Democrație fără credință   Washington, Diana Negre

Ultimele două alegeri, scrutinul de acum patru ani care l-a adus pe Donald Trump la Casa Albă și cel de acum o lună, care l-a debarcat, au ceva în comun: îndoielile alegătorilor în legătură cu corectitudinea procesului electoral și, mai ales, convingerea celor mai fideli partidului lor că doar o fraudă l-a îndepărtat de la putere pe candidatul lor, Donald Trump.

Pentru o țară care se consideră a fi o mare apărătoare a democrației, care își sărbătorește Constituția ca pe o speranță democratică a întregii Omeniri și care a investit sânge și comori în răspândirea acestui sistem în lume, este o situație pe cât de lamentabilă, pe atât de surprinzătoare.

Lamentabilă, deoarece lumea se simte iritată, iar această convingere mărește divizările care, uneori, par a fi ireconciliabile între cei doi versanți politici ai țării. Și surprinzătoare, deoarece aceste lucruri se întâmplă într-o țară bogată și avansată, care dispune de toate mijloacele tehnice și de capacitatea economică necesară pentru a finanța și a ține alegeri fără fraude.

Însă, cele cincizeci de state americane au diferite formule de vot, iar acestea stârnesc uneori suspiciuni în alte state. În plus, aproape toate au o antipatie pentru controalele federale care sunt percepute ca un furt al libertăților lor. Astfel, în unele state se poate vota prin poștă, iar în altele, acest lucru este foarte dificil. Sunt state în care buletinul de vot poștal poate fi numărat înaintea zilei în care au loc alegerile pentru a grăbi procesul numărării, în timp ce în alte locuri, trebuie să se aștepte până în ziua alegerilor pentru a începe numărarea lor. În anumite state, buletinele de vot trimise prin poștă trebuie să poarte data de pe ștampilă înainte de alegeri, în altele sunt admise și cele emise în aceeași zi cu alegerile. În plus, în unele locuri, votul prin poștă trebuie să sosească înainte de închiderea secțiilor de votare, în timp ce în altele, buletinele de vot sunt luate în considerare chiar și la nouă zile după data alegerilor.

La aceasta se adaugă antipatia atavică față de orice control statal, motiv pentru care, în SUA, nu există carnete de identitate, astfel că, atunci când au loc alegerile, cel care completează buletinul de vot nu trebuie să demonstreze că este una și aceeași persoană cu cea care prezintă carnetul de alegător, în care, atenție! nu există nicio fotografie. Este un lucru cu atât mai surprinzător, cu cât identificarea este o rutină pentru a urca într-un avion, a conduce un automobil sau a cumpăra o sticlă de băutură.

Neexistând un document de identitate, permisul de conducere pentru un vehicul a devenit substitutul care dovedește că cineva este cine afirmă că este. Și nici măcar nu e nevoie să știi să conduci: practic toate statele emit „carnete pentru persoane care nu conduc”, cu datele personale și fotografia titularului.

Ultimele sondaje asupra fiabilității alegerilor sunt îngrijorătoare: unul dintre ele constată că doar 27% dintre republicani cred în rezultatele oficiale, în timp ce, într-un alt sondaj, procentul se reduce la 3%. Cel mai recent dintre ele arată că doar 10% dintre republicani recunosc că Biden a câștigat fără fraudă.

Desigur, acest sentiment e alimentat de însuși Trump și de o serie întreagă de figuri republicane, însă adevărul este că haosul din noaptea alegerilor și timpul enorm care s-a scurs până la anunțarea câștigătorului au inflamat și mai mult suspiciunile.

Pe de altă parte, nu că ar fi republicanii niște lunatici în contrast cu pragmaticii și responsabilii cetățeni democrați: azi, la patru ani de la victoria lui Trump, două treimi dintre democrați cred că aceasta s-a datorat fraudei, dacă nu la numărarea voturilor, atunci în urma rău-voitoarei influențe rusești, pe care nimeni până acum nu a putut să o dovedească, nici măcar lunga investigare a „impeachment-ului”, pentru care au fost angajați sute de juriști, și care a costat 25 de milioane de dolari.

În 2016, democrații nu au fost nevoiți să facă față unor săptămâni întregi de numărare a voturilor, așa cum s-a întâmplat anul acesta, căci, în mai puțin de opt ore, s-a știut rezultatul.

Cei mai mulți americani sunt ocupați să-și câștige traiul și să se gândească la problemele lor. Nu acordă atenție procesului electoral decât cu câteva săptămâni înainte de alegeri. Nu este de mirare că discrepanțele dintre sondaje și voturile reale, sau dintre primele rezultate și cele definitive trezesc suspiciuni.

În anul acesta, de exemplu, Trump avea avantaje de 10 și chiar de 20 de puncte la începutul numărării voturilor, ca, pe urmă, să se situeze pe primul loc Joe Biden. Și acest lucru s-a întâmplat mai ales după ce au fost numărate voturile sosite prin corespondență. Aceste lucruri trezesc suspiciuni de manipulare și fraudă.

La toate acestea se mai adaugă faptul că democrații, în ciuda afirmațiilor împăciuitoare ale lui Biden, nu par dispuși să fie mărinimoși cu cei învinși, pentru a-și mai modera programul și retorica, ceea ce va face ca etapa de schimbare să devină mai spinoasă, indiferent de rezultatele finale pe care le vom cunoaște în ianuarie, când se vor fi repetat alegerile în statul Georgia și vom fi aflat care dintre cele două partide va controla Senatul.

Dacă se menține majoritatea republicană în Camera Superioară, cu puterea împărțită între ambele partide, ne putem aștepta ca ele să se blocheze reciproc în Congres și să-i lege mâinile președintelui. Din contră, dacă democrații reușesc să domine întreaga guvernare, Biden nu va putea urma o linie moderată, așa cum i-a fost traiectoria politică în cei aproape 50 de ani și nu-i va mai putea frâna pe progresiștii cei mai impetuoși, în timp ce, învinșii republicani vor încerca să le țină piept cu toate mijloacele posibile.

Cum arată aceste încleștări am văzut în 2009, când Partidul Ceaiului s-a înfruntat cu administrația lui Barak Obama, sau în 2017, când „rezistența” a încercat, prin toate mijloacele, să-l delegitimeze pe Trump și să-l înlăture de la Casa Albă.

În viitorii doi ani, se va desfășura o campanie, care a și început deja, pentru a redobândi sau pentru a păstra puterea legislativă, căci așa s-a întâmplat întotdeauna. Însă, de data aceasta, lupta va fi amară, iar rănile se vor vindeca foarte greu.  

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Democracia sin fe    Washington, Diana Negre

Las dos ultimas elecciones, la de hace cuatro años que llevó a Donald Trump a la Casa Blanca y la de hace casi un mes que lo echó, tienen algo en común: las dudas del electorado de que el proceso haya sido correcto y, todavía peor, la convicción de los más fieles a su partido de que tan solo una trampa ha alejado a su candidato del poder.

Para un país que se considera el paladín de la democracia, que celebra su Constitución como una esperanza democrática para toda la Humanidad y que ha invertido sangre y tesoro para extender ese sistema por otras partes del mundo, es una situación tan lamentable como sorprendente.

Lamentable, porque la gente se siente irritada y esta convicción magnifica las divisiones que a menudo parecen irreconciliables entre las dos vertientes políticas del país. Y sorprendente, porque se trata de un lugar rico y avanzado, con todos los medios técnicos que puede necesitar para desarrollar unas elecciones sin fraude y con la capacidad económica para financiar estos medios.

Pero los cincuenta estados norteamericanos tienen fórmulas de voto distintas, que producen a menudo sospechas en otros estados. Además, casi todos comparten la antipatía por los controles federales que creen les roban sus libertades. Así, en algunos lugares se puede votar por correo y en otros es muy difícil; en unos la papeleta de voto postal se puede contar antes del día de las elecciones para agilizar el proceso, mientras que otros han de esperar al día electoral y luego pueden tomarse tiempo para el recuento. Ciertos estados exigen que las papeletas por correo lleven el matasellos antes de las elecciones, otros permiten que salgan el mismo día.  Además, en unos lugares el voto por correo ha de llegar antes de que cierren los colegios electorales, mientras que otros admiten las papeletas hasta nueve días más tarde.

A esto se suma la antipatía atávica a cualquier control estatal, motivo por el cual en Estados Unidos no existen carnets de identidad, de forma que a la hora de la votación no es preciso demostrar que el que llena la papeleta es la misma persona que presenta su carnet electoral en que, además, no aparece fotografía alguna.  Algo tanto más sorprendente cuando la identificación es una rutina necesaria para entrar en un avión, conducir un coche o comprar una botella de bebida alcohólica.

Esto es así hasta el punto de que, a falta de un documento de identidad, el carnet de conducir se ha convertido en el substituto para demostrar que uno es quien dice ser. Y para esto no hay que saber ni girar el volante: prácticamente todos los estados emiten “carnet de no-conductor” con los datos personales y la foto del titular.

Las últimas encuestas en cuanto a la fiabilidad de las elecciones son preocupantes: en una de ellas, tan solo el 27% de los republicanos creen en los resultados oficiales mientras que en otro sondeo este porcentaje se reduce tan solo al 3. La más reciente indica que tan solo el 10% de los republicanos admiten que Biden ganó sin fraude.

Naturalmente, el propio Trump así como medios informativos conservadores y una serie de figuras republicanas alimentan este sentimiento, pero lo cierto es que el caos de la noche electoral y el largo tiempo transcurrido hasta declarar un ganador, sirvieron para inflamar todavía más las sospechas.

Por otra parte, no es que los republicanos sean unos lunáticos a diferencia de los pragmáticos y responsables ciudadanos demócratas: hoy, cuatro años más tarde de la victoria de Trump, nada menos que los dos tercios de los demócratas creen que ésta se debió al fraude, si no en el recuento, en la malévola influencia e intervención rusa -que nadie hasta ahora ha conseguido demostrar, ni siquiera la larga investigación del “impeachment” que empleó a centenares de juristas y costó más de 25 millones de dólares.

Y en 2016 los demócratas no se enfrentaron al vaivén de semanas de recuento electoral como ha ocurrido este año, sino que en menos de ocho horas todos conocían el resultado.

La mayoría de la población dedica su tiempo a ganarse la vida y a pensar en sus problemas particulares. No presta atención al proceso electoral hasta varias semanas antes de los comicios. No es de sorprender que las discrepancias entre encuestas y votos reales, o entre los primeros resultados y los definitivos, sirvan para sembrar sospechas.

En este año, por ejemplo, Trump llevaba ventajas superiores a los 10 o incluso 20 puntos en los primeros recuentos, pero muchos acabaron decantándose por Joe Biden.  Y esto ocurrió especialmente después de contar los votos llegados por correo. Ambas cosas suscitan sospechas entre sus seguidores de que hubo manipulación y fraude.

A esto se suma que los demócratas, a pesar de las palabras conciliadoras de Biden, no parecen muy dispuestos a ser magnánimos con los vencidos y a moderar su programa ni su retórica, lo que hará tanto más espinosa la etapa de cambio, independientemente de los resultados finales que no conoceremos hasta enero, cuando las elecciones que se han de repetir en el estado de Georgia determinarán cuál de los dos partidos controlará el Senado.

Si se mantiene la mayoría republicana en la Cámara Alta, con el poder dividido entre ambos partidos, es de esperar que se bloqueen mutuamente en el Congreso y aten las manos al presidente. Por el contrario, si los demócratas consiguen dominar todo el gobierno, Biden no podrá seguir con la línea moderada que caracterizó su trayectoria política desde hace casi 50 años y no podrá frenar a los más progresistas, mientras que los derrotados republicanos tratarán de mantener contra ellos una guerra sin cuartel.

Y el cariz de estas guerras ya lo vimos en 2009 con el Partido del Te que se enfrentó al gobierno de Barak Obama, o desde 2017 con la “resistencia” que trató por todos los medios de deslegitimizar a Trump y echarlo de la Casa Blanca.

Los próximos dos años serán una campaña ya comenzada para recuperar o mantener el poder legislativo, algo que ocurre siempre, pero, esta vez, la lucha será amarga y difícilmente servirá para curar heridas.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.