PRIN CE PRISMĂ PRIVIM   Washington, Diana Negre

Mijloacele informative din interiorul și din afara Statelor Unite menționează numirile pe care viitorul președinte Biden le face pentru cabinetul său. În ultimele zile, i-a venit rândul și a fost numit secretarul pentru Apărare, Lloyd Austin.

Lloyd Austin

Aproape fără excepție, mai ales în străinătate, la numele și postul său se menționează faptul că este negru. Ca știre, acest lucru prezintă un interes limitat, însă poartă o conotație rasistă, sau politică, sau ambele, în același timp.

Interesul este limitat deoarece nu este pentru prima dată că într-o funcție înaltă – un secretar, denumirea pentru miniștrii americani – este numit un negru: în prezent „chirurgul general”, un fel de ministru al Sănătății, este un negru. La fel secretarul pentru locuințe. Tot un negru a fost secretarul pentru justiție al lui Barak Obama, și în timpul mai multor președinți, un om de culoare a fost Șeful Marelui Stat Major al armatei americane, generalul Colin Powell.

Văzut dinspre Satele Unite, simplul fapt că în titluri se spune că este vorba de un negru are conotații rasiste, deoarece a menționa culoarea pielii este, pe zi ce trece, tot mai incorect din punct de vedere politic.  

Ca în atâtea alte chestiuni în care încap corectări politice, și în cazul de față există curente și poziții contrare. Dacă ar fi să-l luăm ca exemplu pe Martin Luther King, liderul negrul negru omorât în 1968 și venerat pentru lupta sa pentru drepturile civile, ideal ar fi ca specificarea culorii pielii să nu aibă niciun fel de influență asupra perspectivelor economice, profesionale sau sociale ale vreunei persoane.

Acesta este un ideal pentru cei care văd în „societatea oarbă la culori” dovada că nu există rasism. Este, de asemenea, consecința logică a „visului” pe care King l-a prezentat în faimosul său discurs rostit în Washington, în 1963, în care arăta că oamenii trebuie judecați după fapte și nu după culoarea pielii lor.

În cei 53 de ani care au trecut de atunci, acest „vis” s-a tot schimbat. Acum, este greu să știm dacă respingerea rasismului înseamnă a-i considera pe toți oamenii egali între ei, sau a le oferi oamenilor de culoare un tratament special. În aceste cazuri, există riscul să fie considerate mostre de condescendență, ceea ce ar însemna o lipsă de respect și, astfel, ne întoarcem la problema de la început.

O consecință a acestei ultime poziții este că, dacă egalitatea se obține pe baza unor tratamente speciale, singura formă de a evita rasismul ar fi… să fie declarați rasiști toți albii și să se arunce asupra lor, fără deosebire, o mantie de vină pentru erorile comise de secole și pentru avantajele de care se bucură albii în ziua de azi, grație situației lor familiale și sociale.

Este o atitudine care se răspândește. Însă, tensiunile rasiale nu se reduc. Atitudinea aceasta nu se manifestă pe străzile din cartierele negrilor, ci în universități, unde se propagă această ideee: clasele educate sau bogate nu au ajuns așa grație meritelor lor proprii, ci datorită unor privilegii moștenite și faptului că au abuzat sistematic de aceste avantaje ale lor.

Pentru moment, se pare că președintele ales, Joe Biden, a hotărât să pună în funcții de răspundere cât mai mulți oameni dintre minoritățile rasiale, imigranți și oameni de culoare. La fel, vrea să numească și multe femei „chiar dacă sunt albe”, nu pentru că ar reprezenta o minoritate, ci pentru că ar putea invoca vreo discriminare, în vreun loc sau în vreun moment din trecut.

Prima mostră a oferit-o acum câteva luni, când a ales-o ca vicepreședintă pe Kamala Harris, de origine indiană și neagră. Provine dintr-o familie înstărită, a urmat o carieră profesională deosebită, astfel că nu reprezintă nici pe departe minoritățile înapoiate. La fel s-a întâmplat cu primul președinte negru al țării, Barak Obama, care provine dintr-o familie bogată și care a avut acces la cele mai bune școli.

Acum când își formează viitorul guvern, Biden, la fel ca toți predecesorii săi, este supus unor presiuni din partea grupurilor care l-au ajutat în campania electorală și trebuie să împartă funcții unor negri, unor hispani, unor femei din toate rasele și unor imigranți veniți din lumea întreagă. Este un echilibru greu de realizat, dat fiind că este judecat prin prisma prin care e privit de diferitele grupuri implicate și de diferitele mijloace de informare în masă.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

EL CRISTAL CON CUAL SE MIRA   Washington, Diana Negre

Los medios informativos, dentro y fuera de Estados Unidos, van dando cuenta de los nombramientos del futuro presidente Biden para su gabinete y, en los últimos días, le tocó al secretario de Defensa, Lloyd Austin.

Casi sin excepción, y especialmente en el extranjero, los titulares añaden a su nombre y cargo el hecho de que sea negro, lo cual tiene un interés limitado como noticia y, al mismo tiempo, una connotación racista, o política, o ambas cosas al mismo tiempo.

Lloyd Austin

El interés es limitado porque no es la primera vez que un alto cargo o un secretario -como se conoce a los ministros en Estados Unidos- es negro: lo son actualmente el “cirujano general” -algo así como un ministro de Salud-, o el secretario de la Vivienda. También era negro el secretario de Justicia con Barak Obama, como durante años y a caballo de varios presidentes era también negro el Jefe de la Junta de Estado Mayor, general Colin Powell.

Visto desde Estados Unidos, el simple hecho de que los titulares anuncien que se trata de un negro, tiene inmediatamente connotaciones racistas, porque mencionar el color de la piel es cada día más incorrecto políticamente.

Como en tantas otras cuestiones en que entran juicios de corrección política, también ahí tenemos corrientes y posiciones contrapuestas. Si tomamos, por ejemplo, a Martin Luther King, el líder negro asesinado en 1968 y venerado por su dedicación a los derechos civiles, lo ideal es que el color de la piel no tenga influencia alguna en las perspectivas económicas, profesionales o sociales.

Es lo que representa un ideal para quienes ven en la “sociedad ciega ante los colores” la prueba de que no hay racismo. Es también la consecuencia lógica del “sueño” que King presentó en su famoso discurso en Washington en 1963 y que consistía en que a la gente se la juzgara por sus actos y no por el color de su piel.

En los 53 años transcurridos, este “sueño” ha ido cambiando. Ahora, es difícil saber si rechazar el racismo significa integrar a todos como iguales, o dar a la gente de color un tratamiento especial. De ser así, hay el riesgo de que se pueda entender como condescendencia, lo que significaría una falta de respeto con lo cual vuelven al mismo problema inicial.

Una consecuencia de esta última posición es que, si la igualdad se consigue a base de tratos especiales, la única forma de evitar el racismo…..es declarar racistas a todos los blancos y echar sobre todos ellos, indiscriminadamente, un manto de culpabilidad por los errores de hace siglos y por la ventaja de que los blancos gozan hoy, gracias a su situación familiar o social.

Esta es una posición que se va extendiendo, sin que por ello disminuyan las tensiones raciales y no surge mayormente en las calles y los barrios negros, sino en las universidades donde se propala la idea de que las clases educadas o las pudientes, no lo son por méritos propios, sino gracias a privilegios heredados y el abuso sistemático de sus ventajas heredadas.

De momento, parece que el presidente electo, Joe Biden, ha decidido poner al mayor número posible de minorías raciales, como inmigrantes o gente de color, en puestos de responsabilidad. Igualmente quiere colocar a mujeres, “incluso si son blancas”, no porque sean minoría sino porque pueden alegar algún tipo de discriminación, en algún lugar y algún momento del pasado.

La primera muestra la dio hace meses, al elegir como vicepresidenta a Kamala Harris, de origen indio y negro, por mucho que sus orígenes familiares privilegiados económica y socialmente, así como su carrera profesional, no representen en modo alguno a las minorías rezagadas. Algo así ocurrió también con el primer presidente negro del país, Barak Obama, quien creció en el seno de una familia acomodada y tuvo acceso a las mejores escuelas.

Ahora que va formando su futuro gobierno, Biden se halla como todos sus predecesores sometido a las presiones de los grupos que le ayudaron en la campaña y tiene que repartir cargos entre negros, hispanos, mujeres de todas las razas e inmigrantes del mundo entero. Un equilibrio difícil y que será valorado según el cristal con que lo miren los diversos grupos involucrados y los medios informativos.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.