Și acum ce urmează? De la Trump, la Biden     Diana Negre

Cu alegerea lui Joe Biden ca președinte, mijloacele de informare și-au schimbat atât de mult modul de abordare și prezentare a înformațiilor, încât lumea se întreabă dacă nu vor fi schimbări la fel de mari în felul de a guverna al Casei Albe și dacă nu se vor schimba chiar obiectivele președintelui care va depune jurământul pe 20 ianuarie.

Este mai mult ca sigur că toate se vor schimba, deoarece Joe Biden, care și-a petrecut viața în lumea politică încă de când era foarte tânăr, și-a tot dorit ceea ce a realizat acum. Și are o personalitate și niște experiențe foarte diferite de cele ale lui Donald Trump.

Mai întâi, Biden niciodată nu a putut spera – după cum nu poate nici marea majoritate a oamenilor – că va obține ceva din ceea ce voia, fără să-și atragă de partea lui persoanele cu care trata și fără să aibă o conduită și o personalitate atractivă.

Milionarul Trump, născut într-o familie înstărită în care a învățat meseria care i-a permis să adune miliarde de dolari, nu era nevoit să se controleze pentru a-și atinge scopurile și, cum am văzut în ultimii cinci ani, a acționat după cum îl îndemnau impulsurile sale, oricât de multe prejudicii îi aduceau.  

Nu este vorba aici de o consecință exclusivă a faptului că s-a născut într-o familie înstărită, deoarece frații și surorile sale au o personalitate foarte diferită. O dovadă că Donald Trump a fost o pacoste pentru părinții săi este că nu-l puteau stăpâni și nici nu reușeau să-l facă să respecte manierele civilizate în socitate. Așa că, l-au trimis la ceea ce reprezintă versiunea americană a „școlii de corecție”.

Rolul acesta îl îndeplinesc școlile militare, unde tinereii nu se pot răzvrăti ca la ei acasă, deoarece au de-a face cu militari de toate gradele, care îi tratează ca pe niște recruți, fără să le pese de problemele psihologice pe care le pot avea acești flăcăi. În mod obișbuit, după câteva luni, sunt struniți suficient şi acceptă disciplina militară din școlile lor. Când se întorc acasă, nu numai că știu să se controleze, dar ceea ce au învățat le va folosi mai târziu în carieră.

Donald Trump în fruntea camarazilor săi

Cazul Trump a fost foarte diferit: după ce a stat niște ani la New York Military Academy (între timp a fost desființată), nu a devenit un flăcău docil și respectuos, ci a fost el cel care îi controla pe superiorii săi, până într-atât încât, în anul 1963, când elevii școlii au venit în vizită la New York de „Columbus Day” (zi în care nu se sărbătorește sosirea în America a expediției spaniole conduse de Cristofor Columb, ci imigrația italiană în SUA), tocmai junele Donald Trump, de 17 ani, era cel care mergea călare în fruntea tuturor camarazilor săi.

Pe urmă, tatăl său l-a trimis la Wharton School of the University of Pennsylvania, considerată a fi cea mai bună universitate pentru studii economice din America, pe care a absolvit-o, dar, nu și-a mai continuat studiile pentru a-și lua un masterat, deoarece a fost foarte nerăbdător să-și înceapă activitatea și să câștige bani.

Și a făcut două lucruri: pe schelele din construcții a învățat cu muncitorii tatălui său să vorbească nu prea elegant, însă aceasta i-a permis să poată comunica spontan cu muncitorii. Iar, după foarte puțin timp, a început să-și pună în practică propriile idei pentru a materializa mari proiecte.

Tatăl său i-a dat „doar” un milion de dolari pentru a-și porni propia afacere și de aceea a spus mereu că „tot ce a realizat i se datorează numai lui”. În privința acestei cifre există un dezacord, deoarece mulți afirmă că, de fapt, era vorba de vreo 60 de milioane (echivalentul a 140 de milioane, în ziua de azi), dar care, oricum, au devenit miliarde… dacă averea sa este, într-adevăr, atât de mare.

Excursiile sale la New York pentru a pune în aplicare mari proiecte l-au îngrijorat pe tatăl său, care și-a construit averea cu construcții modeste sau în cartiere cu oameni bogați din vecinătatea New York-ului, dar, cu toate că a avut vreo câteva eșecuri, Donald a devenit un mare întreprinzător în orașul zgârâie-norilor și în alte locuri, unde multe din edificiiile ridicate de el îi poartă numele.

Aceste experiențe s-au tot repetat într-o oarecare modalitate și în timpul președinției sale, când a folosit un limbaj impropriu funcției pe care o ocupa, însă acest lucru în mod sigur l-a ajutat din punct de vedere politic, căci niciodată sau aproape niciodată, nu a vrut să urmeze uzanțele obișnuite, cu toate că, în felul acesta, și-a pierdut sprijinul, prieteniile și respectul din interiorul și din afara țării.

În cazul lui Biden, care a fost nevoit să muncească pentru a-și putea plăti studiile și care a crescut puțin câte puțin, mai întâi în Congres și, pe urmă, în Senat, încercând, în repetate rânduri, să ajungă președinte, făcând ucenicie timp de 8 ani în umbra lui Barak Obama ca vicepreședinte, linia sa a fost cea de respect față de norme și forme, fiind dispus, în mod constant, să accepte compromisuri politice.

E de presupus că in funcția de președinte va continua aceeași linie.

Ceea ce nu știm încă este ce fel de politică va urma. Căci, marile divizări din SUA nu sunt numai între progresiști și conservatori, sau între democrați și republicani, ci ele există și în interiorul partidelor. Sunt situații în care este aproape imposibil să se ajungă la o înțelegere între reprezentanții diferitelor curente din interiorul aceluiași partid.

Conduita lui Biden se va limpezi la data de 5 ianuarie, atunci când vor fi aleși doi senatori în statul Georgia. În realitate, un singur senator va putea avea în mâinile sale orientarea politicii americane în următorii doi ani. Atât de mică este diferența care va hotărî care dintre cele două partide va avea majoritate în Senat, deoarece, în prezent, republicanii au 50 din totalul de o sută de fotolii de senatori.  Dacă câștigă numai un singur fotoliu, vor deține majoritatea și, cu toate că va fi o majoritate minimă, vor dispune de avantaje foarte importante: vor controla comisiile, ei vor fi cei care vor propune legi și îi vor limita capacitatea și acțiunile președintelui. În privința politicii externe, Constituția americană prevede că „președintele este cel care va avea, împreună cu consiliul său și cu sprijinul Senatului, prerogativele afacerilor externe”. Aceasta înseamnă că, dacă Biden vrea să revină la relațiile de dinainte cu China, sau cu țările NATO, sau chiar și cu Cuba (țară cu care Obama a stabilit relații diplomatice, în timp ce Trump nu a făcut altceva decât să taie contactele și oportunitățile pentru cubanezi), nu va putea. Tot ce va obține va fi cu prețul unor mari concesii, atât în chestiuni internaționale, cât și în politica internă.

Se poate crede că aceasta va fi o problemă pentru Biden, căci îi leagă mâinile.  Însă, mai există un aspect, mai ales în politica internă: dacă Biden prezidează un guvern monocolor, extremiștii din Partidul Democrat vor sări imediat pentru a impune niște reforme pe care mulți americani le consideră utopice și care vor duce la o și mai mare adâncire a divizărilor existente în societatea americană.  Înainte de alegeri, când mulți credeau că Biden va câștiga detașat și că Partidul Democrat va avansa atât în statele federale, cât și la nivel național, sentimentul general era că Biden va fi mai degrabă un președinte figurant, iar adevărata putere se va afla în mâinile senatorului din statul Vermont, Bernie Sanders, care, deja în anul 2016, s-a bucurat de mult sprijin și care, și în acest an, s-a situat pe o poziție puternică în alegerile primare.

Problema lui Sanders este „CV-ul” său socialist, care l-a făcut să fie inacceptabil pentru mulți americani, însă, în interiorul Partidului Democrat s-a crezut că a sosit momentul pentru o virare spre stânga și că senatorul Sanders va fi președintele din umbră. Acest lucru nu s-a materializat la alegeri, căci alegătorii americani au lăsat să se vadă foarte clar că este posibil să nu le placă conduita lui Trump, dar, în mod sigur, nu doresc revoluții socialiste.

Acum, cu aceste rezultate, Biden nu va mai fi nevoit să sporte presiunea stângii, doar dacă, până la urmă, democrații reușesc să dobândească controlul în Senat. După alți doi ani, este probabil ca pretențiile extreme ale elementelor progresiste să ducă la pierderea unor voturi de către Partidul Democrat, care nu numai că nu va mai câștiga Senatul, dar va pierde și majoritatea pe care încă o are în Camera inferioară. Nu va fi nimic nou: cu Bil Clinton, un președinte foarte moderat, așa cum sunt moderații din statele din sud, partidul și-a pierdut majoritatea pe care a avut-o timp de deceii în Cameră. Aceasta l-a obligat să guverneze de pe o poziție de centru, cu multe consecințe bune, atât pentru economia americană, cât și pentru popularitatea sa personală.  Camera inferioară a revenit, din nou, în mâinile democraților… dar, au pierdut-o, iarăși, în vremea lui Barak Obama. Dacă Biden urmează să cedeze presiunilor venite din partea oamenilor de stânga din propriul său partid, este posibil să fie nevoit să se înfrunte nu numai în Senat, ci în ambele camere.

Dacă Biden dispune de capacitate de manevră, este probabil că va urma o politică externă tradițională și va încerca să-i recupereze pe simpatizanții obișnuiți ai Partidului Democrat, adică, clasa muncitorilor, cea care a părăsit partidul când acesta a rămas sub controlul elitelor intelectuale și urbane, care, în plus, sunt mult mai înstărite. Va dori să recâștige și votul pierdut al negrilor, deoarece, cu toate că majoritatea dintre ei sunt democrați, la alegerile din noiembrie, au pierdut 33% din voturile lor. Succesul în aceste chestiuni va depende, desigur, de presiunile politice pe care le-am menționat, dar și de capacitatea economică a țării de a distribui beneficii, fără să se îndrepte spre ruină.

Când are loc votarea, fotoliul este,de obicei, cel mai important lucru și aceasta explică succesul relativ al lui Trump la ultimele alegeri. Succes, deoarece a pierdut cu o marjă mică și deoarece republicanii au câștigat mult în alegerile federale și statale. Aceasta s-a datorat în mare parte îmbunătățirilor economice de care s-a bucurat clasa muncitorilor în timpul celor patru ani cât a fost Trump președinte: a încasat mai mulți bani, a avut mai multe locuri de muncă și, în plus, a avut de plătit mai puține impozite. Și este vorba de o clasă foarte numeroasă, mult mai numeroasă decât cea a universitarilor, jurnaliștilor și funcționarilor care sunt adepți fermi ai Partidului Democrat, dar care nu sunt suficienți pentru a atinge vreo majoritate. Sarcina lui Biden va consta în a-i convinge că, schimbând partidul, nu vor câștiga nimic.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

¿I ara què? De Trump a Biden      Diana Negre

Amb l’elecció de Joe Biden com a president, el tarannà dels mitjans informatius ha canviat tant que hom s’ha de preguntar si hi haurà canvis igualment grans en la manera de governar des de la Casa Blanca i en els objectius del president que jurarà el càrrec el 20 de gener. Es mes que segur que hi haurà un canvi de tó, perque Joe Biden, que ha passat la seva vida en el món polític i des de molt jove ha dessitjat que ha pogut realizar ara, te una personalitat i unes experiències molt diferentes de Donald Trump. Per a començar, Biden no podía esperar mai -com la majoria de la gent tampoc hi pot- que aconseguiria res del que vol sense guanyarse les persones que tractava i sense tenir una conducta i personalitat atractiva.

El milionari Trump, nascut en una familia benestant on va aprendre l’ofici que li ha permès arreplegar els seus milers de milions, tenia poca necessitat de controlarse per aconseguir els seus objectius i, com hem vist en els derres cinc anys, actúa seguint els seus impolses per molt que li perjudiquin.

I aixó no es consequència exclusivament del privilegie econòmic en que va néixer, perque els seus germans i germanes tenen una personalitat molt diferent. Una proba de la dificultats que el carácter de Donald Trump presentava per els seus pares, es que en veure que no el podían controlar ni ferlo respectar les normes civilitzades que li volien ensenyar, el van enviar al que es la versió nordamericana del “reformatori”.  Aixó son les escoles militars, on nois jovenets no poden rebel.larse com a casa contra els seus pares perque s`han d’entrendre amb militars de diversos graus que els tracten com a reclutes, sense tenir gaires miraments per els problemes psicològics d’aquests joves. Es freqüent que, al cap d’uns mesos, els hagin dominat suficientment perque acceptin la disciplina militar de les seves escoles. Quan tornan a casa, no nomès se saben controlar, sinó que, sovint, el que han après els serveix professionalment mes tard.

El cas Trump va ser molt diferent: desprès de passar alguns anys a la New York Military Acedemy (avui desapareguda), no es transformar en un noi dòcil i respectuos, sinó que va ser ell qui va controlar als seus mestres, fins al punt que l’any 1963, quan l’escola va fer una visita a Nova York en el “Columbus Day” (quan no celebren l’arribada a Amèrica de la expedició espanyola, sinò la inmigració italiana als EEUU), era el jove Donald Trump, de 17 anys, qui anava montat devant de tots, dirigint als seus companys que el seguien amb els seus cavalls.

El seu pare el va enviar desprès a la Wharton School of the University of Pennsylvania, considera la millor universitat económica del país, on es va graduar però no va seguir amb els estudis de master perque estaba impacient per a treballar i guanyar diners.  Va fer ambdues coses: als andamis amb els obrers del seu pare, va aprendre a parlar d’una manera no gaire elegant, però que li permet conectar amb els obrers. I al cap de poc temps, va començar a treballar amb les seves idees per fer grans projectes. El seu pare li va donar “nomès” 1 milió de dòlars per començar el seu negoci i per aixó ha dit sempre que s’ho ha fet “tot ell”. Aquesta xifra la disputen molts i diuen que de veritat van ser uns 60 milions (equivalents a 140 d’avui), que de tota manera s’han convertit en milers de milions….si efectivament la seva fortuna es tan gran.

Les seves excursions per grans projectes a la ciutat de Nova York preocupaven el seu pare, que havia fet la seva fortuna amb construccions modestes o en barris benestants a les afores de Nova York però,malgrat que va fer fallida un parell de vegades, Donald es va convertir en un gran empresari a la ciutat dels gratacels i altres llocs, on sovint els seus edificis porten els seus noms. Aquestes experiències s’han vist d’alguna manera repetides en els seus temps de president, on ha fet servir un llenguatge poc propi del seu càrrec però que segurament l’ha ajudat políticament i on mai -o gairebè mai- ha volgut seguir els models habituals, encara que aixó li fes perdre el suport, l’amistat i el respecte dins i fora del país.

En el cas de Biden, que va haver de traballar per pagarse els estudis i que va anar creixent de mica en mica en el Congrés primer i el Senat després, que va intentar repetidament i sense èxit convertirse en president i que va haver de passar 8 anys a l’ombre de Barak Obama com a vicepresident, la seva línea ha estat de respecte a les formes i de disposició constant al compromís polític.

Cal pensar que la seva presidencia seguirà la mateixa línea.

El que no sabem -ni podrem saber fins al 5 de desembre- es quina política seguirà. Perque les grans divisions que hem vist als Estats Units no son nomès entre progressistes i conservadors, o entre demòcrates i republicans, sinó que hi son dins dels partits. De vegades, es gairebé impossible arribar a una entesa entre els representants de corrents diferentes dins del mateix partit.

El que determinarà la conducta de Biden arribarà el 5 de gener, amb les eleccions de dos senadors de Georgia. De fet, un sol senador tindrà en les seves mans l’orientació de la política americana en  els propers dos anys. Aquesta es la diferència que determinarà quin dels dos partits té la majoria al Senat, perque en aquests moments els republicans tenen 50 dels 100 escons. Si guanyen un escó mes, tindrán la majoria senatorial que, tot i ser mínima, els dona adventatges molt importants: controlen les comisions, proposen lleis i limiten la capacitat presidencial. Pel que fa la política exterior, la Constitució estableix que “el president s’encarregarà dels afers estrangers amb el consell i el suport del Senat”. Això vol dir que si Biden vol tornar a la relació que abans hi havia amb Xina, o amb els països de l’Otan, o fins i tot amb Cuba (on Obama va establir relacions diplomàtiques i Trump no ha fet mes que retallar contactes i oportunitats pels cubans), no ho podrá fer. El que aconsegueixi, será al preu de grans concessions, o be en afers internacionals o en política interna. O ambdós.

Hom podría creure que aixó es un problema per a Biden, perque li lliga les mans.

Peró hi ha un altre aspecte, especialmente per a la política interna: Si Biden presideix un govern monocolor, els extremistes del Partit Demòcrata saltaràn per a imposar reformes que molts nordamericans consideren utòpiques i que serivràn especialmente per a aprofondir les divisions que ja hi son en la societat nordamericana.  Abans de les eleccions, quan molts creien que Biden guanyaria per molt i que el Partit Demòcrata avançaria a nivell nacional i estatal, el sentiment general era que Biden seria mes aviat un president per a figurar, però que el poder estaría en mans del senador de Vermont Bernie Sanders, que ja en les eleccions de 2016 va tenir molt suport i que també es trobava en una posición forta en les primàries d’aquest any. El problema de Sanders es el seu “curriculum” socialista que el feia inaceptable per molts nordamericans, però dins del Partit Demòcrata creien que havia arribat el moment d’una cursa cap a l’esquerra i que Sanders seria el president a l’ombra. Aixó no es va materializar en les eleccions, sinó que els votants nordamericans van deixar molt clar que potser no els agrada la conducta de Trump, peró no volen revolucions socialistes.

Donald Trump en la escuela militar

Ara, amb aquests resultats, Biden no tindria la presió de les esquerres mes que si finalment els demòcrates aconsegueixen el control del Senat, el que el posarà en una situació difícil perque son posiciones minoritàries. Al cap de dos anys, es probable que les demandes extremes dels mes progressistes facin perdre vots al Partit Demócrata, que no nomès no aconseguiria guanyar el Seant, sinó que fins i tot perdria la majoria que encara li queda a la Cambra.

No seria res de nou: amb Bil Clinton, un president molt moderat, com son els demòcrates del sur del païs, el partit va perdre la majoria que durant dècades  havia tingut a la Cambra. Aixó el va obligar a governar des del centre, amb molt bones consequències, tant per l’economia nordamericana com per a la seva popularitat personal.  La Cambra va tornar a mans demòcrates….que la van tornar a perdre amb Barak Obama. Si Biden ha de cedir a les presions de les seves esquerres, es probable que no s’hagi d’enfruntar nomès al Senat sinó ambdós cambres.   Si Biden te capacitat de maniobra, es probable que segueixi una polític exterior tradicional i tracti de recuperar els seguidors habituals del Partit Demòcrata, es a dir, la classe treballadora, que l’ha abandonat quan el partit ha quedat sota el control de les èlites intelectuals i urbanes que son, a mes, molt mes benestants. Voldrà recuperar també el vot negre perdut, perque tot i que la majoria negre es demócrata, van perdre el 33% dels seus vots en les eleccions de noviembre.

L’éxit en aquestes qüestions dependrà naturalment de les presiones polítiques esmentades, però també de la capacitat econòmica del païs per a repartir beneficis sense anar a la runa. A l’hora de votar, la butxaca acostuma a ser el mes important i aixó explica l’èxit relatiu de Trump en les derreres eleccions.  L’ èxit es perque les va perdre per poc i perque els republicans van guanyar en la resta de les eleccions federals i estatals . Aixó s’ha degut en gran part a les millores econòmiques de la classe traballadora durant els quatre anys de Trump:  ha cobrat mes diners, ha tingut mes feine i, a mes, ha hagut de pagar menys impostos.  I aquesta es una classe amb molta gent, molta mes que la dels catedràtics, periodistas i funcionaris que son ferm seguidors del Partit Demòcrata, pero no son prous per aconseguir majories. La feine de Biden será convencerlos que no guanyen res en canviar de partit.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.