GAULLISM FĂRĂ DE GAULLE

În Franța, opoziția și o mare parte a forțelor de stânga îl acuză pe președintele Macron că ar fi un super-gaullist. Or, această critică are „un miez” deoarece masa francezilor este convinsă și în prezent că generalul de Gaulle a fost providențial pentru țară.

Nu se știe, căci, cei care critică nu spun (poate nu știu nici ei) în ce constă super-gaullismul, însă totul arată că ceea ce i se reproșează cel mai mult actualului președinte al Republicii este o coerență operativă foarte marcată; într-atât, încât teoreticul echilibru politic al celor trei puteri înclină, în mod clar, spre cea executivă.

Acest lucru este de netăgăduit în cazul președinției lui Macron, însă nu este clar dacă această conduită au avut-o în Franța doar el și generalul de Gaulle. În istoria Franței, de la Henry IV până în ziua de azi, această dorință-jind ca  să primeze executivul apare cu o frecvență tenace. Au fost ocazii în care – a se citi, printre alții, Louis XIV, Napoleon I, Napoleon III sau Raymond Poincaré, eminența cenușie a tratatelor de la Versailles cu care s-a încheiat Primul Război Mondial – acest dezechilibru favorabil executivului a fost uneori copleșitor, alteori nu a fost atât de evident, însă aproape întotdeauna a constituit o constantă a concepției și practicii politicii franceze.

Atunci se naște întrebarea de ce e criticat Macron ? Un motiv solid este că într-o lume a prosperității și a permisivității, tentația efortului minim este atât de mare, încât garantează un mare număr de voturi celui care știe să o măgulească oferind pomană săracilor, impunitate infractorilor și toleranță pentru cei care fug de munca disciplinată.

În plus, în cazul Franței – o țară unde patriotismul este pasional – accentul pus de Macron pe o politică europenistă rănește fibre emoționale. Nu că ar fi francezii dispuși să ajungă la o decizie asemănătoare cu „brexit-ul” lui Boris Johnson, însă nu pe puțini dintre ei supunerea țării lor la normele stabilite la Bruxelles îi irită, deoarece le percep ca pe niște hotărâri luate de alții… cu toate că, din punct de vedere economic, se dovedesc a fi benefice pentru toată lumea și pentru toți francezii, inclusiv pentru dizidenți.

Aceasta ar putea explica sensul peiorativ care i se dă „gaullism-ului” (În Germania, această idee-sentiment are o denumire mult mai nimerită: „cesarism”). Însă, acest lucru nu ne ajută să știm ce rol va avea Franța în viitorul imediat al Europei. Căci, acest viitor depinde total de felul cum va gestiona guvernul pandemia; cu o Uniune Europeană fără Marea Britanie, care avea un aport de peste 20% la economia întregului bloc; și într-un context economico-militar complet nou, datorat îmbogățirii și expansionismului (poate chiar imperialismului) chinezesc.

Este posibil ca super-protagonismul pe care îl încearcă Macron să ducă Franța pe poziția unei țări de referință în Europa cea bogată. Ba chiar să devină – dacă are noroc – un element-cheie în noul echilibru mondial care se reașază. Sau, dacă Macron și rivalii săi eșuează acum, Franța ar putea redeveni trista figurantă politică a anilor 50… situație din care a scos-o tocmai Charles de Gaulle.  

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

GAULLISMO SIN DE GAULLE

En Francia, la oposición y buena parte de las izquierdas de todo tipo acusan al Presidente Macron de ser un súper gaullista. Y hay que reconocer que esa crítica tiene su “qué”, porque la masa de los franceses cree aún hoy en día que el general de Gaulle fue providencial para el país.

Uno no sabe y los criticones no lo dicen (quizá porque tampoco lo saben) en qué consiste el súper gaullismo, pero todo apunta a que lo que más se le reprocha al actual presidente de la República es una coherencia operativa muy acusada; tanto, que el teórico equilibrio político de los tres poderes se decanta claramente en favor del ejecutivo.  

Esto es innegable en la presidencia de Macron, pero lo que no resulta nada evidente es que semejante conducta sólo la hayan tenido en Francia él y el general de Gaulle. Si se mira la historia de Francia desde Enrique IV hasta hoy, esa querencia a primar el ejecutivo aparece con una frecuencia contumaz. A veces – léase, entre otros, Luis XIV, Napoleón I, Napoleón III o Raymond Poincaré, la eminencia gris de los tratados de Versalles que sellaron la I Guerra mundial – ese desequilibrio favorable al ejecutivo ha sido abrumador y en otras ocasiones no despuntaba tanto, pero casi siempre ha sido una constante en la concepción y práctica francesa de la política.

Entonces – se pregunta uno – ¿ por qué esa crítica a Macron ? Una buena razón para ello es que en un mundo de bonanza y permisividad, la tentación del menor esfuerzo sea tan grande que garantiza un caudal de votos a quien sepa halagarla ofreciendo sopa boba, impunidad a la infracción y tolerancia para con los fugitivos del trabajo disciplinado.

Además, en el caso de Francia – que es un país de patriotismo pasional – el acento puesto por Macron en una política europeísta zarandea fibras emocionales. No es que los franceses estén dispuestos a llegar una decisión similar al “brexit” de Boris Johnson, pero a no pocos de ellos el sometimiento de su país a normas acordadas en Bruselas les irrita, porque las ven como notas impuestas “por otros”… aunque económicamente resulten beneficiosas para todos, franceses, disidente incluidos.  

Todo esto podría explicar el sentido peyorativo que se le da al “gaullismo” (En Alemania, esa misma idea-sentimiento la nombran mucho más acertadamente con la palabra ”cesarismo”). Pero esto no sirve para saber qué  papel va a jugar Francia en la Europa del futuro inmediato. Porque este futuro se presenta endeudado hasta las cejas por la gestión gubernamental de la pandemia; con una Unión Europea privada de Gran Bretaña, que aportaba más del 20% de la economía de todo el bloque; y con un contexto económico-militar totalmente nuevo dado el enriquecimiento y expansionismo (¿o quizá ya imperialismo ?) chino.

Tal vez el híper protagonismo que está tanteando Macron lleve a Francia a ser la nación de referencia en la Europa rica. Incluso puede – si la suerte le acompaña – llegar a ser un elemento clave en el nuevo equilibrio mundial que se está gestando. O, si Macron y sus rivales fracasan ahora, Francia puede volver a ser la triste comparsa política de los años 50… situación de la que la sacó precisamente Charles de Gaulle. 

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.