HIMERA PRIMĂVERII

La 17 decembrie 2010, au izbucnit, în Tunisia, tulburări stradale pe care lumea occidentală s-a grăbit să le califice drept „primăvara arabă”, ceea ce a fost un total nonsens. Căci, n-a fost nici primăvară, iar ceea ce a fost n-a fost deloc arab.

Și aceasta, deoarece Tunisia este magrebiană, nu arabă; mișcarea nu a însemnat începutul unei îmbunătățiri sociale – „pretinsa primăvară” -, ci a unui protest popular reprimat în sânge; și culmea, nu a durat trei luni, cât primăvara climatologică, ci doi ani buni.

Doi ani de represiuni guvernamentale, decepții populare și convulsii sociale care au dus la apariția uneia dintre cele mai cumplite plăgi politice din lumea musulmană: nașterea statului islamic.

De fapt, ceea ce s-a întâmplat la 17 decembrie 2010 în Tunisia nu a fost decât o lovitură de stat ascunsă și camuflată sub vâltoarea nemulțumirii populare, din cauza relei situații economice. Aproape la fel s-a întâmplat, într-o succesiune rapidă, în Egipt, Libia, Yemen, Irak și Siria, cu toate că, în aceste țări – spre deosebire de criza tunisiană – intervenția străină, relativ disimulată, a jucat un rol foarte important.

În rezumat: au fost niște crize economice ale unor sisteme autoritare, însă presa occidentală a văzut – ca întotdeauna – ceea ce a vrut să vadă; iar guvernele occidentale au lăsat să se vadă  – ca întotdeauna – ceea ce le-a convenit cel mai mult să perceapă opinia publică. Însă, în aceste teritorii, mai ales în cele din Orientul Mijlociu și Apropiat, convulsiile politice au avut ca rezultat o catastrofală slăbire a structurilor social-politice. Se poate afirma că – cu excepția Egiptului – în toată zona s-a creat un vid de putere și de speranțe care a permis apariția Statului Islamic (SI). Și odată cu această apariție, s-a năruit precarul echilibru politic din regiune.

Acest vid, evidențiat până la sațietate în urma înfrângerii militare a SI, a potențat aspirațiile Turciei și Iranului de a-și spori protagonismul, două țări cu ambiții aproape incompatibile și care, în prezent, complică și mai mult conviețuirea în această parte a lumii.

Se poate afirma că, în ziua de azi, valul nemulțumirii populare, izbucnit acum zece ani, continuă și în prezent și este mai acut ca niciodată. Însă greoaiele sale încercări de a se revolta au fost folosite de regimurile autoritare pentru a se statornici din nou la putere.

Iar dacă astăzi societățile au sfârșit prin a fi controlate prin forță, crizele economice și sociale rămân deschise. Căci nici nu au apărut idei sau programe pentru a ieși din marasm, și nici conducători cu suficient har, pentru a sădi încredere în popor – și în investitori ! – cu scopul de a calma spiritele și a întreprinde reforme.

Cu alte cuvinte, ceea ce s-a dorit a fi percepută, acum zece ani, ca o primăvară arabă nu este decât o iarnă năprasnică, ce a cuprins o bună parte din lumea islamică.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

              

LA PRIMAVERA QUIMÉRICA

El 17 de diciembre del 2010 estallaron en Túnez disturbios callejeros que el mundo occidental se precipito en calificar de “primavera árabe”, lo que fue un disparate mayúsculo. Porque ni hubo primavera, ni lo que hubo fue árabe.

Porque Túnez es magrebí y no árabe; el movimiento no fue el inicio de una mejora social – la pretendida “primavera” -, sino el de una protesta popular sangrientamente reprimida; y para colmo, no duró tres meses, como la primavera climatológica, sino dos años largos.

Y dos años de represiones gubernamentales, decepciones populares y convulsiones sociales que desembocaron en una de las peores plagas políticas del mundo musulmán: el nacimiento del Estado Islámico.

En realidad, lo que sucedió el 17 de diciembre del 2010 en Túnez no fue más que un golpe de Estado, arropado y camuflado con el remolino del descontento popular por la mala situación económica. Y tres cuartos de lo mismo fue ocurriendo en rápida sucesión en Egipto, Libia, Yemen, Irak y Siria, aunque en todos estos países – a diferencia de la crisis tunecina – la intervención extranjera jugó un papel muy importante y relativamente disimulado.

En resumen: eran crisis económicas de sistemas autoritarios, pero la Prensa occidental vio – como casi siempre – lo que quiso ver; y los Gobiernos occidentales hicieron ver – como siempre – lo que más les convenía que se tragara la opinión pública. Pero en esos territorios, sobre todo en los del Oriente Medio y Próximo, el resultado de las convulsiones políticas fue un debilitamiento catastrófico de las estructuras sociopolíticas. Se puede decir que – con la excepción de Egipto – en todo el área se generó un vació de poder y de esperanzas que permitió la aparición del Estado Islámico (EI). Y no solo surgió él, sino que todo el precario equilibrio político de esa parte del mundo se fue al garete.

Ese vacío, evidenciado hasta la saciedad tras la derrota militar del EI, potenció las aspiraciones de protagonismo de Turquía e Irán, dos países de ambiciones casi incompatibles y que complican ahora mucho más la convivencia de esa parte del mundo.

Se puede decir que hoy la ola de descontento popular que estalló hace diez años sigue vigente y más aguda que nunca. Pero sus torpes conatos de rebelión lo han aprovechado los regímenes autoritarios para afianzarse nuevamente en el poder.

Y si así las sociedades han acabado por ser controladas por la fuerza, las crisis económica y social siguen abiertas. Porque ni han surgido ideas y programas para salir del marasmo, ni tampoco dirigentes con suficiente carisma como para generar la confianza del pueblo – ¡ y de los inversores ! – necesaria calmar los ánimos y emprender reformas.

Con otras palabras, lo que se quiso ver hace diez años como una primavera árabe no es hoy más que un gélido invierno de buena parte del mundo islámico.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.