Biden, multe speranțe, schimbări puține   Washington, Diana Negre

Așteptările lumii întregi ca Joe Biden să înfăptuiască schimbări politice în SUA sunt mai degrabă mari decât logice.

Expectativa publică este logică, dată fiind personalitatea provocatoare în cel mai înalt grad a celui care în curând nu va mai fi președinte, Donald Trump. Însă, o schimbare radicală a politicii americane ar putea să se producă numai dacă ar fi vorba de o dictatură pură și dură, cum au fost, de pildă, cel de al Treilea Reich, Uganda lui Idi Amin sau Coreea de Nord, în cea de a doua jumătate a secolului XX.

Însă SUA sunt o republică democratică în cel mai înalt grad și adoptă deciziile care li se par necesare sau convenabile în fiecare moment. Astfel, în materie de politică externă, pentru Washington, marea sfidare este, acum, China și nu politica pe care a urmat-o Trump în relațiile sale cu Beijing-ul… politică care, desigur, nu a rezolvat nimic.

Nici Casa Albă, dar nici Australia, Japonia sau India nu au știut, până acum, cum să-i taie aripile unei Chine care, pentru prima dată în istoria erei noastre, s-a îmbogățit.

Conștient de acest lucru, Beijing-ul desfășoară o agresivă politică expansionistă, bazată mult mai mult pe abundența banilor (în cea mai mare parte, dolari americani) decât pe puterea ei militară.

Trump a forțat linia pro-israeliană a Statelor Unite, opțiune adoptată de Casa Albă chiar de la înființarea statului Israel, la jumătatea secolului trecut, opțiune care, în ziua de azi, este ireversibilă. După cum tot ireversibilă este confruntarea cu Iranul, deoarece republica teocratică s-a născut cu americano-fobia ca unul dintre elementele ei constitutive.

Aproape același lucru se poate spune despre crescânda inhibiție militară americană în lume. Aceasta s-a acutizat cu Trump, dar vine de demult, din cauza costurilor enorme și a slabei rentabilități. Toate aceste probleme – și multe altele de gabarit mai mic – existau de dinainte de Trump și le moștenește Biden într-un context care-i lasă puțină marjă de manevră. O marjă care e restrânsă și mai mult de felul în care vor arăta configurațiile Senatului și Camerei în următoarele luni.

Astfel că, între cerințele impuse de contextul internațional și aprobarea de către Legislativ, necesară pentru a putea pune în practică orice politică internațională, lui Biden îi rămân puține opțiuni pentru retușări sau modificări strategice pe termen lung.

În politica internă, situația este aproape la fel. Rațiunea de a fi a guvernelor americane este, mai întâi, să genereze bogăție, și, pe urmă, să mențină o puternică pace socială. Trump a obținut mult în primul domeniu și a distrus aproape orice opțiune cu care să se poată face ceva în cel de al doilea.

Însă pentru a avea pace – sau război – e nevoie de realizări în ambele. Dacă conservatorismul feroce a lui Trump și retro-republicanii săi au rănit rău de tot structurile de conviețuire, la criză a contribuit tot atât sau chiar mai mult radicalismul intransigent al „progresiștilor” din Partidul Democrat. Și, în acest câmp minat al conviețuirii politice americane, Biden ar putea aduce puțină arnică tămăduitoare.

Însă atunci, Joe Biden ar fi mai degrabă sfântul Iosif Biden, apostol și martir….

Să dea Dumnezeu să fie așa! 

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Biden, muchas esperanzas y poco cambio   Washington, Diana Negre

Las expectativas del mundo ante los cambios políticos de los EEUU de Joe Biden son mucho mayores que lógicas.

 La expectativa pública es lógica, dada la personalidad provocativa en grado sumo del ya pronto ex presidente Donald Trump. Pero un cambio radical de la política estadounidense sólo podría esperarse si se tratara de una dictadura pura y dura, como – por ejemplo – el III Reich, la Uganda de Idi Amin o la Corea de Norte de la segunda mitad del siglo XX.

Pero los EE.UU. son una república democrática en grado sumo y adopta las decisiones que le parecen necesarias o convenientes en cada momento. Así, en política exterior el gran desafío actual de Washington es China y no la política que siguió Trump en sus relaciones con Pekín… política que, por cierto, no ha resuelto nada.

Ni la Casa Blanca, como tampoco Australia, Japón o la India han sabido hasta ahora cómo cortarle las alas a una China que por vez primera en la Historia de nuestra era se ha enriquecido.  Consciente de ello, Pekín desarrolla una agresiva política expansionista basada en la abundancia de dinero (en su mayor parte, dólares norteamericanos) muchísimo más que en su potencial bélico.

Trump forzó la línea pro-israelí de los EEUU, pero esta opción la adoptó la Casa Blanca desde la creación del Estado de Israel a mediados del siglo pasado y es hoy en día irreversible. Como irreversible es también la confrontación con el Irán porque la república teocrática nació con la americano-fobia como uno de sus elementos constitutivos.

Y tres cuartos de lo mismo se puede decir de la creciente inhibición militar estadounidense en el mundo. Esta se ha agudizado con Trump, pero viene de muy atrás a causa de su enorme costo y escasa rentabilidad. Todos estos problemas – y muchos más de menor entidad – eran anteriores a Trump y los hereda Biden en un contexto que le deja poco margen de maniobra. Un margen que aún se puede ver más recortado según resulten las configuraciones del Senado y la Cámara en los próximos meses.

Así que entre las exigencias del contexto internacional y la imprescindible conformidad del Legislativo para poner en práctica cualquier política internacional, a Biden le quedan bien pocas opciones de mayor trascendencia que los retoques y las modificaciones estratégicas a largo plazo.

Y en la política nacional ocurre tres cuartos de lo mismo. La razón de ser los Gobiernos estadounidense es, en primer lugar, la generación de riqueza y en segundo lugar, el mantenimiento de un máximo de paz social. Trump logró mucho en el primer terreno y destrozó casi toda opción de alcanzar algo en lo segundo.

Pero para que haya paz – o guerra – hacen falta dos. Y si el conservadurismo feroz de Trump y sus retro-republicanos zarandearon de mala manera las estructuras de convivencia, a la crisis aportó tanto o más el radicalismo intransigente de los “progres” del Partido Demócrata. Y en ese campo minado de la convivencia política estadounidense, Biden podría aportar un poco de árnica.

Pero entonces, más que Joe Biden sería san José Biden, apóstol y mártir….

¡ Ojalá! 

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.