-a opus acestei măsuri și s-a folosit de toate mijloacele legale pentru a închide dosarul. Or, ca orice lege, nu poate fi aprobată, dacă nu are sprijinul ambelor camere.

Acest lucru a stârnit furia lui Trump, care îi critică pe cei care au fost camarazii săi de partid, în cei patru ani de președinție, iar acum se simt liberi să facă politica pe care o consideră a fi cea mai convenabilă.

Aceasta ne face să ne gândim la viitorul pe care îl va avea în curând Donald Trump. Ultimele sale acțiuni ne arată că dorește să rămână în opozițe și chiar să candideze din nou la prezidențialele din 2024. Să rămână în opoziție este posibil și chiar ușor, însă nu e clar dacă va rămâne lider republican, deoarece atât țara, cât și partidul înclină să dea pagina – chiar și sprijinitorii săi – și să găsească o figură nouă.

Nu înseamnă că i se vor închide căile, deoarece este posibil ca el să înființeze un „Partid Trumpist”, cu posibilități de succes tot atât de mari ca cele pe care le-a avut, în trecut, orice mișcare spre un al treilea partid: liderii respectivi au reușit cel mult să risipească șansele electorale ale partidului din care s-au desprins, deoarece niciunul nu a câștigat vreodată. Desigur, acest lucru nu-l sperie pe Trump, un om care consideră că se află pe deasupra normelor care li se aplică celorlalți… și care a demonstrat că, de multe ori, a obținut ce a vrut el.

Dar, toate aceste planuri se izbesc de două piedici împortante: cea legală, căci, probabil, există procurori și cabinete de avocați care pândesc să-i poată imputa ceva, și chiar visează să-l vadă după gratii, și cea personală: va putea rezista capriciosul miliardar să nu se întoarcă la afaceri pentru a face iar bani sau pur și simplu să se bucure de averea sa, petrecându-și ziua jucând golf sau savurând plăcerile pe care i le oferă bogăția sa?

Care sunt aceste plăceri putem doar să ni le imaginăm, nu să le știm: nici jurnaliștii care scriu despre aceste lucruri și nici majoritatea publicului cititor nu au experiența folosinței și bucuriei unor miliarde de dolari.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Fin de año – y de etapa    Washington, Diana Negre

Dejar el Covid atrás podría ser la mejor noticia de 2021, si es que las vacunas realmente consiguen librarnos de esta plaga, pero el final del aciago 2020 coincide también con el cierre de uno de los mandatos presidenciales más extraños en la historia de Estados Unidos.

Para Donald Trump, cuyo sueño de llegar a presidente se convirtió en realidad en medio de una sorpresa tan general que incluso le incluía a él, sus cuatro años de mandato terminan tan mal como empezaron.

Siguiendo la costumbre de ser su peor enemigo, las últimas semanas vividas en la Casa Blanca están sirviendo para poner de relieve sus flaquezas y ocultar sus logros.

Porque logros, a pesar de su poco atractiva personalidad, los ha tenido, aunque hayan sido casi exclusivamente en el terreno económico:  La economía norteamericana creció y lo hizo en una forma que benefició a grupos menos favorecidos, como los negros, los inmigrantes y los trabajadores poco cualificados.  También sentó unas bases para favorecer este crecimiento, como la reducción de normativas farragosas que dificultaban el establecimiento de nuevas empresas y exigían costosos gastos jurídicos para cumplir con códigos difíciles de aplicar -y entender, aunque es probable que su sucesor Biden se prepare para aplicar nuevas normas que anularán estas acciones de Trump.

Los problemas que Trump encontró al llegar a la Casa Blanca -y que en cierta forma hicieron posible su victoria- como las divisiones dentro de la sociedad norteamericana, no sólo que no se han resuelto, sino que se han agravado.  Trump deja detrás un país todavía más enfrentado de lo que estaba hace cuatro años, hasta el punto de que un gran número de norteamericanos ve a “los otros” como un enemigo mayor de lo que pueden ser rivales económicos o militares, como Rusia o China.

En una triste simetría, su salida del cargo se parece mucho a su llegada: los republicanos que le recibieron con poco entusiasmo le dicen hoy adiós con gran alivio.  Muchos se preguntaron en su día cómo era posible que políticos republicanos de tendencias centristas, acostumbrados a negociar compromisos y a mantener las buenas formas, aceptaran los exabruptos y caprichos de su presidente.

La razón fue seguramente el sentido práctico de este país, en que hay poca reflexión teórica y mucha adaptación a las realidades del momento. Así, aunque entre los republicanos haya muchos “never Trumpers” (nunca Trump), sus voces se oyeron poco, cubiertas por las de aquellos dispuestos a colaborar con un personaje que no les gustaba.  Unos lo hicieron por la realidad de que era más útil y conveniente trabajar con un presidente de su partido que hacerle la guerra a ultranza, otros porque no querían sumarse a la “resistencia” del campo demócrata, especialmente porque Trump ganó las elecciones según las normas constitucionales. Finalmente, hubo y hay quienes están de acuerdo con él y le ofrecen un apoyo numantino.

Olvidadas quedaron en estos cuatro años las afinidades políticas demostradas por Trump a lo largo de su vida: igual que el ex alcalde de Nueva York Michael Bloomberg, que se pasó del bando demócrata en que había militado toda su vida porque tan solo podría presentar su candidatura como republicano, también Trump abandonó al Partido Demócrata que había apoyado hasta entonces pues no le daba opción para presentarse.  Algunos todavía recuerdan que, durante las primarias de 2016, sus hijos no pudieron votar por él en las elecciones primarias…porque todavía figuraban inscritos como demócratas.

Naturalmente, el Partido Demócrata no tiene interés alguno en recordar que había sido “uno de ellos”, cosa fácil en un país como Estados Unidos, donde los partidos apenas tienen actividad fuera de las campañas electorales.

Ahora que se le acaba el tiempo presidencial, Trump parece haber vuelto a sus raíces, tanto política como personalmente.  En la política, defiende ahora contra su propio partido unas ayudas económicas que tienen su principal apoyo entre los demócratas, como la concesión de una segunda tanda de ayudas económicas a todo el país. La ley que él firmó recientemente contempla dar 600 $ a cada norteamericano para compensarle por las pérdidas económicas causadas por la pandemia, pero ahora se ha sumado a las filas demócratas que exigen 2000 $.

En circunstancias normales, es probable que la mayoría de los republicanos se opusieran a este incremento debido al gran déficit del erario público, pero las elecciones aún no se han cerrado y quieren aumentar las posibilidades de éxito de sus dos candidatos senatoriales en el estado de Georgia, de las que depende el control del Senado, todavía en manos republicanas. La consecuencia es que la Cámara de Representantes votó en favor de las ayudas máximas con una amplia mayoría, pues muchos republicanos se unieron a los demócratas, algo que además podían hacer porque tienen el apoyo Trump.

La cuestión fue más espinosa en el Senado, cuyo líder republicano el senador Mitch McConnell se opuso a la medida y aprovecha todas las maniobras legales para darle carpetazo.  Como cualquier ley, no se puede aprobar sin el apoyo de las dos cámaras.

Esto provocó las iras de Trump, quien critica ahora duramente a quienes fueron sus correligionarios durante los pasados 4 años, pero que ahora se sienten liberados para hacer la política que consideran más conveniente.

Y todo esto nos lleva al futuro que espera al pronto expresidente.  Sus acciones recientes indican que desea seguir en la oposición e incluso considera volver a presentarse en las elecciones de 2024. Seguir en la oposición es, naturalmente, siempre posible y hasta fácil, pero no está muy claro que pueda hacerlo como líder republicano, porque tanto el país como el partido se inclinan -incluso entre los seguidores de Trump- por pasar página y buscar una cara nueva.

Esto no significa que los caminos se le cierren, porque tal vez esté preparando un “Partido Trumpista”, cuyas posibilidades de éxito son tan grandes como los movimientos hacia un tercer partido en otros años: lo máximo que sus líderes han conseguido cuando lo han intentado, ha sido anular las posibilidades electorales del partido al que habían pertenecido, pero ninguno de ellos ha ganado jamás.  Naturalmente, esto no ha de arredrar necesariamente a Trump, un hombre que se considera por encima de las normas que aplican a los demás…y cuya vida ha demostrado que muchas veces se ha salido con la suya.

Pero todos estos planes se enfrentan a dos dificultades importantes: la legal, pues hay probablemente fiscales y bufetes de abogados a la espera de poderle imputar algo -e incluso sueñan con ponerlo tras las rejas- y la personal: el millonario caprichoso que ha sido durante toda su vida, ¿podrá resistir el señuelo de volver a nuevos negocios o simplemente disfrutar de su fortuna y pasar el día jugando al golf o gozando de los placeres que le ofrece su fortuna?

Cuáles son esos placeres lo podemos más imaginar que saber: ni los periodistas que escribimos de estas cosas, ni la mayoría de nuestros lectores, tienen experiencia en el uso y disfrute de miles de millones de dólares.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

RETICENȚE ÎN LEGĂTURĂ CU COVID-19   Washington, Diana Negre

Pe măsură ce cifra contagiaților și morților din cauza COVID-19 continuă să crească, americanii văd în vaccin unica posibilitate de a avea siguranța că nici ei și nici familiile lor nu se vor mai îmbolnăvi, iar economia țării va continua să se redreseze, după puternica prăbușire din cel de al doilea trimestru al acestui an.

Și totuși, nu există o aceptare prea mare a vaccinurilor, deoarece mai puțin de jumătate din populația țării crede că nu vor fi sigure și nu vor avea rezultate bune. Însă, 62% se declară dispusă să se lase vaccinată, atunci când va fi posibil.

Pentru moment, există un calendar provizoriu pentru a administra cele două vaccinuri aprobate de autoritățile sanitare americane (Pfizer și Moderna), cu toate că, deocamdată, nu este decât o listă de preferințe fără date specifice. Este o programare previzibilă, după ce s-a văzut care sunt grupurile cele mai amenințate. Însă, aceasta nu înseamnă că majoritatea populației este convinsă că vaccinurile le vor primi tocmai cei care vor avea cea mai mare nevoie de ele: doar 46% crede că distribuirea va satisface într-adevăr nevoile populației.

Și aceasta, deoarece, pe de o parte, este foarte dificil să aduci vaccinurile în locuri cu populație mică, unde lipsesc instalațiile pentru păstrarea lor la temperaturi mai joase de minus 70 de grade. Pe de alta, deoarece există suspiciuni că deciziile vor fi influențate de rasisme, discriminări și favoritisme.

Dacă analizăm aceste păreri, este imposibil să nu fim surprinși: comunitatea în care există cel mai mare risc de contagiu și cele mai mici posibilități de recuperare este cea a cetățenilor negri, însă tot ei sunt cei care au cea mai mică intenție de a se vaccina: doar 26% se declară dispuși să o facă, mult mai puțin decât procentajul de 43% al albilor și de 36% al altor minorități.

În categoria cea mai favorabilă vaccinării, adică persoanele de peste 65 de ani care doresc să li se administreze vaccinurile cât mai repede posibil, doar 69% sunt dispuși să o facă.

Acest lucru nu este o problemă în aceste momente, deoarece vaccinul produs de firma Pfizer, care a început să le administreze de dinainte de Crăciun, este limitat la doar 20 de milioane de doze – ceea ce reprezintă o disponibilitate pentru numai 10 milioane de doze, căci, pentru fiecare persoană, e nevoie de câte două doze. Vaccinul firmei Moderna a primit aprobarea câteva zile mai târziu.

Însă, se prevede să existe, cât mai curând, suficiente vaccinuri pentru toată lumea: Moderna a promis 200 de milioane de doze, la fel ca Pfizer, care, cum spuneam, deja a început să le distribuie. Guvernul federal a dat acestor firme, prin contract, câte patru miliarde de dolari pentru a finanța vaccinurile. Aceste cantități vor fi suficiente până la sfârșitul lunii iulie, deoarece problemele logistice de transport și manipulare sunt considerabile: cu greu vor putea fi vaccinate peste 200 de milioane de persoane, cât acoperă cantitățile actuale.

Totalul populației americane este de 329 de milioane, iar guvernul și-a rezervat dreptul de a comanda 400 de milioane de doze Pfizer și 300 de milioane de Moderna, ceea ce este mult peste nevoile pentru a putea vaccina întreaga populație.

Nu numai că există probleme tehnice de transport și păstrare la temperaturi foarte joase, dar sunt și temeri că vor fi delincvenți care vor încerca să fure din vaccinuri. Companiile producătoare au cerut garanții guvernului, iar acesta a hotărât să instituie controale ale poliției și chiar ale armatei pentru a proteja livrările.

Este inevitabil, însă, ca într-o chestiune care a dat peste cap toată viața și economia țării, probleme sociale obișnuite: posibila discriminare a negrilor, a minorităților, a femeilor, sau diferențele dintre bogați și săraci, să nu provoace înfruntări politice.

Și aceasta cu toate că deja există un fel de calendar: mai întâi vor fi vaccinați cei din sectorul sanitar și vârstnicii din casele de bătrâni, pe urmă cei care au peste 75 de ani și grupurile de risc, urmați de cei care au peste 65 de ani, și, la sfârșit, restul populației care, în mod sigur, va fi vaccinată începând din cel de al doilea trimestru al anului. Mulți cred că cel de al doilea grup, adică cei mai în vârstă, vor fi vaccinați începând din a doua parte a lunii ianuarie.

Cu timpul pe care îl necesită vaccinarea marii majorități a populației – și în cel mai bun caz să dobândească imunitatea care se dorește -, perspectiva nu este deloc bună, deoarece, în ultima vreme, mor, zilnic, până la 3000 de americani.

Pentru a ajunge cât mai rapid la o protecție eficientă, unii experți sugerează să se facă acasă milioane de teste, ceea ce ar fi rapid și ieftin; se pot obține rezultatele aproape imediat, iar testele se pot cumpăra ușor, dacă sunt aduse în toate farmaciile locale, adică în marile rețele, cum sunt CVS, Walgreens sau Walmart. Acestea au și promis că își vor spori capacitățile pentru a putea păstra vaccinurile congelate și a le oferi aproape de zonele rezidențiale din interiorul și din afara orașelor.

Într-o țară cu dimensiuni gigantice cum sunt SUA, acest lucru este important deoarece 90% dintre americani locuiesc la mai puțin de 15 kilometri de un Walmart, rețeaua de magazine în care se pot cumpăra de toate, de la alimente, până la televizoare, medicamente sau plante pentru grădină.

Este posibil ca această propunere să nu fie pe placul colegiilor medicale, laboratoarelor și spitalelor, unde, în prezent, se fac orice fel de teste, la niște prețuri astronomice, pentru cei care nu au asigurare, uneori și de zece ori mai mari decât tarifele asiguraților.

Însă este o schimbare cerută de multă vreme, pentru a oferi aces tuturor americanilor la prețuri rezonabile. Fără presiunea și neliniștea pandemiei, ar fi greu de învins rezistența puternicelor organizații care donează milioane de dolari pentru a influența procesul legislativ.

Pentru ca toată lumea să aibă în casă un pachet cu 20 de teste, ar fi nevoie ca guvernul să plătească doar un miliard de dolari pentru a finanța producerea acestora, ceea ce ar reprezenta numai 0.1% din ceea ce a costat până acum, în SUA, lupta împotriva pandemiei.

Aceasta ar permite ca asimtomaticii să afle și să ia măsuri din timp pentru a-și proteja familia și anturajul.

Din punct de vedere politic, ar fi foarte rentabil pentru noua administrație a președintelui Joe Biden, care își va prelua funcțiile peste 3 săptămâni: lumea va uita treptat că cea mai rapidă producere a unui vaccin din istorie s-a făcut sub președinția lui Trump, căci va vedea cum Biden câștigă premiul pentru controlul pandemiei.  

La fel ca în cazul altor maladii sau crize, schimbările pe care le va aduce COVID -19 vor fi de durată și de mare importanță în societatea americană, deoarece aceasta va oferi pacienților mai mult control și, în mod sigur, va reduce prețurile celui mai scump medicament din lume (11.600 de dolari anuali, pe cap de locuitor, aproape 18% din PIB, în comparație cu 3200 de euro, în Spania, reprezentând 6% din PIB).

Este aproape sigur că vor deveni foarte populare și alte teste, ca cel al gripei, care va evita molipsirea în școli și întreprinderi, cu toate că aceste spații se vor schimba și nu se vor mai afla în săli și birouri, ci acasă, la funcționari, tehnicieni și alte tipuri de muncitori, cu consecințe care încă nu se pot prevedea prea bine în transporturi și în grădinițele pentru copii, deoarece părinții vor lucra de acasă. Sau milioanele de birouri construite în toată țara, care nu se știe ce vor deveni. 

Cu toate că situația medicală din SUA este una foarte specială, dacă ne uităm la toate schimbările pe care le-au adus tehnologiile și obiceiurile americane, trebuie să ne gândim că aceste schimbări vor avea loc și în țările europene.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

LES RETICENCIES DEL COVID   Washington, Diana Negre

A mesura que la xifra de contagis i morts per el Covid-19 segueix creixent, els nordamericans veuen la vacuna com l’unica solució per a recuperar la tranquilitat que ni ells ni les seves famílies caurán malalts i que l’economia del país seguirà recuperantse de la forta caiguda del segón trimestre d’aquest any.

Malgrat aixó, no hi ha una acceptació massa gran de les vacunes perque ni tant sols la meitat del país creu que serà segura i donarà bons resultats, tot i que el 62% es declara disposat a deixarse vacunar quan sigui posible.

De moment, hi ha un calendari provisional per a administrar les dues vacunes aprobades per les autoritats sanitàries nordamericanes (Pfizer i Moderna), tot i que de moment no es mes que una llista de preferències i no hi ha dades especifiques. Es una programació previsible desprès d’haver vist quins son els grups en mes perill, el que no vol dir que la majoria del païs estigui convençuda que la rebràn els que mes els cal: nomès el 46% pensa que la distribució  correspondrà a les necessitats de la població.

I es perque, en part, es molt difícil fer arribar les vacunes a indrets amb poca gent i sense instal.lacions per a mantener les vacunes refrigerades a tempetures de menys de 70 graus sota cero. Peró tambié perque hi ha sospites que en les decisions hi haurà influències racistes, discriminació i favoritisme.

Si hom analitza aquestes opinions, es imposible no quedar sorprès: el col.lectiu on hi ha mes risc de contagi i menys possibiliats de recuperació, es el de ciutadans negres, peró son precisament ells qui menys dessitg tenen de vacunarse: només el 26% es declara disposat a ferho, molt menys que el 43% dels blancs i el 36% d’altres minories.

En el col.lectiu mes favorable a la vacunació, que es la gent de mes de 65 anys i que es declara partidari de administrarla tant aviat com posible, nomès el 69% està disposat a que els hi posin.

Aixó no es un problema en aquests moments, perque la vacuna de Pfizer que ja es va començar a administrar abans de Nadal encara està limitada a 20 milions de dosis -el que representa una disponibilitat per 10 milions perque cal dues dosis per persona i la de Moderna no va rebre l’aprobació fins uns dies mes tard.

Però la previsió es que hi hagi prou per a tothom -i aviat: Moderna ha promès 200 milions de dosis, igual que Pfizer, que  ja ha començat a distribuir . Aquest es un contracte amb el govern federal, que ha donat a cada una 4 mil milions de dòlars per a finançar les vacunes. Amb aquests quantits n’ha d’haver prou fins al mes de juliol, perque els problems logistic de transport i manipulació de la vacuna son considerables i difícilment podrán vacunar mes dels 200 milions de persones que estarán cobertes amb les dues vacunes.

La població total nordamericana es de 329 milions i el govern s’ha reservat el dret d’encarregar 400 milions de dosis de Pfizer i 300 milions de Moderna, el que es molt mes del necesaie per vacunar tota la població.

No nomès hi ha problemes tècnics de transport i manteniment de las baixes temperaturas, també hi ha por que hi hagi delinqüents que la vulguin robar, així que les mateixes companyies han demanat garanties al govern, que ha decidid posar controls policial i fins i tot fer servir l’exèrcit per a protegir els suministres.

Es inevitable, però, que en una qüestió que ha trasbalsat tota la vida i l´economia del país, els problemes socials habituals, com la posible discriminació contra negres, minories inmigrants, dones, o les diferències entre rics i pobres, provoqui enfruntaments polítics.

I aixó malgrat que ja tenim una mena de calendari: primer els treballadors sanitaris i residents de centres per a gent gran, desprès els de mes de 75 anys i grups de risc, seguits dels de mes de 65 anys, abans d’anar a la població en general, que segurament la començarà a rebre en el segón trimestre de l’any. Molts pensen que el segón grup, es a dir els mes vells, la començaràn a rebre en la segona meitat de gener.

Amb el temps necessari per a que la gran majoria de la población estigui vacunada – i en el cas mes positiu que rebi la protecció que hom busca-, el panorama no es gaire bó perque ara están morint alguns dies fins a 3000 nordamericans.

Per a donar una protección mes rápida, alguns experts sugereixen que hi hagi milions de dosis per ferse la proba a casa, una cosa que costa poc en temps i diners: hom pot tenir els resultats de manera gairebé inmediata i comprar les probes hauria de ser fàcil si les tenen a les farmàcies locals, que son les grans cadenes com CVS, Walgreens o Walmart, que a mès han promès ja ampliar les seves instal.lacions per a poder guardar les vacunes congelades i oferirles aprop de les àrees residencials dins i fora de les ciutats.

En aquest país de dimensions gegantines, aixó es important perque el 90% dels nordamericans viuen a menys de 15 kms d’un Walmart, la xarxa de botigues on hom ho pot comprar tot, des de que-viures fins televisions, medicaments o plantes per els jardins.

Es probable que aquesta sugerència no agradi gaire als col.legis de metges, els laboratoris i els hospitals, o avui la gent hi ha d’anar per a ferse qualsevol proba a uns preus astronòmics per els que no tenen mutua -sovint mes de 10 vegades que les tarifes de les asseguradores.

Però es un canvi que hom demana des de fa molt, per a donar accès a tothom a uns preus raonables.  Sense la presió i l’angoixa de la pandèmia, seria difícil superar la resistència de organitzacions poderoses que donen milions de dòlars per a influïr en el procès legislatiu.

El que caldria perque tothom tinguès a casa un paquet per a 20 probes seria que el govern hi posi nomès mil milions de dòlars per a finançar la fabricació, el que nomès representaría el 0.1% del que ha costat fins ara lluitar contra la pandèmia als EEUU.

Aixó permetria que els contagiats asintomàtics ho sapiguesin per prendre les mesures de protegir la seva familia i el seu entorn.

Políticament, seria molt rendible per la nova administración del president Joe Biden, que entra en funcions dins de 3 setmanes: la gent anirà oblidant que la producción de vacunes mes rápida de la historia es va fer amb el president Trump, per veure com Biden es porta el premi per el control de la pandèmia.

Com amb altres malalties o crisis, els canvis que el Covid19 portarà seràn de gran abast i duradors en la societat nordamericana, perque donarà als pacients mes control i es segur que reduïrà els preus de la medicina mes cara del món (11.600 $ a l’any per persona i gairebé el 18% pel PIB, comparat amb el 3200 Euros a Espanya amb un 6% del PIB)

Es gairebé segur que es faràn populars altres tests, com per la grip, que evitaría contagis a escoles i empreses, tot i que molts d`aquests llocs canviaràn perque ja no hi seràn en oficines empresarials, sinò en la casa dels funcionaris, tècnics i altres tipus de treballadors, amb les consequències que hom encara no pot preveure gaire bé en el món del transport, de les guarderies que no caldràn perque els pares traballen des de casa, o els milions d`oficines buides arreu del país que hom no sap encara en què es convertirán.

Tot i que la situación mèdica als Estats Units es molt peculiar, si ens fixem en tots els canvis que la seva tecnología i costums ens han portat, hem de pensar que també en aixó veurem canviar les estructures i els costums a Europa i a casa nostra.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

UN RĂU PREA FRECVENT ȘI PREA RĂSPÂNDIT   Washington, Diana Negre

Trecerea lui Donald Trump pe la președinția SUA și crisparea socială pe care a declanșat-o nu au fost un episod local, ci un spectaculos semnal de alarmă pentru țările industrializate. Acest fenomen se poate repeta oriunde și oricând, uneori cu o și mai mare virulență.

Dacă privim atent și fără pasiune, vedem că ascensiunea lui Trump nu a fost decât izbucnirea electorală a unei vechi și profunde nemulțumiri sociale. Simptome ale acestei nemulțumiri cauzate de un crescând dezechilibru economic din societatea americană s-au ivit acum 15-20 de ani, când au năvălit în politică niște personaje bizare, cu programe neverosimile (cum au fost, de pildă, Buchanan sau Ross Perot). În vremea aceea, impactul a fost trecător, deoarece nemulțumirea unui mare sector al țării se afla de abia la început.  

În schimb, cu Trump, această nemulțumire s-a întins, cu o intensitate enormă, la aproape jumătate din populația țării. Atât de enormă încât Trump a fost omul Partidului Republican cu un program care contrazicea în multe puncte filosofia politică tradițională a partidului.

Acum, că Trump pleacă de la Casa Albă, s-ar putea crede că lucrurile revin la normalitate. Însă, adevărul este că divizarea rămâne, deoarece dezechilibrul se menține. Ba chiar mai mult: fenomenul Trump este alarmant, deoarece cauzele care l-au generat în SUA există în multe alte țări din lumea dezvoltată. Contextul social, cadrul politic și cultura pot să difere, uneori, de la o țară la alta, însă defazarea economică și dezechilibrele sociale (adică, spus altfel, nedreptatea socială) sunt foarte asemănătoare.

Foarte asemănătoare sunt și răspunsurile politice, care, în toate aceste țări, au făcut loc pe scena politică unor populiști bizari, ca Boris Johnson în Marea Britanie, Erdogan în Turcia, Viktor Orban în Ungaria sau Tsipras în Grecia, pentru a-i menționa doar pe câțiva. Și acolo unde cultura politică a țării îngreunează protagonismul „personajelor limită” (limită în legătură cu valorile democrației, desigur), încolțesc cu o neașteptată vigoare partidele radicale.

În țările în curs de dezvoltare, perspectiva este mult mai cruntă, deoarece lipsa unor structuri sociale solide și a unor tradiții democratice duce, cu mare ușurință, la înlocuirea urnelor cu gloanțe. În felul acesta, apar acolo fenomene ca Statul Islamic, Al Qaeda, războaie civile ca cele din Libia și Siria sau nesfârșite răscoale ca cele din Africa.

Această panoramă, care este ciclică de-a lungul secolelor pe tot globul pământesc, ne face să ne gândim că istoricii pesimiști aveau dreptate atunci când spuneau că numai marile crize dau mari politicieni și generează mari reforme.  

Ceea ce nu spun acești istorici este prețul, în vieți și suferințe, al acestor mari crize.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

MAL DE MUCHOS     Washington, Diana Negre

El paso de Donald Trump por la presidencia de los EE.UU. y la consiguiente crispación social del país no ha sido un episodio local, sino una espectacular señal de alarma para el mundo industrial. El fenómeno puede repetirse en cualquier lugar y momento y – quizá – con más crudeza.

Si se mira atentamente y sin pasión, la ascensión de Trump no ha sido más que el estallido electoral de un profundo y viejo descontento social. Síntomas de ese descontento causado por el creciente desequilibrio económico de la sociedad estadounidense ya se registraron tres o cuatro lustros antes, con la irrupción en la política de personajes estrafalarios con programas inverosímiles (como, por ejemplo, Buchanan o Ross Perot). En aquel entonces su impacto fue pasajero porque el descontento de un gran sector del país apenas comenzaba.

Con Trump, en cambio, ese descontento había alcanzado ya a casi a la mitad de la población y una intensidad enorme. Tan enorme que Trump fue el hombre del Partido Republicano con un programa que contradecía en muchísimo puntos la tradicional filosofía política del partido.

Hoy, con Trump echado de la Casa Blanca, uno puede creer que los EEUU han vuelto a la normalidad. La realidad, empero, es que la división sigue porque el desequilibrio sigue. Más aún: el fenómeno Trump es alarmante porque las causas que lo generaron en EEUU existen también en muchas naciones del mundo industrial. El contexto social, el marco político y las culturas varían –a veces mucho– de una nación a otra; pero los desniveles económicos y los desequilibrios sociales (con otro nombre: la injusticia social) son muy parecidos.

Y muy parecidas son las respuestas políticas, que en todas estas naciones han dado protagonismo a populistas estrafalarios, como Boris Johnson en Gran Bretaña, Erdogan en Turquía, Orbán en Hungría o Tsipras en Grecia, para citar a unos pocos. Y donde la cultura política de la nación dificulta el protagonismo de los “personajes límite” (límite con los valores democráticos, se entiende), brotan con inesperado vigor los partidos radicales.

En el mundo en vías desarrollo el panorama es mucho más sangriento porque la carencia de estructuras sociales sólidas y tradiciones democráticas lleva rápidamente a sustituir las urnas por las balas. Y así surgen allá fenómenos como el Estado Islámico, Al Qaeda, las guerras civiles de Libia y Siria o las infinitas asonadas de África.

Este panorama, que es cíclico a lo largo de los siglos en todo el Globo, induce a pensar que los historiadores pesimistas tenían razón al decir que solo las grandes crisis generan grandes políticos y grandes reformas.

Lo que no han dicho esos historiadores es el precio – en vidas y sufrimientos humanos – de esas grandes crisis.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

ANUL ADEVĂRURILOR

Cu oribilul an 2020 agonizând, se poate face deja un bilanț politic al acestor 12 luni. Și, întrucât suntem cetățeni ai Uniunii Europene (UE), analiza se va focaliza tocmai pe ea, cu toate că anul a avut și protagoniști extra-europeni, cum a fost China.

Înainte de a intra în detalii, vedem, de la bun început, că cele două mari evenimente-pietre de hotar ale anului au fost brexit-ul și banii. Mai ales, exorbitantul buget comunitar 2021-2027.

Ieșirea Marii Britanii din UE a fost o grea lovitură pentru economia și respectul de sine comunitar. A fost, de asemenea, o dovadă că, în relațiile internaționale, banii nu sunt totul. Marea Britanie a părăsit UE din cauza unor discrepanțe de valori și sensibilități (dar și datorită unui pariu economic diferit). Și a făcut-o fiind foarte conștientă de faptul că acest pas are, pentru moment, un preț foarte mare. Sau că a costat-o o bagatelă dacă, în schimb, britanicii își vor putea continua modul de a gândi și a trăi așa cum le place lor: foarte în stilul lor…

Celălalt aport ne-economic al anului 2020 a fost solidaritatea comunitară în fața pandemiei. Guvernele s-au târguit într-atât, încât aproape că s-au confruntat în ceea ce privește gestiunea crizei sanitare în fiecare țară, însă, atunci când s-a pus problema banilor pentru devastatele economii ale tuturor țărilor – unele dintre ele îngrijorător de distruse – UE s-a dovedit a fi foarte unită.

Deisigur, chiar dacă a existat solidaritate într-un moment hotărâtor, aceasta nu înseamnă că de acest ajutor se vor bucura toți în mod egal. Există guverne care domină ca nimeni altcineva arta de a se îndatora și a se sărăci.

Aspectul negativ al capitolului financiar l-au reprezentat relațiile cu SUA. Pretenția impusă de Trump ca membrii europeni ai NATO să îndeplinească în sfârșit (și pentru prima dată) angajamentele lor economice față de bugetul Alianței au încordat până la limită relațiile transatlantice. Cu atât mai mult cu cât, războaiele de mai mică anvergură în care au fost implicați europenii în ultimii zeci de ani (Iugoslavia, Libia etc.) au arătat că au fost câștigate numai atunci când au intervenit efectivele americane ale Alianței.

În sfârșit, hipertrofiatul nou buget este ca sabia lui Damocles. Îndatorarea este enormă și, dacă oile negre ale comunității – mai ales țările mediteraneene ale UE – nu reușesc să-și redreseze economiile și să-și limiteze cheltuielile, UE ar putea fi, în anul 2028, una dintre cele mai mari și mai îndatorate piețe din lume.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

EL AÑO DE LAS VERDADES

Con el horrible 2020 agonizando, se puede hacer un balance político de esos 12 meses. Y como somos ciudadanos de la Unión Europea (UE), el análisis se centra en ella aunque protagonistas extra europeos–China–no le faltan al año.

Y ya antes de entrar en pormenores, salta a la vista que los dos hitos del año han sido el brexit y los dineros. Sobre todo, el desorbitado presupuesto comunitario 2021/27.

La salida de Gran Bretaña de la UE fue un duro golpe para la economía y la autoestima del bloque comunitario. Pero ha sido también una prueba de que en las relaciones internacionales no todo es dinero. Gran Bretaña abandonó la UE por discrepancia de valores y sensibilidades ( y también por una apuesta económica diferente ). Y lo ha hecho bien consciente de que el paso tiene – de momento – un alto precio. O de que le ha costado una bagatela si a cambio los británicos pueden seguir viviendo y pensando cómo les gusta : muy a su manera…

La otra aportación no económica del 2020 ha sido la solidaridad comunitaria ante el desafío de la pandemia. Los gobiernos han discrepado hasta la casi confrontación en la gestión de cada nación de la crisis sanitaria, pero a la hora de aportar dinero para las maltrechas economías de todos          – algunas, alarmantemente maltrechas – la UE fue Fuenteovejuna: ¡ todos a una !

Claro que si hubo solidaridad en un momento excepcional, eso no garantiza en absoluto que la ayuda vaya a beneficiar a todos por un igual. Hay Gobiernos que parecen dominar como nadie el arte de endeudarse y empobrecerse.

La cara negativa del capítulo financiero fueron las relaciones con los EE.UU. Las exigencias de Trump de que los miembros europeos de la OTAN cumplan por fin ( y por primera vez ) con sus compromisos económicos en el presupuesto de la Alianza han tensado las relaciones trasatlánticas al límite. Tanto más, cuanto que las guerras de menor cuantía en que se vieron involucrados los europeos en los últimos lustros (Yugoslavia, Libia, etc.) evidenciaron que no se ganaron hasta que no intervinieron los efectivos estadounidenses de la Alianza.

Por último, el hipertrofiado nuevo presupuesto es una espada de Damocles. El endeudamiento es enorme y si las ovejas negras – ante todo las naciones mediterráneas de la UE – de la comunidad siguen sin enderezar sus economías y limitar sus gastos, la UE podrá resultar en el 2028 uno de los mayores y más endeudados mercados del mundo.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

Și acum ce urmează? De la Trump, la Biden     Diana Negre

Cu alegerea lui Joe Biden ca președinte, mijloacele de informare și-au schimbat atât de mult modul de abordare și prezentare a înformațiilor, încât lumea se întreabă dacă nu vor fi schimbări la fel de mari în felul de a guverna al Casei Albe și dacă nu se vor schimba chiar obiectivele președintelui care va depune jurământul pe 20 ianuarie.

Este mai mult ca sigur că toate se vor schimba, deoarece Joe Biden, care și-a petrecut viața în lumea politică încă de când era foarte tânăr, și-a tot dorit ceea ce a realizat acum. Și are o personalitate și niște experiențe foarte diferite de cele ale lui Donald Trump.

Mai întâi, Biden niciodată nu a putut spera – după cum nu poate nici marea majoritate a oamenilor – că va obține ceva din ceea ce voia, fără să-și atragă de partea lui persoanele cu care trata și fără să aibă o conduită și o personalitate atractivă.

Milionarul Trump, născut într-o familie înstărită în care a învățat meseria care i-a permis să adune miliarde de dolari, nu era nevoit să se controleze pentru a-și atinge scopurile și, cum am văzut în ultimii cinci ani, a acționat după cum îl îndemnau impulsurile sale, oricât de multe prejudicii îi aduceau.  

Nu este vorba aici de o consecință exclusivă a faptului că s-a născut într-o familie înstărită, deoarece frații și surorile sale au o personalitate foarte diferită. O dovadă că Donald Trump a fost o pacoste pentru părinții săi este că nu-l puteau stăpâni și nici nu reușeau să-l facă să respecte manierele civilizate în socitate. Așa că, l-au trimis la ceea ce reprezintă versiunea americană a „școlii de corecție”.

Rolul acesta îl îndeplinesc școlile militare, unde tinereii nu se pot răzvrăti ca la ei acasă, deoarece au de-a face cu militari de toate gradele, care îi tratează ca pe niște recruți, fără să le pese de problemele psihologice pe care le pot avea acești flăcăi. În mod obișbuit, după câteva luni, sunt struniți suficient şi acceptă disciplina militară din școlile lor. Când se întorc acasă, nu numai că știu să se controleze, dar ceea ce au învățat le va folosi mai târziu în carieră.

Donald Trump în fruntea camarazilor săi

Cazul Trump a fost foarte diferit: după ce a stat niște ani la New York Military Academy (între timp a fost desființată), nu a devenit un flăcău docil și respectuos, ci a fost el cel care îi controla pe superiorii săi, până într-atât încât, în anul 1963, când elevii școlii au venit în vizită la New York de „Columbus Day” (zi în care nu se sărbătorește sosirea în America a expediției spaniole conduse de Cristofor Columb, ci imigrația italiană în SUA), tocmai junele Donald Trump, de 17 ani, era cel care mergea călare în fruntea tuturor camarazilor săi.

Pe urmă, tatăl său l-a trimis la Wharton School of the University of Pennsylvania, considerată a fi cea mai bună universitate pentru studii economice din America, pe care a absolvit-o, dar, nu și-a mai continuat studiile pentru a-și lua un masterat, deoarece a fost foarte nerăbdător să-și înceapă activitatea și să câștige bani.

Și a făcut două lucruri: pe schelele din construcții a învățat cu muncitorii tatălui său să vorbească nu prea elegant, însă aceasta i-a permis să poată comunica spontan cu muncitorii. Iar, după foarte puțin timp, a început să-și pună în practică propriile idei pentru a materializa mari proiecte.

Tatăl său i-a dat „doar” un milion de dolari pentru a-și porni propia afacere și de aceea a spus mereu că „tot ce a realizat i se datorează numai lui”. În privința acestei cifre există un dezacord, deoarece mulți afirmă că, de fapt, era vorba de vreo 60 de milioane (echivalentul a 140 de milioane, în ziua de azi), dar care, oricum, au devenit miliarde… dacă averea sa este, într-adevăr, atât de mare.

Excursiile sale la New York pentru a pune în aplicare mari proiecte l-au îngrijorat pe tatăl său, care și-a construit averea cu construcții modeste sau în cartiere cu oameni bogați din vecinătatea New York-ului, dar, cu toate că a avut vreo câteva eșecuri, Donald a devenit un mare întreprinzător în orașul zgârâie-norilor și în alte locuri, unde multe din edificiiile ridicate de el îi poartă numele.

Aceste experiențe s-au tot repetat într-o oarecare modalitate și în timpul președinției sale, când a folosit un limbaj impropriu funcției pe care o ocupa, însă acest lucru în mod sigur l-a ajutat din punct de vedere politic, căci niciodată sau aproape niciodată, nu a vrut să urmeze uzanțele obișnuite, cu toate că, în felul acesta, și-a pierdut sprijinul, prieteniile și respectul din interiorul și din afara țării.

În cazul lui Biden, care a fost nevoit să muncească pentru a-și putea plăti studiile și care a crescut puțin câte puțin, mai întâi în Congres și, pe urmă, în Senat, încercând, în repetate rânduri, să ajungă președinte, făcând ucenicie timp de 8 ani în umbra lui Barak Obama ca vicepreședinte, linia sa a fost cea de respect față de norme și forme, fiind dispus, în mod constant, să accepte compromisuri politice.

E de presupus că in funcția de președinte va continua aceeași linie.

Ceea ce nu știm încă este ce fel de politică va urma. Căci, marile divizări din SUA nu sunt numai între progresiști și conservatori, sau între democrați și republicani, ci ele există și în interiorul partidelor. Sunt situații în care este aproape imposibil să se ajungă la o înțelegere între reprezentanții diferitelor curente din interiorul aceluiași partid.

Conduita lui Biden se va limpezi la data de 5 ianuarie, atunci când vor fi aleși doi senatori în statul Georgia. În realitate, un singur senator va putea avea în mâinile sale orientarea politicii americane în următorii doi ani. Atât de mică este diferența care va hotărî care dintre cele două partide va avea majoritate în Senat, deoarece, în prezent, republicanii au 50 din totalul de o sută de fotolii de senatori.  Dacă câștigă numai un singur fotoliu, vor deține majoritatea și, cu toate că va fi o majoritate minimă, vor dispune de avantaje foarte importante: vor controla comisiile, ei vor fi cei care vor propune legi și îi vor limita capacitatea și acțiunile președintelui. În privința politicii externe, Constituția americană prevede că „președintele este cel care va avea, împreună cu consiliul său și cu sprijinul Senatului, prerogativele afacerilor externe”. Aceasta înseamnă că, dacă Biden vrea să revină la relațiile de dinainte cu China, sau cu țările NATO, sau chiar și cu Cuba (țară cu care Obama a stabilit relații diplomatice, în timp ce Trump nu a făcut altceva decât să taie contactele și oportunitățile pentru cubanezi), nu va putea. Tot ce va obține va fi cu prețul unor mari concesii, atât în chestiuni internaționale, cât și în politica internă.

Se poate crede că aceasta va fi o problemă pentru Biden, căci îi leagă mâinile.  Însă, mai există un aspect, mai ales în politica internă: dacă Biden prezidează un guvern monocolor, extremiștii din Partidul Democrat vor sări imediat pentru a impune niște reforme pe care mulți americani le consideră utopice și care vor duce la o și mai mare adâncire a divizărilor existente în societatea americană.  Înainte de alegeri, când mulți credeau că Biden va câștiga detașat și că Partidul Democrat va avansa atât în statele federale, cât și la nivel național, sentimentul general era că Biden va fi mai degrabă un președinte figurant, iar adevărata putere se va afla în mâinile senatorului din statul Vermont, Bernie Sanders, care, deja în anul 2016, s-a bucurat de mult sprijin și care, și în acest an, s-a situat pe o poziție puternică în alegerile primare.

Problema lui Sanders este „CV-ul” său socialist, care l-a făcut să fie inacceptabil pentru mulți americani, însă, în interiorul Partidului Democrat s-a crezut că a sosit momentul pentru o virare spre stânga și că senatorul Sanders va fi președintele din umbră. Acest lucru nu s-a materializat la alegeri, căci alegătorii americani au lăsat să se vadă foarte clar că este posibil să nu le placă conduita lui Trump, dar, în mod sigur, nu doresc revoluții socialiste.

Acum, cu aceste rezultate, Biden nu va mai fi nevoit să sporte presiunea stângii, doar dacă, până la urmă, democrații reușesc să dobândească controlul în Senat. După alți doi ani, este probabil ca pretențiile extreme ale elementelor progresiste să ducă la pierderea unor voturi de către Partidul Democrat, care nu numai că nu va mai câștiga Senatul, dar va pierde și majoritatea pe care încă o are în Camera inferioară. Nu va fi nimic nou: cu Bil Clinton, un președinte foarte moderat, așa cum sunt moderații din statele din sud, partidul și-a pierdut majoritatea pe care a avut-o timp de deceii în Cameră. Aceasta l-a obligat să guverneze de pe o poziție de centru, cu multe consecințe bune, atât pentru economia americană, cât și pentru popularitatea sa personală.  Camera inferioară a revenit, din nou, în mâinile democraților… dar, au pierdut-o, iarăși, în vremea lui Barak Obama. Dacă Biden urmează să cedeze presiunilor venite din partea oamenilor de stânga din propriul său partid, este posibil să fie nevoit să se înfrunte nu numai în Senat, ci în ambele camere.

Dacă Biden dispune de capacitate de manevră, este probabil că va urma o politică externă tradițională și va încerca să-i recupereze pe simpatizanții obișnuiți ai Partidului Democrat, adică, clasa muncitorilor, cea care a părăsit partidul când acesta a rămas sub controlul elitelor intelectuale și urbane, care, în plus, sunt mult mai înstărite. Va dori să recâștige și votul pierdut al negrilor, deoarece, cu toate că majoritatea dintre ei sunt democrați, la alegerile din noiembrie, au pierdut 33% din voturile lor. Succesul în aceste chestiuni va depende, desigur, de presiunile politice pe care le-am menționat, dar și de capacitatea economică a țării de a distribui beneficii, fără să se îndrepte spre ruină.

Când are loc votarea, fotoliul este,de obicei, cel mai important lucru și aceasta explică succesul relativ al lui Trump la ultimele alegeri. Succes, deoarece a pierdut cu o marjă mică și deoarece republicanii au câștigat mult în alegerile federale și statale. Aceasta s-a datorat în mare parte îmbunătățirilor economice de care s-a bucurat clasa muncitorilor în timpul celor patru ani cât a fost Trump președinte: a încasat mai mulți bani, a avut mai multe locuri de muncă și, în plus, a avut de plătit mai puține impozite. Și este vorba de o clasă foarte numeroasă, mult mai numeroasă decât cea a universitarilor, jurnaliștilor și funcționarilor care sunt adepți fermi ai Partidului Democrat, dar care nu sunt suficienți pentru a atinge vreo majoritate. Sarcina lui Biden va consta în a-i convinge că, schimbând partidul, nu vor câștiga nimic.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

¿I ara què? De Trump a Biden      Diana Negre

Amb l’elecció de Joe Biden com a president, el tarannà dels mitjans informatius ha canviat tant que hom s’ha de preguntar si hi haurà canvis igualment grans en la manera de governar des de la Casa Blanca i en els objectius del president que jurarà el càrrec el 20 de gener. Es mes que segur que hi haurà un canvi de tó, perque Joe Biden, que ha passat la seva vida en el món polític i des de molt jove ha dessitjat que ha pogut realizar ara, te una personalitat i unes experiències molt diferentes de Donald Trump. Per a començar, Biden no podía esperar mai -com la majoria de la gent tampoc hi pot- que aconseguiria res del que vol sense guanyarse les persones que tractava i sense tenir una conducta i personalitat atractiva.

El milionari Trump, nascut en una familia benestant on va aprendre l’ofici que li ha permès arreplegar els seus milers de milions, tenia poca necessitat de controlarse per aconseguir els seus objectius i, com hem vist en els derres cinc anys, actúa seguint els seus impolses per molt que li perjudiquin.

I aixó no es consequència exclusivament del privilegie econòmic en que va néixer, perque els seus germans i germanes tenen una personalitat molt diferent. Una proba de la dificultats que el carácter de Donald Trump presentava per els seus pares, es que en veure que no el podían controlar ni ferlo respectar les normes civilitzades que li volien ensenyar, el van enviar al que es la versió nordamericana del “reformatori”.  Aixó son les escoles militars, on nois jovenets no poden rebel.larse com a casa contra els seus pares perque s`han d’entrendre amb militars de diversos graus que els tracten com a reclutes, sense tenir gaires miraments per els problemes psicològics d’aquests joves. Es freqüent que, al cap d’uns mesos, els hagin dominat suficientment perque acceptin la disciplina militar de les seves escoles. Quan tornan a casa, no nomès se saben controlar, sinó que, sovint, el que han après els serveix professionalment mes tard.

El cas Trump va ser molt diferent: desprès de passar alguns anys a la New York Military Acedemy (avui desapareguda), no es transformar en un noi dòcil i respectuos, sinó que va ser ell qui va controlar als seus mestres, fins al punt que l’any 1963, quan l’escola va fer una visita a Nova York en el “Columbus Day” (quan no celebren l’arribada a Amèrica de la expedició espanyola, sinò la inmigració italiana als EEUU), era el jove Donald Trump, de 17 anys, qui anava montat devant de tots, dirigint als seus companys que el seguien amb els seus cavalls.

El seu pare el va enviar desprès a la Wharton School of the University of Pennsylvania, considera la millor universitat económica del país, on es va graduar però no va seguir amb els estudis de master perque estaba impacient per a treballar i guanyar diners.  Va fer ambdues coses: als andamis amb els obrers del seu pare, va aprendre a parlar d’una manera no gaire elegant, però que li permet conectar amb els obrers. I al cap de poc temps, va començar a treballar amb les seves idees per fer grans projectes. El seu pare li va donar “nomès” 1 milió de dòlars per començar el seu negoci i per aixó ha dit sempre que s’ho ha fet “tot ell”. Aquesta xifra la disputen molts i diuen que de veritat van ser uns 60 milions (equivalents a 140 d’avui), que de tota manera s’han convertit en milers de milions….si efectivament la seva fortuna es tan gran.

Les seves excursions per grans projectes a la ciutat de Nova York preocupaven el seu pare, que havia fet la seva fortuna amb construccions modestes o en barris benestants a les afores de Nova York però,malgrat que va fer fallida un parell de vegades, Donald es va convertir en un gran empresari a la ciutat dels gratacels i altres llocs, on sovint els seus edificis porten els seus noms. Aquestes experiències s’han vist d’alguna manera repetides en els seus temps de president, on ha fet servir un llenguatge poc propi del seu càrrec però que segurament l’ha ajudat políticament i on mai -o gairebè mai- ha volgut seguir els models habituals, encara que aixó li fes perdre el suport, l’amistat i el respecte dins i fora del país.

En el cas de Biden, que va haver de traballar per pagarse els estudis i que va anar creixent de mica en mica en el Congrés primer i el Senat després, que va intentar repetidament i sense èxit convertirse en president i que va haver de passar 8 anys a l’ombre de Barak Obama com a vicepresident, la seva línea ha estat de respecte a les formes i de disposició constant al compromís polític.

Cal pensar que la seva presidencia seguirà la mateixa línea.

El que no sabem -ni podrem saber fins al 5 de desembre- es quina política seguirà. Perque les grans divisions que hem vist als Estats Units no son nomès entre progressistes i conservadors, o entre demòcrates i republicans, sinó que hi son dins dels partits. De vegades, es gairebé impossible arribar a una entesa entre els representants de corrents diferentes dins del mateix partit.

El que determinarà la conducta de Biden arribarà el 5 de gener, amb les eleccions de dos senadors de Georgia. De fet, un sol senador tindrà en les seves mans l’orientació de la política americana en  els propers dos anys. Aquesta es la diferència que determinarà quin dels dos partits té la majoria al Senat, perque en aquests moments els republicans tenen 50 dels 100 escons. Si guanyen un escó mes, tindrán la majoria senatorial que, tot i ser mínima, els dona adventatges molt importants: controlen les comisions, proposen lleis i limiten la capacitat presidencial. Pel que fa la política exterior, la Constitució estableix que “el president s’encarregarà dels afers estrangers amb el consell i el suport del Senat”. Això vol dir que si Biden vol tornar a la relació que abans hi havia amb Xina, o amb els països de l’Otan, o fins i tot amb Cuba (on Obama va establir relacions diplomàtiques i Trump no ha fet mes que retallar contactes i oportunitats pels cubans), no ho podrá fer. El que aconsegueixi, será al preu de grans concessions, o be en afers internacionals o en política interna. O ambdós.

Hom podría creure que aixó es un problema per a Biden, perque li lliga les mans.

Peró hi ha un altre aspecte, especialmente per a la política interna: Si Biden presideix un govern monocolor, els extremistes del Partit Demòcrata saltaràn per a imposar reformes que molts nordamericans consideren utòpiques i que serivràn especialmente per a aprofondir les divisions que ja hi son en la societat nordamericana.  Abans de les eleccions, quan molts creien que Biden guanyaria per molt i que el Partit Demòcrata avançaria a nivell nacional i estatal, el sentiment general era que Biden seria mes aviat un president per a figurar, però que el poder estaría en mans del senador de Vermont Bernie Sanders, que ja en les eleccions de 2016 va tenir molt suport i que també es trobava en una posición forta en les primàries d’aquest any. El problema de Sanders es el seu “curriculum” socialista que el feia inaceptable per molts nordamericans, però dins del Partit Demòcrata creien que havia arribat el moment d’una cursa cap a l’esquerra i que Sanders seria el president a l’ombra. Aixó no es va materializar en les eleccions, sinó que els votants nordamericans van deixar molt clar que potser no els agrada la conducta de Trump, peró no volen revolucions socialistes.

Donald Trump en la escuela militar

Ara, amb aquests resultats, Biden no tindria la presió de les esquerres mes que si finalment els demòcrates aconsegueixen el control del Senat, el que el posarà en una situació difícil perque son posiciones minoritàries. Al cap de dos anys, es probable que les demandes extremes dels mes progressistes facin perdre vots al Partit Demócrata, que no nomès no aconseguiria guanyar el Seant, sinó que fins i tot perdria la majoria que encara li queda a la Cambra.

No seria res de nou: amb Bil Clinton, un president molt moderat, com son els demòcrates del sur del païs, el partit va perdre la majoria que durant dècades  havia tingut a la Cambra. Aixó el va obligar a governar des del centre, amb molt bones consequències, tant per l’economia nordamericana com per a la seva popularitat personal.  La Cambra va tornar a mans demòcrates….que la van tornar a perdre amb Barak Obama. Si Biden ha de cedir a les presions de les seves esquerres, es probable que no s’hagi d’enfruntar nomès al Senat sinó ambdós cambres.   Si Biden te capacitat de maniobra, es probable que segueixi una polític exterior tradicional i tracti de recuperar els seguidors habituals del Partit Demòcrata, es a dir, la classe treballadora, que l’ha abandonat quan el partit ha quedat sota el control de les èlites intelectuals i urbanes que son, a mes, molt mes benestants. Voldrà recuperar també el vot negre perdut, perque tot i que la majoria negre es demócrata, van perdre el 33% dels seus vots en les eleccions de noviembre.

L’éxit en aquestes qüestions dependrà naturalment de les presiones polítiques esmentades, però també de la capacitat econòmica del païs per a repartir beneficis sense anar a la runa. A l’hora de votar, la butxaca acostuma a ser el mes important i aixó explica l’èxit relatiu de Trump en les derreres eleccions.  L’ èxit es perque les va perdre per poc i perque els republicans van guanyar en la resta de les eleccions federals i estatals . Aixó s’ha degut en gran part a les millores econòmiques de la classe traballadora durant els quatre anys de Trump:  ha cobrat mes diners, ha tingut mes feine i, a mes, ha hagut de pagar menys impostos.  I aquesta es una classe amb molta gent, molta mes que la dels catedràtics, periodistas i funcionaris que son ferm seguidors del Partit Demòcrata, pero no son prous per aconseguir majories. La feine de Biden será convencerlos que no guanyen res en canviar de partit.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Decizie în cincisprezece zile  Diana Negre

Rămân puține săptămâni până își va vedea împlinit visul său de o viață, adică să stea în Biroul Oval al președinților americani, și Joe Biden nu a dat încă niciun semnal clar despre felul în care va guverna. Va fi un președinte împăciuitor, care va da mâna cu cei care l-au votat pe Donald Trump, pentru a ajunge la „marea reconciliere națională”, dorită de atât de mulți americani? Sau se va lăsa purtat de elementele extremiste din partidul său care consideră că americanii au nevoie de o schimbare politică spectaculoasă, cu programe sociale și creșteri puternice ale impozitelor?

Este sigur că la Casa Albă se va schimba modul de a guverna. Biden a tot făcut angajamente politice în cariera sa și, cu toate că până la urmă pe unele nu le-a respectat sau a adoptat poziții neașteptate, tonul său nu va avea nimic comun cu atacurile personale ale lui Trump la adresa rivalilor săi politici.  

Ceea ce nu știm încă este ce politică va urma. Nu atât ce se presupune că va face, cât marja pe care i-o vor lăsa democrații din sectorul cel mai progresist al propriului său partid. La fel ca republicanii, și ei sunt divizați în grupuri cu ideologii atât de diferite, încât, uneori, votul lor este mai conservator decât cel al republicanilor, și invers.  

Aceasta, foarte frecvent din rațiuni geografice: în mod tradițional, nordul țării este de stânga, și cu totul contrar, sudul, astfel că, un republican din nord este mai progresist decât un democrat din sud.

Aceste divizări se datorează istoriei și tipului de imigrație care a avut loc în această țară, însă, pe zi ce trece, ele se estompează datorită mijloacelor de informare în masă și ușurinței cu care se poate călători pe distanțe mari.   

Conduita politică a lui Biden se va putea prevedea în curând, atunci când vor fi aleși doi senatori în statul Georgia. De fapt, un singur senator va avea în mâinile sale orientarea politicii americane în viitorii doi ani, deoarece un singur fotoliu senatorial îi va aduce unuia dintre cele două partide majoritatea în Senat.

În aceste momente, republicanii au 50 din cele o sută de fotolii. Dacă rămân cu atât, vor deveni minoritate, deoarece senatorii vor fi 50 la 50, însă, când se vor vota lucruri importante, președinta Camerei, care, în acest caz este vicepreședinta țării, Kamala Harris, va vota alături de democrați.

Dacă republicanii câștigă încă un fotoliu, vor avea majoritatea în Senat, și cu toate că este la limită, le va aduce avantaje foarte importante: vor controla comisiile, vor propune legi și vor îngrădi acțiunile președintelui.

În privința politicii externe, Constituția prevede că „președintele împreună cu consiliul său are prerogativele afacerilor externe, dar cu sprijinul Senatului”. Cu sau fără sprijin, Biden nu are multe alternative internaționale: nu poate sta liniștit cu un Iran guvernat de un regim care a făcut din anti-americanism rațiunea sa de a fi. Și nici de Israel nu se poate depărta, oricât de mult nu ar fi de acord cu măsurile luate de Trump, cum a fost mutarea ambasadei americane la Ierusalim. Sau să îmbunătățească mult relațiile cu Beijingul, acum când China și-a pierdut simpatia a milioane de americani.

Rămâne ceva mai multă marjă în politica internă, unde Biden va avea, totuși, mâinile legate dacă democrații nu câştigă Senatul. Însă este posibil să prefere acest lucru: dacă prezidează un guvern monocolor, extremiștii din Partidul Democrat vor face presiuni pentru a impune reforme pe care mulți americani le consideră utopice și care ar adânci divizările deja existente în societatea americană.

După ce democrații au obținut niște rezultate electorale mult mai rele decât se așteptau, sectoarele mai progresiste nu au devenit zgomotoase, cu toate că democrații cei mai radicali au revenit la propunerile lor referitoare la impozite confiscatorii și cheltuieli publice nesăbuite.

Biden și veteranii cu ani mulți în partid știu că aceste propuneri nu sunt populare și va fi nevoie de multă echilibristică pentru a-i păstra atât pe moderați cât și pe radicali în partid. Și, în același timp, să-i atragă pe cei care i-au părăsit pe democrați pentru a-l urma pe Trump.

Cu un Congres complet democrat, este posibil ca republicanii să câștige din nou fotolii, iar Biden s-ar putea trezi, peste doi ani, când vor avea loc alegeri legislative, că tot Congresul va fi împotriva lui.

N-ar fi nimic nou: Bill Clinton a pierdut majoritatea pe care democrații au avut-o timp de decenii în Cameră. Același lucru i s-a întâmplat și lui Barak Obama. Cu toate acestea, amândoi au putut guverna și au obținut lucruri importante.

Dacă Biden are capacitate de manevră și va promova o politică externă tradițională – de fapt singura pe care o va putea urma – va încerca să-i recupereze pe simpatizanții obișnuiți ai Partidului Democrat, adică, clasa muncitoare, care l-a părăsit, atunci când partidul s-a aflat sub controlul elitelor intelectuale și urbane.

Oricum, urmează o perioadă cu dificultăți de imagine, deoarece republicanii le vor aminti tuturor și în fiecare zi că vaccinul anti-COVID a fost dezvoltat și pus la punct foarte rapid sub președinția lui Trump. Vor profita, de asemenea, de orice problemă economică va apărea, pentru a semnala diferența față de vremurile bune de mai înainte.

În același timp, cu ajutorul mijloacelor de informare care-i stau la dispoziție, Trump are mari posibilități să schimbe aceste percepții, ca să fie considerat marele salvator al bolnavilor din țară și din lumea întreagă și, de asemenea, omul căruia i se datorează redresarea economică așteptată de toată lumea.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Decisió en quinze dies   Diana Negre

Ara que nomès li queden poques setmanes per aconseguir el somni de la la seva vida, que era ocupar el Despatch Oval dels presidents nordamericans, Joe Biden no ha donat encara senyals molt clarés de com pensa governar: ¿Serà el president conciliador que dona la mà als que han votat en favor de Donald Trump, per arribar a la “gran reconciliació” nacional que tants demanen? ¿O es deixarà portar per els elements mes extrems del seu partit que encara creuen que el poble nordamericá dessitja un gir polític espectacular amb programes socials i fortes pujades d’impostos?

Es ben segur que hi haurà un tarannà diferent a la Casa Blanca, perque Biden s’ha dedicat a presentar compromisos tota la seva vida política i, encara que finalment no els respecti o prengui posicions inesperades, el seu tó no tindrà res de veure amb els atacs personals de Trump contra els seus rivals polítics.  

El que no sabem -ni podrem saber fins al 5 de desembre- es quina política seguirà, no tant per el que ell s’estimi fer, sinò per la força que tindrà -o no- el sector mes progressista del Partit Demòcrata.  Igual que el Republicans, estàn dividsit en grups d’ideologia tan diferent que de vegades els demòcrates tenen votacions mes conservadores que els republicans, o al revés.

Sovint es per raons geogràfiques : tradicionalmente, el nord del país era d’esquerres, tot el contrari del sur, de manera que un republicà del nord era mes progresista que un demòcraa del Sur.

Aquestes divisions es deuen a la història i al tipus d’inmigració que hi ha hagut en aquest país, pero cada vegada es van diluint mes per la uniformitat que provoquen els mitjans nacionals de informació i la facilitat de viatjar.

La conducta política de Biden es podrá preveure el 5 de gener, amb les eleccions de dos senadors de Georgia. De fet, un sol senador tindrà en les seves mans l’orientació de la política americana en  els propers dos anys, perque un sol escò  determinarà quin dels dos partits té la majoria al Senat.

En aquests moments els republicans tenen 50 dels 100 escons. Si es queden així, estaràn en minoría perque els senadors serán 50-50, peró en les votacions importants es pot afaixir com a president de la Cambra el vicepresident del país, en aquest cas la demòcrata Kamala Harris.

Peró si els republicans guanyen un escó mes, tindràn la majoria senatorial que, tot i ser mínima, els dona adventatges molt importants: controlen les comisions, proposen lleis i limiten la capacitat presidencial.

Pel que fa la política exterior, la Constitució estableix que “el president s’encarregarà dels afers estrangers amb el consell i el suport del Senat”, però amb o sense suport, Biden no te moltes alternativas internacionals: no pot acostarse al Iràn, governat per un règim que ha fet de l’antiamericanisme una raó per a la seva existencia. Tampoc pot allunyarse d’Israel, per molt que no estigui d’acord amb mesures preses per Trump, com portar l’ambaixada americana a Jerusalem. O millorar molt les relacions amb la Xina, ara que el país ha perdut la simpatía de milions de nordamericans.

Queda mes marge amb la política interna, on Biden sembla tenir les mans lligades si els demòcrates no guanyen al Senat, pero possiblement ho prefereixi: Si presideix un govern monocolor, els extremistes del Partit Demòcrata presionaràn per a imposar reformes que molts nordamericans consideren utòpiques i que serviriàn especialmente per a aprofondir les divisions que ja hi son en la societat nordamericana.

Desprès d’uns resultats electorals molt pitjors pels demócrates del que ells esperaven, els sectors mes progresssistes no fan gaire soroll, tot i que els mes radicals han tornat a les seves propostes d’impostos confiscatoris i despeses publiques desbocades.

Biden i les figures amb mes anys al partit saben que aquestes propostes no son populars i haurà de fer molts equilibris per a mantenir els moderats i els radicals dins del Partit i, al mateix temps, atreure els que van abandonar als demòcrates per a seguir Trump.

Amb un Congrès totalment demòcrata, es probable que els republians tornin a guanyar escons i Biden es podría trobar dins de dos anys, quan hi ha eleccions legislatives, que te tot el Congrès en contra d’ell.  No seria res de nou:  Bill Clinton va perdre la majoria que durant dècades els demòcrates havien tingut a la Cambra.  El mateix li va passar a Barak Obama. Tots dos van poder governar i aconseguir coses importants.

Si Biden te capacitat de maniobra, a mes de seguir una política exterior tradicional -la única que de tota manera pot fer- tractiarà de recuperar els seguidors habituals del Partit Demòcrata, es a dir, la classe treballadora, que l’ha abandonat quan el partit ha quedat sota el control de les èlites intelectuals i urbanes.

De qualsevol manera, comença el termini amb dificultats d’imatge, perque els republicans recordaràn a tothom cada dia que les vacunes anti-Covid es van desenvolupar i posar a punt de manera accelerada sota la presidencia de Trump, com també aprofitaràn qualsevol problema econòmic per assenyalar la diferencia amb els bons temps anteriors.

Al mateix temps, amb l’ajuda dels mitjans informatius que están als seus peus, tè bones possibilitats de capgirar aquests percepcions i convertirse ell en el gran salvador dels malalts del país i d’arreu del món  -i també en l’home que ha liderat la recuperació económica que tothom espera.   

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

                                           

Biden, multe speranțe, schimbări puține   Washington, Diana Negre

Așteptările lumii întregi ca Joe Biden să înfăptuiască schimbări politice în SUA sunt mai degrabă mari decât logice.

Expectativa publică este logică, dată fiind personalitatea provocatoare în cel mai înalt grad a celui care în curând nu va mai fi președinte, Donald Trump. Însă, o schimbare radicală a politicii americane ar putea să se producă numai dacă ar fi vorba de o dictatură pură și dură, cum au fost, de pildă, cel de al Treilea Reich, Uganda lui Idi Amin sau Coreea de Nord, în cea de a doua jumătate a secolului XX.

Însă SUA sunt o republică democratică în cel mai înalt grad și adoptă deciziile care li se par necesare sau convenabile în fiecare moment. Astfel, în materie de politică externă, pentru Washington, marea sfidare este, acum, China și nu politica pe care a urmat-o Trump în relațiile sale cu Beijing-ul… politică care, desigur, nu a rezolvat nimic.

Nici Casa Albă, dar nici Australia, Japonia sau India nu au știut, până acum, cum să-i taie aripile unei Chine care, pentru prima dată în istoria erei noastre, s-a îmbogățit.

Conștient de acest lucru, Beijing-ul desfășoară o agresivă politică expansionistă, bazată mult mai mult pe abundența banilor (în cea mai mare parte, dolari americani) decât pe puterea ei militară.

Trump a forțat linia pro-israeliană a Statelor Unite, opțiune adoptată de Casa Albă chiar de la înființarea statului Israel, la jumătatea secolului trecut, opțiune care, în ziua de azi, este ireversibilă. După cum tot ireversibilă este confruntarea cu Iranul, deoarece republica teocratică s-a născut cu americano-fobia ca unul dintre elementele ei constitutive.

Aproape același lucru se poate spune despre crescânda inhibiție militară americană în lume. Aceasta s-a acutizat cu Trump, dar vine de demult, din cauza costurilor enorme și a slabei rentabilități. Toate aceste probleme – și multe altele de gabarit mai mic – existau de dinainte de Trump și le moștenește Biden într-un context care-i lasă puțină marjă de manevră. O marjă care e restrânsă și mai mult de felul în care vor arăta configurațiile Senatului și Camerei în următoarele luni.

Astfel că, între cerințele impuse de contextul internațional și aprobarea de către Legislativ, necesară pentru a putea pune în practică orice politică internațională, lui Biden îi rămân puține opțiuni pentru retușări sau modificări strategice pe termen lung.

În politica internă, situația este aproape la fel. Rațiunea de a fi a guvernelor americane este, mai întâi, să genereze bogăție, și, pe urmă, să mențină o puternică pace socială. Trump a obținut mult în primul domeniu și a distrus aproape orice opțiune cu care să se poată face ceva în cel de al doilea.

Însă pentru a avea pace – sau război – e nevoie de realizări în ambele. Dacă conservatorismul feroce a lui Trump și retro-republicanii săi au rănit rău de tot structurile de conviețuire, la criză a contribuit tot atât sau chiar mai mult radicalismul intransigent al „progresiștilor” din Partidul Democrat. Și, în acest câmp minat al conviețuirii politice americane, Biden ar putea aduce puțină arnică tămăduitoare.

Însă atunci, Joe Biden ar fi mai degrabă sfântul Iosif Biden, apostol și martir….

Să dea Dumnezeu să fie așa! 

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Biden, muchas esperanzas y poco cambio   Washington, Diana Negre

Las expectativas del mundo ante los cambios políticos de los EEUU de Joe Biden son mucho mayores que lógicas.

 La expectativa pública es lógica, dada la personalidad provocativa en grado sumo del ya pronto ex presidente Donald Trump. Pero un cambio radical de la política estadounidense sólo podría esperarse si se tratara de una dictadura pura y dura, como – por ejemplo – el III Reich, la Uganda de Idi Amin o la Corea de Norte de la segunda mitad del siglo XX.

Pero los EE.UU. son una república democrática en grado sumo y adopta las decisiones que le parecen necesarias o convenientes en cada momento. Así, en política exterior el gran desafío actual de Washington es China y no la política que siguió Trump en sus relaciones con Pekín… política que, por cierto, no ha resuelto nada.

Ni la Casa Blanca, como tampoco Australia, Japón o la India han sabido hasta ahora cómo cortarle las alas a una China que por vez primera en la Historia de nuestra era se ha enriquecido.  Consciente de ello, Pekín desarrolla una agresiva política expansionista basada en la abundancia de dinero (en su mayor parte, dólares norteamericanos) muchísimo más que en su potencial bélico.

Trump forzó la línea pro-israelí de los EEUU, pero esta opción la adoptó la Casa Blanca desde la creación del Estado de Israel a mediados del siglo pasado y es hoy en día irreversible. Como irreversible es también la confrontación con el Irán porque la república teocrática nació con la americano-fobia como uno de sus elementos constitutivos.

Y tres cuartos de lo mismo se puede decir de la creciente inhibición militar estadounidense en el mundo. Esta se ha agudizado con Trump, pero viene de muy atrás a causa de su enorme costo y escasa rentabilidad. Todos estos problemas – y muchos más de menor entidad – eran anteriores a Trump y los hereda Biden en un contexto que le deja poco margen de maniobra. Un margen que aún se puede ver más recortado según resulten las configuraciones del Senado y la Cámara en los próximos meses.

Así que entre las exigencias del contexto internacional y la imprescindible conformidad del Legislativo para poner en práctica cualquier política internacional, a Biden le quedan bien pocas opciones de mayor trascendencia que los retoques y las modificaciones estratégicas a largo plazo.

Y en la política nacional ocurre tres cuartos de lo mismo. La razón de ser los Gobiernos estadounidense es, en primer lugar, la generación de riqueza y en segundo lugar, el mantenimiento de un máximo de paz social. Trump logró mucho en el primer terreno y destrozó casi toda opción de alcanzar algo en lo segundo.

Pero para que haya paz – o guerra – hacen falta dos. Y si el conservadurismo feroz de Trump y sus retro-republicanos zarandearon de mala manera las estructuras de convivencia, a la crisis aportó tanto o más el radicalismo intransigente de los “progres” del Partido Demócrata. Y en ese campo minado de la convivencia política estadounidense, Biden podría aportar un poco de árnica.

Pero entonces, más que Joe Biden sería san José Biden, apóstol y mártir….

¡ Ojalá! 

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

HIMERA PRIMĂVERII

La 17 decembrie 2010, au izbucnit, în Tunisia, tulburări stradale pe care lumea occidentală s-a grăbit să le califice drept „primăvara arabă”, ceea ce a fost un total nonsens. Căci, n-a fost nici primăvară, iar ceea ce a fost n-a fost deloc arab.

Și aceasta, deoarece Tunisia este magrebiană, nu arabă; mișcarea nu a însemnat începutul unei îmbunătățiri sociale – „pretinsa primăvară” -, ci a unui protest popular reprimat în sânge; și culmea, nu a durat trei luni, cât primăvara climatologică, ci doi ani buni.

Doi ani de represiuni guvernamentale, decepții populare și convulsii sociale care au dus la apariția uneia dintre cele mai cumplite plăgi politice din lumea musulmană: nașterea statului islamic.

De fapt, ceea ce s-a întâmplat la 17 decembrie 2010 în Tunisia nu a fost decât o lovitură de stat ascunsă și camuflată sub vâltoarea nemulțumirii populare, din cauza relei situații economice. Aproape la fel s-a întâmplat, într-o succesiune rapidă, în Egipt, Libia, Yemen, Irak și Siria, cu toate că, în aceste țări – spre deosebire de criza tunisiană – intervenția străină, relativ disimulată, a jucat un rol foarte important.

În rezumat: au fost niște crize economice ale unor sisteme autoritare, însă presa occidentală a văzut – ca întotdeauna – ceea ce a vrut să vadă; iar guvernele occidentale au lăsat să se vadă  – ca întotdeauna – ceea ce le-a convenit cel mai mult să perceapă opinia publică. Însă, în aceste teritorii, mai ales în cele din Orientul Mijlociu și Apropiat, convulsiile politice au avut ca rezultat o catastrofală slăbire a structurilor social-politice. Se poate afirma că – cu excepția Egiptului – în toată zona s-a creat un vid de putere și de speranțe care a permis apariția Statului Islamic (SI). Și odată cu această apariție, s-a năruit precarul echilibru politic din regiune.

Acest vid, evidențiat până la sațietate în urma înfrângerii militare a SI, a potențat aspirațiile Turciei și Iranului de a-și spori protagonismul, două țări cu ambiții aproape incompatibile și care, în prezent, complică și mai mult conviețuirea în această parte a lumii.

Se poate afirma că, în ziua de azi, valul nemulțumirii populare, izbucnit acum zece ani, continuă și în prezent și este mai acut ca niciodată. Însă greoaiele sale încercări de a se revolta au fost folosite de regimurile autoritare pentru a se statornici din nou la putere.

Iar dacă astăzi societățile au sfârșit prin a fi controlate prin forță, crizele economice și sociale rămân deschise. Căci nici nu au apărut idei sau programe pentru a ieși din marasm, și nici conducători cu suficient har, pentru a sădi încredere în popor – și în investitori ! – cu scopul de a calma spiritele și a întreprinde reforme.

Cu alte cuvinte, ceea ce s-a dorit a fi percepută, acum zece ani, ca o primăvară arabă nu este decât o iarnă năprasnică, ce a cuprins o bună parte din lumea islamică.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

              

LA PRIMAVERA QUIMÉRICA

El 17 de diciembre del 2010 estallaron en Túnez disturbios callejeros que el mundo occidental se precipito en calificar de “primavera árabe”, lo que fue un disparate mayúsculo. Porque ni hubo primavera, ni lo que hubo fue árabe.

Porque Túnez es magrebí y no árabe; el movimiento no fue el inicio de una mejora social – la pretendida “primavera” -, sino el de una protesta popular sangrientamente reprimida; y para colmo, no duró tres meses, como la primavera climatológica, sino dos años largos.

Y dos años de represiones gubernamentales, decepciones populares y convulsiones sociales que desembocaron en una de las peores plagas políticas del mundo musulmán: el nacimiento del Estado Islámico.

En realidad, lo que sucedió el 17 de diciembre del 2010 en Túnez no fue más que un golpe de Estado, arropado y camuflado con el remolino del descontento popular por la mala situación económica. Y tres cuartos de lo mismo fue ocurriendo en rápida sucesión en Egipto, Libia, Yemen, Irak y Siria, aunque en todos estos países – a diferencia de la crisis tunecina – la intervención extranjera jugó un papel muy importante y relativamente disimulado.

En resumen: eran crisis económicas de sistemas autoritarios, pero la Prensa occidental vio – como casi siempre – lo que quiso ver; y los Gobiernos occidentales hicieron ver – como siempre – lo que más les convenía que se tragara la opinión pública. Pero en esos territorios, sobre todo en los del Oriente Medio y Próximo, el resultado de las convulsiones políticas fue un debilitamiento catastrófico de las estructuras sociopolíticas. Se puede decir que – con la excepción de Egipto – en todo el área se generó un vació de poder y de esperanzas que permitió la aparición del Estado Islámico (EI). Y no solo surgió él, sino que todo el precario equilibrio político de esa parte del mundo se fue al garete.

Ese vacío, evidenciado hasta la saciedad tras la derrota militar del EI, potenció las aspiraciones de protagonismo de Turquía e Irán, dos países de ambiciones casi incompatibles y que complican ahora mucho más la convivencia de esa parte del mundo.

Se puede decir que hoy la ola de descontento popular que estalló hace diez años sigue vigente y más aguda que nunca. Pero sus torpes conatos de rebelión lo han aprovechado los regímenes autoritarios para afianzarse nuevamente en el poder.

Y si así las sociedades han acabado por ser controladas por la fuerza, las crisis económica y social siguen abiertas. Porque ni han surgido ideas y programas para salir del marasmo, ni tampoco dirigentes con suficiente carisma como para generar la confianza del pueblo – ¡ y de los inversores ! – necesaria calmar los ánimos y emprender reformas.

Con otras palabras, lo que se quiso ver hace diez años como una primavera árabe no es hoy más que un gélido invierno de buena parte del mundo islámico.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

 

SĂ VACCINEZI, DAR CUM?  Washington, Diana Negre

Cu previziunile că numărul celor infectați va continua să crească și că peste câteva luni vor fi peste jumătate de milion de morți, americanii se grăbesc să se vaccineze împotriva COVID, dar, cu toate că sunt câteva vaccinuri practic aprobate, există încă multe dificultăți în distribuirea lor și va fi nevoie de ceva timp ele ca să ajungă la fiecare cetățean.

Niciodată n-a mai avut loc un proces de vaccinare atât de rapid, din momentul în care au început cercetările și până la aprobarea și la disponibilitatea vaccinului, or acest lucru aduce o serie de probleme noi care par a fi și mai mari în SUA decât în țările mai mici, nu atât în ceea ce privește cantitatea, ci din causa distanțelor mari și a diferențelor culturale.

Obținerea vaccinului într-un timp atât de scurt a fost nu numai o provocare, dar și un progres atât de important, încât există propuneri să se acorde premiul Nobel responsabililor, ceea ce ar fi foarte dificil, deoarece, la obținerea lui, au participat foarte multe persoane.

Și nu numai în acest an de pandemie, dar baza a pregătit-o deja președintele Bush-fiul, după atacurile teroriste împotriva Turnurilor Gemene, de teamă că vor avea loc și atacuri biologice. Acum cincisprezece ani, a semnat trei legi pentru a pregăti calea în cazul în care ar fi fost nevoie să se producă vaccinuri sau medicamente de urgență.

Dar și președintele Trump, în ciuda erorilor comise la începutul acestei pandemii, din prima zi a mobilizat tot ce a putut pentru a grăbi producerea unui vaccin, iar Congresul a aprobat distribuirea a tot felul de subvenții, cu toate că știa că unele nu vor servi la nimic, deoarece multe dintre probe nu dau rezultate.

Acum, americanii pot să aleagă între vaccinurile produse de Pfizer, de Moderna sau de Astra Zeneca sau dintre celelalte care în curând se vor afla pe piață. Însă, în fața lor se află două probleme: riscurile care încă nu se cunosc și dificultățile logistice legate de distribuirea lor, astfel încât să ajungă la fiecare cetățean.

Pentru moment, prima problemă logistică este transportul și temperatura. Vaccinul firmei Pfizer, de exemplu, a fost autorizat joia trecută, însă cei care au nevoie de el cu greu îl vor putea avea. Sunt cei care stau în aziluri pentru bătrâni. Din păcate, nu există condiții de păstrare și administrare a vaccinului în acele locuri. Temperatura trebuie să fie de cel puțin minus 70 de grade și când se deschide containerul cu aproape o mie de doze, ele trebuie administrate cât mai repede, în câteva ore.

Nu există aziluri cu atâția oameni, astfel că, pentru moment se preconizează să fie aduși mai mulți oameni care pot călători, ca să fie vaccinați în același timp. O altă posibiitate este ca Pfizer să-și schimbe containerele și să aducă mai puține doze.

Aceste dificultăți deschid calea altui vaccin, disponibil în curând, cel al firmei  Moderna, care trebuie păstrat sub zero grade, dar nu la temperaturi atât de joase.

În privința riscului, cu un timp atât de scurt, nu numai că pot apărea reacții care încă nu se cunosc, dar multă lume vrea să aștepte, ceea ce nu va permite să se avanseze pe cât s-ar dori în procesul de imunizare.

Pe lângă campaniile de publicitate, care vor începe cu personaje importante și cunoscute „care vor da exemplu” făcându-și vaccinul, mai există o propunere tipic americană, adică, pur și simplu lumea să fie plătită să se vaccineze.

Nu ar fi nimic nou în această criză: desigur că nicio altă țară nu a dat atâția bani pentru a ajuta economic victimele pandemiei: luni de zile, cei care au rămas șomeri, au primit până la șase mii de dolari pe lună ca indemnizație, cu toate că, în mod frecvent, suma era mult mai mare decât salariul pe care l-au avut mai înainte. Aceasta s-a terminat, însă Congresul dezbate un alt program de ajutorare asemănător, cu toate că acesta nu va mai fi atât de generos și, în mod sigur, vor exista mai puține prestații.

Dacă în plus se adaugă un stimul economic pentru a se vaccina, datoria publică va continua să crească la fel ca în acest an, până într-atât încât va fi cea mai mare de la cel de-al Doilea Război Mondial încoace, dar politicienii sunt dispuși să o facă deoarece trebuie salvate vieți, iar economia va suferi mai mult dacă se va prăbuși, decât dacă va acumula o datorie uriașă.

Euforia economică este foarte mare în aceste moment: pe de o parte deoarece producerea și distribuirea vaccinurilor va aduce mulți bani întreprinderilor farmaceutice, iar pe de alta, datorită noilor industrii care au apărut și au deschis piețe pentru mult timp; atât în domeniul telecomunicațiilor, cât și pentru dezvoltarea informaticii.

Este suficient să privim bursele, care nu se opresc din urcușul lor în fața acestor expectative, cu toate că mulți experți avertizează că se obțin rezultate mai bune cu speranțele decât cu realitățile. Ei spun că, odată ce lucrurile se vor normaliza, cu toate că va fi bine pentru sănătatea publică și pentru angoasele personale, bursele și economia ar putea să meargă mai rău.

Ceea ce pare să fie foarte probabil este că, odată depășită această pandemie, viața americanilor să nu mai fie cea de dinainte. Și nu numai pentru că telecomunicațiile vor permite, la fel ca în toată lumea, ca întreprinderile să folosească mai puțin spațiu pentru birouri și să profite de tele-muncă, dar și deoarece migrarea spre zonele rurale, care acum caracterizează momentul de teamă în SUA, nu reprezintă deloc un sacrificiu pentru majoritatea americanilor.

Țara aceasta, care în primele secole ale existenței ei a fost o mare republică agrară, a încetat să mai fie în urma războaielor și a industrializării, dar inima americanilor nu s-a schimbat, astfel că această țară-continent este printre puținele din lume cu o inimă rurală și o economie industrială.

Spre deosebire de ceea ce se întâmplă în țările dezvoltate din Europa, unde atâta lume cu bani are câte o casă la țară, americanii obișnuiesc să aibă numai casa rurală, care este de fapt reședința lor obișnuită din „suburbs”, nume pe care îl dau zonelor metropolitane ale orașelor, adică, este versiunea lor pentru „căsuță și grădină”.

Pe măsură ce trece timpul, aceste zone sunt din ce în ce mai urbanizate, iar lumea nu mai trăiește departe de vecini, cu izolarea care le place atât de mult. Cu pandemia, ne mai trebuind să meargă la serviciu, multă lume a fugit de tot la țară, ceea ce prezintă multe avantaje: serviciile minime sunt garantate în toată țara, prețul este mult mai mic și, cu o densitate a populației mai mică decât jumătate din cea europeană, practic nu mai vede pe nimeni și trăiește în mijlocul naturii.

Cei care au trăit în zone metropolitane mai dezvoltate, cum sunt San Francisco, sau Washington sau New York, poate duc lipsa restaurantelor bune sau a spectacolelor de operă sau a concertelor simfonice, sau a apropierii de cele mai bune spitale, însă fiind SUA o țară cu inimă rurală, peste tot sunt mici teatre cu orchestre bune, spitale regionale acceptabile care servesc drept consolare.

În plus, acești „exilați urbani”, la sfârșit de săptămână, pot să meargă în orașul unde au trăit, pentru a se bucura de spectacole și mâncăruri bune, astfel încât capitala americană este pe cale să devină un oraș și mai turistic decât a fost până acum. Același lucru se poate întâmpla cu New York, Los Angeles sau San Francisco, cu un turism în sens invers: în timpul săptămânii, la țară, iar în zilele libere, la oraș.

Oricum, deja au devenit centre turistice tradiționale de câtva timp: New York pentru atracția pe care o are pentru vizitatorii din toată lumea, iar Washington pentru excelentele sale muzee cu intrare liberă (le subvenționează Guvernul Federal) și cu edificiile și monumentele sale istorice, cum sunt Casa Albă, Congresul, Memorialul războiului din Vietnam sau cimitirul Arlington, care, de multă vreme, au devenit o atracție pentru vizitatorii din afara și din interiorul țării.

Desigur, mai întâi vor fi vaccinuri doar în marile orașe, tocmai datorită ușurinței cu care se va putea aduna multă lume pentru a fi vaccinată cât timp dozele se vor afla la o temperatură acceptabilă, ceea ce va însemna că, în loc de turism cultural sau gastronomic, țara va avea mai întâi turiști medicali.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

VACUNAR SI, PERO ¿COM?     Washington, Diana Negre

Amb les previsions que la xifra d’infectats segueixi pujant i que en pocs mesos hi hagi més de mig milió de morts, els nord-americans tenen pressa per començar a vacunar-se contra la Covid, però malgrat que hi hagi unes quantes vacunes pràcticament aprovades, encara hi ha moltes dificultats de distribució i caldrà temps perquè tothom les pugui rebre.

El fet que mai hi hagi hagut un procés de vacunació tan ràpid, des del moment que van començar les recerques fins a l’aprovació i disponibilitat, presenta una sèrie de problemes nous que semblen encara més grans als Estats Units que en països més petits, no només per les quantitats, sinó per les distàncies i les diferències culturals.

Simplement haver pogut tenir una vacuna en tan poc de temps ha estat no només un repte sinó un avenç tan important que hi ha propostes per donar el Premi Nobel als responsables, cosa que seria molt difícil perquè hi ha molta gent que hi ha participat.

I no només en aquest any de pandèmia, sinó que la base la va preparar ja el president Bush fill després dels atacs terroristes contra les Torres Bessones, per la por que hi haguessin també atacs biològics. Ja fa mes de quinze anys va signar tres lleis per preparar el camí en cas que calgués preparar vacunes o medicació d’emergència.

I també el president Trump, malgrat les errades des que va començar aquesta pandèmia, va posar en marxa des del primer dia tot el que va poder per accelerar la producció d’una vacuna, mentre que el Congrés va aprovar la distribució de subvencions de tota mena, malgrat saber que necessàriament algunes no servirien de res perquè moltes de les proves no donarien resultats.

Ara els nord-americans poden triar entre les vacunes produïdes per Pfizer, per Moderna, per Astra-Zeneca o per les que aviat també seran al mercat. Però totes es troben davant de dos problemes: els riscs que hom encara no coneix i els problemes logístics per fer-la arribar a tothom.

De moment, el primer problema logístic és el transport i la temperatura. La vacuna de Pfizer, per exemple, va ser autoritzada dijous, però els que la necessiten difícilment la podran tenir. Són els que viuen en residències per a gent gran, però les condicions de manteniment i administració de la vacuna són tan difícils que no existeixen en aquests llocs. La temperatura ha de ser inferior als 70 graus sota zero i, quan hom obre la caixa on hi ha gairebé mil dosis, cal administrar-les en poques hores.

No hi ha residències amb tanta gent, així que de moment estan pensant en portar a les residències persones que puguin viatjar i vacunar-les al mateix temps. Una altra possibilitat és que Pfizer canviï els contenidors per posar menys dosis.

Aquestes dificultats obren camí a l’altra vacuna que també estarà disponible aviat, de l’empresa Moderna, on cal tenir-la sota zero però no a temperatures tan baixes.

Pel que fa el risc, no només és que amb tan poc temps hi pot haver reaccions encara es desconeixen, sinó que molta gent vol esperar, fet que no permet avançar tant com es voldria en el procés d’immunització.

A part de campanyes de propaganda, que començaran amb personatges importants i coneguts que “donaran exemple” posant-se la vacuna, hi ha una proposta molt típicament americana, que és simplement pagar perquè la gent es vacuni.

No seria res de nou en aquesta crisi: segurament que cap altre país ha posat tants diners per ajudar les víctimes econòmiques de la pandèmia: durant mesos, els que es van quedar a l’atur cobraven fins a sis mil dòlars mensuals d’indemnització, tot i que sovint era molt més del que guanyaven abans. Això ha acabat, però el Congrés està debatent un altre programa d’ajuda semblant, tot i que no tindrà un abast tan gran i segurament hi haurà menys prestacions.

Si a més afegeixen un estímul econòmic per vacunar-se, el deute públic acumulat seguirà creixent com ho ha fet aquest any, fins al punt que és el més alt des de la Segona Guerra Mundial, però els polítics semblen disposats a fer-ho perquè cal salvar vides i també perquè l’economia patiria més amb un esfondrament total que amb el deute gegantí que va acumulant.

L’eufòria econòmica en aquests moments és molt gran: d’una banda, perquè la producció i distribució de vacunes portarà molts diners a les empreses farmacèutiques; de l’altra, per les noves indústries que han aparegut i segurament han obert mercat per molt de temps, tant en qüestió de telecomunicacions com per desenvolupar l’informàtica.

Cal només mirar les borses, que no paren de pujar davant d’aquestes expectatives, tot i que molts experts avisen que hi ha millors resultats amb les esperances que amb les realitats. Diuen que, una vegada les coses es normalitzin, tot i que serà bo per a la salut pública i les angoixes personals, les borses i l’economia poden anar pitjor.

El que sembla també molt probable és que, una vegada superada aquesta pandèmia, la vida nord-americana no torni a ser la d’abans. I no només perquè les telecomunicacions permetran, allà com a arreu del món, que les empreses tinguin menys espai d’oficina i aprofitin el teletreball, sinó també perquè la fugida cap al camp, que ara caracteritza el moment de por als Estats Units, no representa cap sacrifici per a la majoria dels nord-americans.

Aquest país, que va ser en els primers segles de la seva existència una gran república agrària, ho va deixar de ser amb les guerres i la industrialització, però el cor dels nord-americans no va canviar, de manera que aquest país-continent és un dels pocs al món amb cor rural i economia industrial.

A diferència del que passa als països desenvolupats d’Europa, on tanta gent amb diners té una casa al camp, els nord-americans acostumen a tenir només la casa de camp, que és simplement la residència habitual als suburbs, nom que donen aquí a les àrees metropolitanes de les ciutats, és a dir, la seva versió de la “caseta i l’hortet”.

Al cap del temps, aquestes àrees són més i més urbanitzades i la gent no viu lluny dels seus veïns amb l’aïllament que tant els agrada. Amb la pandèmia, en no haver d’anar a l’oficina, molta gent ha fugit cap al camp de veritat, el que té per a ells molts avantatges: els serveis mínims estan garantits arreu del país, el preu és molt més baix i, amb una densitat de població de menys de la meitat de l’europea no veuen pràcticament ningú i es troben enmig de la natura.

Els que han viscut en les àrees metropolitanes més desenvolupades, com són San Francisco, Washington o Nova York, poden trobar a faltar els bons restaurants o els espectacles d’òperes o concerts simfònics, o la proximitat als millors hospitals, però sent aquest un país de cor rural, arreu hi ha petits teatres amb bones orquestres i hospitals regionals acceptables que serveixen de consol.

I, a més, també aquests “exiliats urbans” poden anar de cap de setmana a la ciutat on vivien, per gaudir de bons espectacles i bon menjar, de manera que la capital nord-americana va camí de convertir-se en una ciutat encara més turística del que ja és ara i el mateix pot passar amb Nova York, Los Angeles o San Francisco, amb un turisme en sentit contrari: els dies entre setmana al camp i els dies lliures a les ciutats.

De tota manera, ja són centres turístics tradicionals des de fa temps: Nova York per l’atracció que té amb visitants d’arreu del món i Washington pels seus excel·lents museus de franc (pagats pel Govern Federal) i amb edificis i monuments històrics com la Casa Blanca, el Congrés, el Memorial de la guerra del Vietnam o el cementiri d’Arlington ja són des de fa temps una atracció per als visitants de fora i dins del país.

Immediatament, però, serà només a les grans ciutats on hi haurà vacunes, precisament per la facilitat de reunir molta gent i vacunar-la mentre les dosis encara estan en la temperatura acceptable, cosa que significarà que en lloc de turisme cultural o gastronòmic, el país primer tindrà turistes mèdics.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

PRIN CE PRISMĂ PRIVIM   Washington, Diana Negre

Mijloacele informative din interiorul și din afara Statelor Unite menționează numirile pe care viitorul președinte Biden le face pentru cabinetul său. În ultimele zile, i-a venit rândul și a fost numit secretarul pentru Apărare, Lloyd Austin.

Lloyd Austin

Aproape fără excepție, mai ales în străinătate, la numele și postul său se menționează faptul că este negru. Ca știre, acest lucru prezintă un interes limitat, însă poartă o conotație rasistă, sau politică, sau ambele, în același timp.

Interesul este limitat deoarece nu este pentru prima dată că într-o funcție înaltă – un secretar, denumirea pentru miniștrii americani – este numit un negru: în prezent „chirurgul general”, un fel de ministru al Sănătății, este un negru. La fel secretarul pentru locuințe. Tot un negru a fost secretarul pentru justiție al lui Barak Obama, și în timpul mai multor președinți, un om de culoare a fost Șeful Marelui Stat Major al armatei americane, generalul Colin Powell.

Văzut dinspre Satele Unite, simplul fapt că în titluri se spune că este vorba de un negru are conotații rasiste, deoarece a menționa culoarea pielii este, pe zi ce trece, tot mai incorect din punct de vedere politic.  

Ca în atâtea alte chestiuni în care încap corectări politice, și în cazul de față există curente și poziții contrare. Dacă ar fi să-l luăm ca exemplu pe Martin Luther King, liderul negrul negru omorât în 1968 și venerat pentru lupta sa pentru drepturile civile, ideal ar fi ca specificarea culorii pielii să nu aibă niciun fel de influență asupra perspectivelor economice, profesionale sau sociale ale vreunei persoane.

Acesta este un ideal pentru cei care văd în „societatea oarbă la culori” dovada că nu există rasism. Este, de asemenea, consecința logică a „visului” pe care King l-a prezentat în faimosul său discurs rostit în Washington, în 1963, în care arăta că oamenii trebuie judecați după fapte și nu după culoarea pielii lor.

În cei 53 de ani care au trecut de atunci, acest „vis” s-a tot schimbat. Acum, este greu să știm dacă respingerea rasismului înseamnă a-i considera pe toți oamenii egali între ei, sau a le oferi oamenilor de culoare un tratament special. În aceste cazuri, există riscul să fie considerate mostre de condescendență, ceea ce ar însemna o lipsă de respect și, astfel, ne întoarcem la problema de la început.

O consecință a acestei ultime poziții este că, dacă egalitatea se obține pe baza unor tratamente speciale, singura formă de a evita rasismul ar fi… să fie declarați rasiști toți albii și să se arunce asupra lor, fără deosebire, o mantie de vină pentru erorile comise de secole și pentru avantajele de care se bucură albii în ziua de azi, grație situației lor familiale și sociale.

Este o atitudine care se răspândește. Însă, tensiunile rasiale nu se reduc. Atitudinea aceasta nu se manifestă pe străzile din cartierele negrilor, ci în universități, unde se propagă această ideee: clasele educate sau bogate nu au ajuns așa grație meritelor lor proprii, ci datorită unor privilegii moștenite și faptului că au abuzat sistematic de aceste avantaje ale lor.

Pentru moment, se pare că președintele ales, Joe Biden, a hotărât să pună în funcții de răspundere cât mai mulți oameni dintre minoritățile rasiale, imigranți și oameni de culoare. La fel, vrea să numească și multe femei „chiar dacă sunt albe”, nu pentru că ar reprezenta o minoritate, ci pentru că ar putea invoca vreo discriminare, în vreun loc sau în vreun moment din trecut.

Prima mostră a oferit-o acum câteva luni, când a ales-o ca vicepreședintă pe Kamala Harris, de origine indiană și neagră. Provine dintr-o familie înstărită, a urmat o carieră profesională deosebită, astfel că nu reprezintă nici pe departe minoritățile înapoiate. La fel s-a întâmplat cu primul președinte negru al țării, Barak Obama, care provine dintr-o familie bogată și care a avut acces la cele mai bune școli.

Acum când își formează viitorul guvern, Biden, la fel ca toți predecesorii săi, este supus unor presiuni din partea grupurilor care l-au ajutat în campania electorală și trebuie să împartă funcții unor negri, unor hispani, unor femei din toate rasele și unor imigranți veniți din lumea întreagă. Este un echilibru greu de realizat, dat fiind că este judecat prin prisma prin care e privit de diferitele grupuri implicate și de diferitele mijloace de informare în masă.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

EL CRISTAL CON CUAL SE MIRA   Washington, Diana Negre

Los medios informativos, dentro y fuera de Estados Unidos, van dando cuenta de los nombramientos del futuro presidente Biden para su gabinete y, en los últimos días, le tocó al secretario de Defensa, Lloyd Austin.

Casi sin excepción, y especialmente en el extranjero, los titulares añaden a su nombre y cargo el hecho de que sea negro, lo cual tiene un interés limitado como noticia y, al mismo tiempo, una connotación racista, o política, o ambas cosas al mismo tiempo.

Lloyd Austin

El interés es limitado porque no es la primera vez que un alto cargo o un secretario -como se conoce a los ministros en Estados Unidos- es negro: lo son actualmente el “cirujano general” -algo así como un ministro de Salud-, o el secretario de la Vivienda. También era negro el secretario de Justicia con Barak Obama, como durante años y a caballo de varios presidentes era también negro el Jefe de la Junta de Estado Mayor, general Colin Powell.

Visto desde Estados Unidos, el simple hecho de que los titulares anuncien que se trata de un negro, tiene inmediatamente connotaciones racistas, porque mencionar el color de la piel es cada día más incorrecto políticamente.

Como en tantas otras cuestiones en que entran juicios de corrección política, también ahí tenemos corrientes y posiciones contrapuestas. Si tomamos, por ejemplo, a Martin Luther King, el líder negro asesinado en 1968 y venerado por su dedicación a los derechos civiles, lo ideal es que el color de la piel no tenga influencia alguna en las perspectivas económicas, profesionales o sociales.

Es lo que representa un ideal para quienes ven en la “sociedad ciega ante los colores” la prueba de que no hay racismo. Es también la consecuencia lógica del “sueño” que King presentó en su famoso discurso en Washington en 1963 y que consistía en que a la gente se la juzgara por sus actos y no por el color de su piel.

En los 53 años transcurridos, este “sueño” ha ido cambiando. Ahora, es difícil saber si rechazar el racismo significa integrar a todos como iguales, o dar a la gente de color un tratamiento especial. De ser así, hay el riesgo de que se pueda entender como condescendencia, lo que significaría una falta de respeto con lo cual vuelven al mismo problema inicial.

Una consecuencia de esta última posición es que, si la igualdad se consigue a base de tratos especiales, la única forma de evitar el racismo…..es declarar racistas a todos los blancos y echar sobre todos ellos, indiscriminadamente, un manto de culpabilidad por los errores de hace siglos y por la ventaja de que los blancos gozan hoy, gracias a su situación familiar o social.

Esta es una posición que se va extendiendo, sin que por ello disminuyan las tensiones raciales y no surge mayormente en las calles y los barrios negros, sino en las universidades donde se propala la idea de que las clases educadas o las pudientes, no lo son por méritos propios, sino gracias a privilegios heredados y el abuso sistemático de sus ventajas heredadas.

De momento, parece que el presidente electo, Joe Biden, ha decidido poner al mayor número posible de minorías raciales, como inmigrantes o gente de color, en puestos de responsabilidad. Igualmente quiere colocar a mujeres, “incluso si son blancas”, no porque sean minoría sino porque pueden alegar algún tipo de discriminación, en algún lugar y algún momento del pasado.

La primera muestra la dio hace meses, al elegir como vicepresidenta a Kamala Harris, de origen indio y negro, por mucho que sus orígenes familiares privilegiados económica y socialmente, así como su carrera profesional, no representen en modo alguno a las minorías rezagadas. Algo así ocurrió también con el primer presidente negro del país, Barak Obama, quien creció en el seno de una familia acomodada y tuvo acceso a las mejores escuelas.

Ahora que va formando su futuro gobierno, Biden se halla como todos sus predecesores sometido a las presiones de los grupos que le ayudaron en la campaña y tiene que repartir cargos entre negros, hispanos, mujeres de todas las razas e inmigrantes del mundo entero. Un equilibrio difícil y que será valorado según el cristal con que lo miren los diversos grupos involucrados y los medios informativos.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.