Look in thy glass, and tell the face thou viewest…
Look in thy glass, and tell the face thou viewest Now is the time that face should form another; Whose fresh repair, if now thou not renewest, Thou dost beguile the world, unbless some mother. For where is she so fair whose unear’d womb Disdains the tillage of thy husbandry? Or who is he so fond will be the tomb Of his self-love, to stop posterity? Thou art thy mother’s glass, and she in thee Calls back the lovely April of her prime: So thou through windows of thine age shall see Despite of wrinkles, this thy golden time. But if thou live, remember’d not to be, Die single, and thine image dies with thee.
SONETUL 3 Priveşte-te-n oglinda-ți și spune-i feței pe care acum o vezi…
Priveşte-te-n oglinda-ți și spune-i feței pe care o vezi acum, doar Că-i vremea faţa ta o alta, singură, a-și face; nebun eşti Chipu-ţi de acum, de nu ţi-l înnoieşti, în astă clipă chiar. De n-o faci, lumea de tine-o păgubeşti şi-o femeie, ce-ar fi putut să fie mamă, de binecuvântarea-i o lipseşti. Unde-i acea femeie, prea-frumoasă fiind şi-al cărei pântec n-a fost lucrat nicicând, Să nu prețuiască cum soţul ei o ară şi însoţirea cu al ei bărbat ? Sau unde-i omul ăla atâta de nebun care să vrea să-i fie însuși el mormânt, Iubirii de sine și posteritatea sieși să și-o fi curmat ? Tu ești oglinda mamei tale și ea în tine Își amintește de acel desfătător April al fragedei ei tinereți: Așa și tu, prin ale anilor cei mulţi fereşti, putea-vei vedea la fel de bine, În ciuda zbârcitului tău chip, acest de aur timp al tău de frumuseţi.
Dar de trăiești să nu fii spre amintire nimănui, nemuritoare, Mori singur și odat’ cu tine şi portretu-ţi moare.
Portret de bărbat, Giovanni Bellini
Unul din cele 126 de sonete pe care Will Shakespeare i le-a dedicat misteriosului Fair Youth. O pasională declaraţie de dragoste… pentru Tânărul cel Frumos sau pentru sine însuşi ?
O împătimită dorinţă de a se bucura de frumuseţea plină de seve a bărbatului tânăr… frumuseţe întrutotul tulburătoare care ar dori să nu se mai sfârşească niciodată.
Poate de propria frumuseţe pe care ar dori-o nemuritoare…
Câtă superbie ! Ce superbă aroganță !
Un copil… doar purtătorul chipului de zeu al unui bărbat ? Copia lui şi păstrătorul frumuseţii lui răscolitoare? Reflexia în oglindă, pură, perfectă, a unui tată cu un chip prea-plăcut ?
Oricum, iată un distih care ne arată cam ce erau femeile, chiar şi cele frumoase, în Anglia lui Shakespeare: brazde de pus sămânţa, ogoare de arat, purtătoarele seminţelor bărbatului, gospodăria stăpânului-soţ:
Unde-i femeia aia, prea-frumoasă fiind şi-al cărei pântec n-a fost lucrat nicicând Să nu prețuiască cum soţul ei o ară şi însoţirea cu al ei bărbat ?
Poate toate acestea.
Eu aş alege varianta unui Shakespeare narcisist, îndrăgostit de sine însuşi, chinuit de iubirea de sine şi de lupta care-l sfâşie dată între a-şi păstra iubirea, totală şi pasională, doar pentru propria persoană, cu riscul de a o lăsa să se veştejească, şi lucida alegere de a se împărtăşi unei femei-glie, de a-i suporta atingerile, şi băiatului lor… dacă noul lui chip va fi purtat de un băiat…
AUTOR ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA LUCA
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA ANAMARIA LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
Nu că ar fi confuzia confuziilor, însă politica sanitară a Uniunii Europene în această pandemie pare a fi „în mod conștient confuză”, ca să nu spunem, parodiind Biblia, că este o strădanie de a nu vedea bârna din ochiul propriu.
Căci povestea descoperirii și producerii noilor vaccinuri trăznește de confuzie și de constantă indecizie. Pe scurt, UE a finanțat generos câteva întreprinderi farmaceutice (printre ele, Pfizer/Biontech și AstraZeneca) ca să găsească și să producă, cât mai curând, un vaccin împotriva virusului care ne devastează. Dar, atunci când, mai întâi, Pfizer, și pe urmă, AstraZeneca au anunțat că au obținut vaccinurile, consilierii științifici ai Comisiei de la Bruxelles au dat aprobarea condiționând aceste produse atât de tare, încât autorizarea oficială europeană pentru vaccinul de la AstraZeneca a venit de abia vinerea trecută, 29 ianuarie – iar conducătorii europeni s-au străduit să înoate și să-și păstreze, în același timp, hainele uscate.
Astfel că, au semnat de îndată cu Pfizer un contract de cumpărare, și mult mai târziu – în luna august a anului 2020 – cu AstraZeneca pentru livrarea de milioane de doze, pe lângă niște pre-contracte cu alte firme. AstraZeneca (o întrepridere creată în 1999 prin fuziunea suedezei Astra cu britanica Zeneca) este specializată în producerea de medicamente în domeniul oncologiei și si-a asumat producerea industrială a unui vaccin elaborat în principal de niște cercetători de la Universitatea din Oxford. Adică, întreprinderea farmaceutică anglo-suedeză se vâra într-un domeniu necunoscut pentru ea și a făcut-o cu multă prudență: a comandat mare parte din producție unor întreprinderi subcontractate din Marea Britanie și din restul lumii. În felul acesta, își risca mai puțin capitalul propriu, însă pierdea controlul direct asupra producerii vaccinului. Cea mai mare parte a celor 80 de milioane de doze pe care urmează să le livreze Uniunii Europene în primul trimestru al anului o produce o întreprindere belgiană (și Pfizer lasă să se producă în Belgia o bună parte din vaccinurile comandate de europeni).
Însă, omul propune, iar bacteriile dispun. În mod tradițional, vaccinurile se elaborează pe baza virusurilor și bacteriilor modificate, tratate în mari tancuri cu capacități între o mie și două mii de litri. Pare a fi un proces industrial, însă e vorba de reacții ale unor vietăți, și de multe ori, rezultatele reale sunt departe de previziunile teoretice. Și tocmai acest lucru s-a întâmplat, acum, în întreprinderile belgiene, atât ale firmei AstraZeneca, cât și ale Pfizer, după cum s-a anunțat la sediile lor centrale.
Însă, politicienii comunitari au suspiciunile lor și …un eventual țap ispășitor. Mai ales în cazul firmei AstraZeneca, care a anunțat că două treimi din producția sa de vaccinuri vor merge pentru lumea a treia și că întreaga producție destinată combaterii acestei pandemii se va vinde la prețul din fabrică (3 sau 4 $ doza; mai târziu, vor fi alte prețuri de vânzare). Conducătorii comunitari se tem, în plus, că actualului dezinteres financiar al întreprinderii AstraZeneca față de producția vaccinului se va adauga un ascuns anti-europenism britanic; ceva în genul unei replici farmaceutice a brexit-ului. Și, de asemenea, că se vor reduce exporturile comunitare de medicamente și vaccinuri.
Fără această încărcătură subconștientă de suspiciuni nu se poate înțelege de ce Bruxelles se poartă diferit cu Pfizer – căci, și această întrepridere își întârzâie livrările pentru UE – în comparație cu AstraZeneca.
Autorul articolului: Valentin Popescu
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
COVID-19: LA VIGA EN EL OJO
No es que sea la confusión de confusiones, pero la política sanitaria de la Unión Europea en la actual pandemia parece “conscientemente confusa”para no decir,parodiando la Biblia,que es un empeño de no ver la viga en el propio ojo.
Porque la historia del descubrimiento y fabricación de las nuevas vacunas apesta a confusión y consecuente indecisión. En resumidas cuentas, la UE financió generosamente a unas cuantas empresas farmacéuticas (entre ellas, Pfizer/Biontech y AstraZeneca) para que encontrasen y fabricasen cuanto antes una vacuna contra el virus que nos azota. Pero cuando Pfizer, primero, y AstraZeneca después, anunciaron que lo habían logrado, los asesores científicos de la Comisión bruselense dieron un visto bueno condicionado a los nuevos fármacos – tan condicionados que la autorización oficial europea para la vacuna de AstraZeneca apenas se dio el pasado viernes, 29 de enero – y los dirigentes comunitarios trataron de nadar y guardar la ropa.
Así, firmaron enseguida un contrato de compra con Pfizer y mucho más tarde – agosto del 2020 – con AstraZeneca para el suministro de millones de dosis, además de precontratos con otras firmas. AstraZeneca (empresa creada en 1999 por la fusión de la sueca Astra y la británica Zeneca) está especializada ante todo en la producción de medicamentos para la oncología y asumió la fabricación industrial de una vacuna elaborada principalmente por los investigadores de la Universidad de Oxford. Es decir que la farmacéutica anglo sueca se metía en tierras incógnitas para ella y lo hizo con mucha cautela, encargando gran parte de la producción a empresas subcontratadas en Gran Bretaña y el resto del mundo. Con ello arriesgaba menos capital propio, pero perdía control directo sobre la fabricación. La mayor parte de los 80 millones de dosis de la vacuna que ha de entregar a la UE en el primer trimestre del año en curso la fábrica una empresa belga (también Pfizer deja producir en Bélgica buena parte de los pedidos europeos).
Pero el hombre propone y las bacterias disponen. Tradicionalmente, las vacunas se elaboran a base de virus y bacterias modificados, tratados en grandes tanques de 1.000 a 2.000 litros. Parece un proceso industrial, pero son reacciones de seres vivos y bastantes veces los resultados reales distan mucho de las previsiones teóricas. Es lo que ha sucedido ahora en las plantas belgas tanto de AstraZeneca como de Pfizer, según las respectivas casas matrices.
Es muy probable que sea así, pero los políticos comunitarios tienen sus sospechas… y un eventual chivo expiatorio. Sobre todo, en el caso de AstraZeneca, que ha declarado que los 2/3 de su producción de la vacuna irán al tercer mundo y que toda la producción destinada a esta pandemia se venderá a precio de coste (en torno a los 3 o 4 $ la dosis; posteriormente, los precios de venta serán otros). Los dirigentes comunitarios temen, además, que al actual desinterés económico de AstraZeneca por la producción de la vacuna se sume un larvado anti europeísmo británico; algo así como una réplica farmacéutica del brexit. Y también con restringir las exportaciones comunitarias de fármacos y vacunas.
Y es que sin esta carga subconsciente de sospechas no se entiende la diferencia de trato dado por Bruselas a Pfizer, que también se retrasa en sus suministros a la UE, y AstraZeneca.
Valentin Popescu
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Valentín Popescu.
Ultimul atentat comis săptămâna trecută de Statul Islamic (IS) în Bagdad a făcut ca lumea dezvoltată să-și amintească două adevăruri foarte incomode: că fanatismul musulman continuă să se afle în luptă și că armatele regulate tot nu au găsit o replică satisfăcătoare pentru războiul de gherilă.
După alianța generală împotriva IS și eradicarea sa din Orientul Mijlociu ca entitate politică cu suveranitate teritorială, opinia publică occidentală nu s-a mai interesat de „imperiul terorii” creat de Al Bagdadi. Însă IS continuă să existe și să ucidă chiar și fără harismaticul lider din anii săi de glorie, Abu Bakr al Bagdadi. IS este în prezent tot atât de activ ca în timpurile lui cele mai bune și se manifestă pe trei fronturi: în Afganistan, în Africa subsahariană și în Orientul Mijlociu.
Abu Bakr al Bagdadi
Această supraviețuire a terorismului fundamentalist în amplasamente atât de depărtate unele de altele are un numitor comun: extrema slăbiciune politică și instituțională a acestor trei scene.
Irak – scena ultimelor atentate ale IS – este aproape o entelehie politică, care se menține în picioare doar grație străduinței (și subvențiilor) marilor puteri occidentale, dar și un firav echilibru social bazat pe o corupție de-a dreptul lăbărțată. În Afganistan, situația e la fel. Unica, relativă, diferență este că aici societatea este tribală încă din Evul Mediu, iar corupția se supune normelor clientelare. În ceea ce privește Africa subsahariană, IS și o întreagă pleiadă de bande înarmate subzistă datorită, mai ales, neputinței și inhibiției unor entități politice care niciodată nu s-au ocupat serios de bunăstarea respectivelor populații.
Nici marile puteri occidentale nu au abordat problema africană decât atunci când – de fapt, de foarte puține ori – haosul și terorismul le afectau foarte serios interesele. Dar și atunci când au intervenit, occidentalii au aplicat doar o terapie a simptomelor. Odată decapitate grupurile mai îngrijorătoare, puterilor occidentale ne le-a mai păsat de problemele africane.
S-ar putea spune că pe bună dreptate. Căci gherilele au însemnat pentru armatele regulate o problemă fără rezolvare, încă din vremea Imperiului Roman. Fără rezolvare, deoarece gherilele – la fel ca terorismul, până la un punct – reprezintă o problemă politică; n-ar exista fără sprijinul populației civile. Nu generalii, ci miniștrii sunt cei care trebuie să desființeze gherilele. Pentru a rezolva nelegiuiri sociale, nedreptăți, foamete și discriminări e nevoie de mulți bani, multă bunăvoință și un ascuțit simț al dreptății: pentru a putea acepta și drepturile celorlalți. De-a lungul Istoriei, puține au fost guvernele care au abordat și au rezolvat cu succes această problemă.
În schimb, au fost – și continuă să fie – enorm de multe cele care aruncă mortul acesta în curtea militarilor.
Autorul articolului: Valentin Popescu
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
EL ESTADO ISLÁMICO SIGUE
El último atentado de la semana pasada perpetrado por el Estado Islámico (IS) en Bagdad ha recordado amargamente al mundo industrial dos verdades sumamente incómodas: que el fanatismo musulmán sigue en liza y que los ejércitos regulares continúan sin tener una respuesta satisfactoria contra las guerrillas.
Después de la alianza general contra el IS y su consecuente erradicación del Oriente Medio como entidad política con soberanía territorial, la opinión pública occidental se ha desentendido del “imperio del terror” creado por el Bagdadi. Pero el IS sigue existiendo y matando incluso sin su carismático líder de los años de esplendor, el Bagdadi. IS sigue hoy tan activo como en sus mejores tiempos y lo hace en tres frentes: Afganistán, África subsahariana y el Oriente Medio.
Abu Bakr al Bagdadi
Esta supervivencia del terrorismo fundamentalista en emplazamientos tan distantes tiene un denominador común: la extrema debilidad política e institucional de los tres escenarios.
El Irak – escenario del último atentado de IS – es casi una entelequia política que solo se mantiene en pie gracias al empeño (y las subvenciones) de las grandes potencias occidentales, así como un endeble equilibrio social basado en una corrupción desbocada. En Afganistán el panorama es idéntico. La única, relativa, diferencia es que aquí la sociedad es tribal desde la Edad Media y la corrupción se atiene a las normas del clientelismo. En cuanto al África sub sahariana, IS y toda una pléyade de bandas armadas subsisten ante todo ante la impotencia e inhibición de unas entidades políticas que jamás se ocuparon realmente del bienestar de las respectivas poblaciones.
Las grandes potencias occidentales tampoco acometieron el problema africano más que en aquellos – más bien, pocos – casos en que el caos y el terrorismo afectaban seriamente sus intereses. Y para más inri, las veces que los occidentales han intervenido ha sido solo una terapia de los síntomas. Decapitados los grupos más inquietantes, las potencias volvían a desentenderse de los problemas.
Se podría decir que con buena razón. Porque la guerrilla ha supuesto para los ejércitos regulares un problema insoluble desde la época del Imperio Romano. Insoluble porque la guerrilla – como el terrorismo, hasta cierto punto – es un problema político; no existiría sin el apoyo de la población civil. No son los generales, sino los ministros quienes han de acabar con las guerrillas. Y resolver agravios sociales, injusticias, hambres y discriminaciones requiere mucho dinero, mucha buena voluntad y un fino sentido de la justicia: el que admita que también existen los derechos de los otros. A lo largo de la Historia han sido pocos los Gobiernos que afrontaron y resolvieron con éxito el problema.
Pero, en cambio, han sido – y son – legión los que le cargan este muerto a los militares de carrera.
Valentin Popescu
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Valentín Popescu.
Joe Biden a depus jurământul miercurea trecută, devenind, astfel, cel de al 46-lea președinte al Statelor Unite și cel mai în vârstă care a ajuns vreodată la cea mai înaltă funcție a țării: la cei aproape 80 de ani ai săi, este mai în vârstă decât a fost Reagan când s-a retras după două mandate prezidențiale, în care a tot glumit pe seama vârstei lui.
Cu toate că Biden spunea, încă de pe când când era student, că ambiția sa era să ajungă să fie președinte al SUA, părea să nu reușească: acum 12 ani, a fost învins, în alegerile primare, de Barak Obama, primul președinte de culoare din istoria americană, însă, a primit un premiu de consolare, adică funcția de vicepreședinte. Nu avea alte atribuții prevăzute în Constituția SUA, cu excepția celei de a fi disponibil să-l înlocuiască imediat pe președinte, în cazul în care acesta ar fi murit sau nu ar mai fi fost în stare să-și îndeplinească funcțiile.
Desigur, vicepreședinții au avut funcții foarte limitate de-a lungul istoriei țării: Truman, de pildă, când a fost vicepreședintele lui Frank D. Roosevelt, a locuit într-un apartament obișnuit, cu toate că, în prezent, edificiul respectiv este cunoscut ca „Truman House” și se află într-un cartier rezidențial din capitala americană. Puțini își mai aduc aminte de nume ca Humphrey sau Mondale, căci lumea îi uită pe vicepreședinți. În ultima vreme, însă, au primit unele atribuțiuni, pe lângă cele obișnuite de a asista la nunți și înmormântări la care nu vrea sau nu poate să meargă președintele.
Poate cu John Kennedy s-a mai înlăturat ceva din anonimatul vicepreședintelui, deoarece, datorită asasinării care i-a retezat cariera, funcția supremă a ocupat-o vicepreședintele său, Johnson, un decan al forurilor legislative, capabil să obțină ceea ce nu reușea însuși Kennedy. Alții au dobândit protagonism datorită avatarurilor politicii, așa cum a fost Gerald Ford, cel care l-a înlocuit pe Nixon, sau primul președinte Bush, care i-a urmat în funcție lui Reagan, cu toate că vicepreședintele acestuia, Dan Quayle, a făcut să se nască bancuri conform cărora toți aveau mare grijă de viața președintelui ca nu cumva să ajungă Quayle la Casa Albă.
În cazul lui Biden, acesta a avut un protagonism relativ în cei opt ani de președinție ai lui Obama. Dar, a putut să-i adauge la îndelungata sa experiență ca senator. În mod obișnuit, la sfârșitul unui mandat prezidențial, vicepreședintele încearcă să-i urmeze în funcție la Casa Albă, însă Biden a fost nevoit să-i lase cale liberă lui Hillary Clinton, care considera că i se cuvenea ei funcția de președinte, nu se știe dacă pentru că a suportat infidelitățile soțului ei sau pentru vreo altă rațiune rămasă necunoscută sau pentru că urma să i se compenseze în vreun fel lipsa ei de talent politic.
Biden, cel care și-a reluat încercările anul trecut, diferă mult de cel care năzuia președinția în anul 2016. A strălucit prin absența sa de la dezbateri și controverse, cu toate că, în tot timpul campaniei sale electorale, s-a văzut că era foarte prudent în privința Coronavirusului, căci și-a rostit discursurile electorale din pivnița casei sale și abia dacă mai apărea în public.
Sunt mulți cei care cred că această conduită a sa se datorează senilității de care ar suferi, însă este la fel de probabil că se folosea de ocazie pentru ca Trump cu conduita și cu limbarița sa să-i ofere președinția pe tavă: este greu să se întreacă cineva cu cel care acum este un fost președinte, când se punea problema să-și facă rău lui însuși.
Biden, a cărui carieră s-a evidențiat prin moderație și printr-o mare capacitate de a fi de acord cu interlocutorii săi atunci când situația o cerea, se confruntă, acum, cu necesitatea de a redresa o țară îngrijorată și de a repara un gherghef politic deteriorat în ultimii patru ani.
De îndată ce a sosit la Casa Albă, a semnat mai multe propuneri și ordine executive decât oricare dintre predecesorii săi, ceea ce nu înseamnă că toate se vor materializa. Unele, cum este revenirea la acordurile de la Paris asupra mediului înconjurător sau înlăturarea interdicției ca musulmanii să poată călători în SUA, depind de el; însă altele, mai conflictuale, cum este reforma legilor migratorii, urmează să treacă prin Congres, unde aceste încercări au tot eșuat timp de decenii și cu președinți din ambele partide.
Însă, nici dificultățile, nici probabilitatea ca unele propuneri să nu ajungă se materializeze, nu vor diminua strălucirea visului vieții sale: dacă nu reușește în unele dintre eforturile sale, i se va întâmpla ceea ce li s-a întâmplat atâtor președinți de dinaintea lui, însă nimeni nu-i va putea lua satisfacția că a reușit să-și atingă scopul la care năzuia de peste o jumătate de secol.
Autorul articolului: Diana Negre
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
***
El sueño de una vida Washington, Diana Negre
Cuando este miércoles Joe Biden juró su cargo, se convirtió en el 46º presidente de los Estados Unidos y el más viejo en llegar a la primera magistratura del país: a los casi 80 años, es mayor de lo que era Reagan cuando se retiró tras dos términos presidenciales y después de bromear durante los últimos años que pasó en la Casa Blanca de lo muy avanzado de su edad.
Aunque Biden decía desde sus años de estudiante que su ambición era llegar a presidente de Estados Unidos, el logro parecía que se le iba a escapar: hace 12 años fue derrotado en las primarias por Barak Obama, el primer presidente negro en la historia del país, pero le dieron el premio de consolación de la vicepresidencia: un cargo sin atribuciones en la Constitución de Estados Unidos, excepto la de estar disponible para substituir de inmediato al presidente, si muere o queda incapacitado.
Y ciertamente, los vicepresidentes han tenido funciones muy limitadas a lo largo de la historia del país: Truman, por ejemplo, cuando era vicepresidente de Frank D. Roosevelt, vivía en un piso corriente, aunque ahora este edificio se conozca hoy como la “Truman House” en un barrio residencial de la capital. Pocos recuerdan a vicepresidentes como Humphrey o Mondale, aunque en los últimos tiempos han ido adquiriendo algunas atribuciones, aparte de las habituales de asistir a bodas y funerales a los que no puede o desea ir el presidente.
Quizá con John Kennedy se rompió este casi anonimato de la vicepresidencia, pues debido al asesinato que cercenó su carrera, el cargo vino a ocuparlo su vicepresidente, Johnson, un decano en los foros legislativos y capaz de conseguir lo que se le escapaba al propio Kennedy. Otros adquirieron protagonismo por los avatares de la política, como Gerald Ford quien substituyó a Nixon, o el primer presidente Bush que sucedió a Reagan, aunque su elegido como vicepresidente, Dan Quayle, hizo surgir chistes de que todos tratarían de preservar la vida del presidente para que Quayle no llegara a la Casa Blanca.
En el caso de Biden, él tuvo un relativo protagonismo en los ocho años de Obama y pudo sumarlos a su dilatada experiencia como senador. Es habitual que, al término de un mandato presidencial, el vicepresidente trate de sucederle en la Casa Blanca, pero Biden tuvo que dejar el camino abierto a Hillary Clinton, quien se sentía con derecho a convertirse en presidente, no se sabe si por haber aguantado las infidelidades de su marido, o por alguna otra razón no desvelada que habría de compensar su escaso talento político.
El Biden que repitió su intento el año pasado dista mucho del que aspiró a la presidencia en 2016 y ha lucido por su ausencia en debates y controversias, aunque durante toda la campaña se notó su prudencia ante el Coronavirus, pues pronunciaba los discursos electorales desde el sótano de su casa y apenas aparecía ante el público.
Muchos atribuyen semejante conducta a la senilidad que a veces parece aquejarle, pero es probable que también aprovechase la ocasión para dejar que Trump, con su conducta y verborrea, le ofreciera la presidencia en bandeja: es difícil competir con el ya ex presidente a la hora de perjudicarse a sí mismo.
Biden, cuya carrera se ha distinguido por la moderación y por contemporizar cuando era apropiado, se enfrenta ahora a la necesidad de aupar a un país angustiado y recomponer el telar político, maltrecho tras los últimos cuatro años.
Nada más llegar a la Casa Blanca firmó más propuestas y órdenes ejecutivas que ninguno de sus predecesores, lo que no signifique que todas se materialicen. Algunas, como el retorno a los acuerdos de París para el medio ambiente o eliminar la prohibición para viajes de musulmanes a Estados Unidos, dependen de él; pero otras más conflictivas, como la reforma de las leyes migratorias, han de pasar por el Congreso, donde tal intento ha ido fallando durante décadas y con presidentes de ambos partidos.
Pero ni las dificultades, ni la probabilidad de que algunas propuestas no se materialicen, han de empañar el sueño de su vida: si fracasó en algún empeño, le ocurrirá lo mismo que a tantos presidentes antes de él, pero nadie le podrá robar ya la satisfacción de haber conseguido la meta que ambiciona desde hace más de medio siglo.
Autor: Diana Negre
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.
Euforia stârnită de sosirea lui Joe Biden la Casa Albă este generală, evidentă și… fragilă.
Generală, deoarece personalitatea și comportamentul lui Trump iritau pe toată lumea, în afară de cei 74 de milioane de americani care l-au votat pe el. Evidentă, deoarece nu mai este nevoie să citim sau să ascultăm mijloacele de informare din toată lumea pentru a vedea că l-au primit ca pe Mesia. Și fragilă, deoarece problemele internaționale și naționale cu care s-a confruntat Trump în timpul președinției sale au rămas nerezolvate.
Fostul președinte nu a știut sau nu a putut să rezolve marile provocări, cum au fost creșterea, zi de zi, a agresivității chineze pe primul plan al politicii și economiei mondiale, activismul puterilor mici și mijlocii, cum sunt Iranul și Turcia sau arabii producători de petrol, sau noile coordonate ale economiei mondiale și ale SUA, pentru a nu le menționa decât pe cele mai urgente.
Însă, nu este niciun motiv să credem că Biden le va înfrunta cu mai mult noroc și cu o echipă mai bună.
Căci, dimensiunile sarcinii care îl așteaptă pe cel de al 46-lea președinte al SUA sunt atât de mari, încât bunele maniere și voința nu sunt suficiente, și nici experiența negativă a acțiunilor predecesorului său. Acum e nevoie, dincolo de abilitate politică, de o viziune clară și nouă asupra a ceea ce va fi lumea de mâine…dar, și cea de azi.
Este nevoie de o viziune filosofică și de o intuiție de geniu pentru a oferi lumii reguli și mecanisme pentru noua situație. Din ceea ce știm până acum, Biden vine la Casa Albă cu o echipă care, cu toate că este din cealaltă tabără a politicii americane, are același nivel și aceiași parametri intelectuali ca cea care tocmai a plecat. Nu vedem pe nimeni care să fie ca un nou Kissinger din secolul trecut, sau un nou Hamilton (unul dintre liderii independenței față de Anglia, care aproape că a ajuns președinte al SUA).
Este nevoie, atât în Statele Unite, cât și în lumea întreagă, tocmai de oameni de asemenea anvergură, care să vină cu idei și cu formule revoluționare pentru o lume care s-a schimbat. Mutatis mutandis, este o situație asemănătoare cu cea din secolul al XVIII-lea, când a avut loc Revoluția Franceză, când au apărut Statele Unite, când a început să se clatine Imperiul Britanic, a început agonia sultanatului Turciei, iar naționalismul a pătruns în inima politicilor.
A fost o schimbare de sistem și o respingere a regulilor de joc ale momentului, însă această răsturnare a mers în paralel – sau aproape că a fost urmată – de o nouă filosofie a unor mari gânditori ca Descartes, Kant, Darwin sau Newton și de un grup de politicieni și militari care au înțeles și acceptat noua realitate… chiar dacă numai temporar.
Este evident că acum e nevoie la Casa Albă de idei și oameni, ca de altfel și la Beijing, Bruxelles, New Delhi sau Moscova, însă nu există nicio dovadă că ar fi sosit cineva de o asemenea anvergură la Capitoliu sau la Casa Albă odată cu Biden.
Desigur, cu toate că până acum nu există dovezi sau semnale, nu se poate exclude posibilitatea să apară brusc o soluție…
Autorul articolului: Diana Negre
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
***
¿I ARA QUE? Washington, Diana Negre
L’eufória per l’arribada de Joe Biden a la Casa Blanca es general, evident….i frágil.
General perque la personalitat i el comprtament de Trump irritava a gairebé tothom -llevat dels 74 milions de nordamericans que van votar per a ell. Evident, perque no mes cal llegir o escoltar els mitjans d’arreu del món per a veure que el reben com a Messies. I frágil perque els porblemes intenacionals i nacionals que Trump va enfruntar durant la seva presidencia, segueixen pendents.
L’ex president no va saber o poguer resoldre grans desafiarments, com la pujada cada día mes agressiva xinesa al primera plà de la política i economía del món, l’activisme de petites i mitjanes poténcies com l’Iràn, Turquia o els arabs productors de petroli, o les noves coordenades de l’economia del món i dels Estats Units, per no esmentar mes que els mes urgents.
Tampoc hi ha cap raó, peró, per a creure que Biden els enfruntará amb mes sort i amb un equip millor.
Perque l’abast de la tasca que espera al 46 president dels Estats Units es tan gran que no hi ha prou amb bones maneres i voluntad, ni tant sols l’experiència negativa de les acciones del seu predecesor: Ara cal, a mès d’habilitat política, una visió clara i nova de com ha de ser el món de demà…i fins i tot el d’avui.
Cal una visió filosófica i una intuició de geni per donar al món regles i mecanismes per a la nova situació i, per el que sabem fins ara, Biden arriba a la Casa Blanca amb un equip que, malgrat ser de l’altre costat de la politica nortamericana, te el mateix sostre i paràmetres intelectuals que el acaba de sortir. No veiem a ningú que es presenti com un nou Kissinger del secle passat, o un nou Hamilton, (un dels líders de la independencia de la colónia británica i gairebé va arribar a president dels Estats Units).
El que cal, peró tant als Estats Units com arreu del món, es precisament gent d’aquest abast, que doni idees i fòrmules revolucionàries per a un món que ha canviat. Mutatis mutandis, es una situación semblant a la del secle XVIII, quan hi va haver la Revolució Francesa, van aparèixer els Estats Units, va començar a trontollar l’Imperi Británic, començar l’agonia del sultanat de Turquía i el nacionalisme va entrar en el cor de les polítiques.
Va ser un canvi del sistema i un rebutj de les regles de joc del moment, pero aquest trasbalsament va anar de la má -o gairebé va seguir- d’una nova filosofía, de grans pensadors com Descartes, Kant, Darwin o Newton, i per un grup de polítics i militars que havien entés i acceptat la nova realitat….encara que no fos mes que temporalment.
Es evident que a la Casa Blanca d’ara li cal ara idees i gent, igual que a Pekin, Bruseles, Nova Delhi o Moscou, peró no hi ha cap prova que ningú d’aquest abast hagi arribat al Capitoli ni a la Casa Blanca de la mà de Biden.
Clar que, tot i que no hi hagi fins ara proves ni senyals, hom no pot descartar que arrivi sobtadament una solució…
Autor: Diana Negre
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.
Cu patru ore înainte ca Joe Biden să-și vadă împlinit visul său de o viață, învinsul președinte Trump părăsea Washingtonul în ceea ce el încerca să fie ultima sa apariție triumfală ca lider al unei țări în care o jumătate din populație îl urăște, iar cealaltă îl iubește.
Colaboratorii, de acum, ai fostului președinte, care, în ultimele zile, au fost tot mai puțini, deoarece în marea lor majoritate l-au părăsit pentru un ofertant mai bun, au încercat din răsputeri să aducă simpatizanți si sprijinitori pentru a-și lua rămas bun de la el, la baza aeriană Andrews, acolo de unde, de atâtea ori, pleca sau unde se întorcea cu avionul prezidențial.
Nu prea au reușit. Au venit să-și rămas bun doar o mână de partizani ai săi, trumpiști până în măduva oaselor, în contrast izbitor cu mulțimile care-l copleșeau în ultimii cinci ani și care așteptau ore și chiar zile întregi pentru a-i asculta discursurile.
Trump-ul care părăsea Washingtonul diferea foarte mult atât de cel care a depus jurământul de președinte acum patru ani, cât și de personajul care, cu doar câteva luni mai înainte, dădea ca sigură realegerea sa. Trumpiștii zeloși și-au pierdut speranțele, rivalii politici radiau de bucuria victoriei, în timp ce dușmanii săi, încurajați de cursul pe care l-au luat evenimentele, se pregătesc, acum, să-l urmărească pentru a-i distruge complet posibilitățile politice și chiar viața, lui și familiei sale.
În timp ce noul președinte, Joe Biden, depunea jurământul, Trump se afla deja în Florida și își începea o nouă etapă ca președinte ieșit la pensie, etapă care-i aduce mari probleme: întreprinderile sale s-au resimțit după gestiunea sa politică, perspectivele sale în legătură cu legea se clatină, iar viitorul său politic va fi, în cel mai bun caz, nesigur.
Înfrângerea sa politică nu se oprește numai la alegerile prezidențiale, căci s-a extins și la situația Partidului Republican care, acum, e minoritar în toată guvernarea – Executiv și Legislativ – deoarece cei doi candidați republicani din statul Carolina și-au pierdut fotoliile senatoriale, pierdere pentru care mulți îl consideră vinovat pe Trump.
Și este ușor de învinuit, căci, pe lângă faptul că intervențiile sale au avut un efect negativ în campania celor doi candidați la funcția de senator, acum, când nu mai poruncește el, este un foarte bun țap ispășitor, așa cum sunt, de obicei, cei învinși.
Pe de altă parte, principalul său motiv de mândrie, adică cel de întreprinzător abil, a început să pălească, deoarece se clatină multe dintre investițiile sale, atât în hoteluri, cât și în terenuri de golf.
În alt câmp de luptă, legiuitorii democrați, împreună cu o mână de republicani, vor să continue, în Washington, procesul de impeachment, cu toate că nu există vreun precedent ca să fie urmărit cineva care a părăsit Casa Albă. Urmărirea ar avea ca scop nu să-l destituie, ci să-l împiedice să mai revină peste patru ani.
În paralel, statul New York vrea să-l judece pentru diferite motive, căci mulți dintre inamicii săi politici vor să-l vadă după gratii, pe el și întreaga sa familie.
Rămâne de văzut câți dintre cei 74 de milioane de americani care l-au votat îl vor sprijini în continuare. Însă, oricât de mulți ar fi cei care îi întorc spatele, pe Trump îl vor urma mulți dintre zeloșii săi. Cu toate acestea, nu vor fi suficienți pentru a evita, după 20 de secole, experiența romană, conform căreia singura speranță a celor învinși este improbabila milă a învingătorilor – în cazul acesta, mila noului președinte Biden. Cu sau fără această milă, Trump va putea simți pe pielea lui ce înseamnă expresia Vae victis, vai de cei învinși!
Autorul articolului: Diana Negre
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
***
VAE VICTIS Washington, Diana Negre
Cuatro horas antes de que Joe Biden convirtiera en realidad el sueño de toda una vida, el derrotado presidente Trump abandonaba Washington en lo que él intentaba que fuera su última aparición triunfal como líder de un país en que la mitad le odia y la otra mitad le ama.
Los colaboradores del ya expresidente, que en los últimos días eran cada vez menos pues la gran mayoría lo abandonó en busca de mejor postor, intentaron denodadamente congregar a simpatizantes y seguidores para despedirlo en la base aérea de Andrews, de la que tantas veces salió y regresó en el avión presidencial.
Con poco éxito. Allí no había más que un puñado de incondicionales, un gran contraste con las multitudes que le han seguido en los últimos cinco años y que esperaban horas y hasta días para poder escucharlo.
El Trump que ayer abandonó Washington es un personaje muy distinto, no ya del que juró el cargo hace cuatro años, sino del que hace poco más de dos meses daba por seguro que ganaría la reelección: sus seguidores incondicionales están descorazonados, sus rivales políticos triunfantes, mientras que sus enemigos, envalentonados por el giro de los acontecimientos, se preparan a perseguirlo hasta destrozar totalmente sus posibilidades políticas e, incluso, el resto de su vida -tanto a él como a su familia.
Mientras el nuevo presidente Joe Biden juraba su cargo, Trump se hallaba ya en la Florida para empezar su nueva etapa de presidente jubilado, a la que llega con graves problemas: sus empresas se han resentido de su gestión política, sus perspectivas legales se tambalean y su futuro político es, en el mejor de los casos, incierto.
Su derrota política no se limita a las elecciones presidenciales, sino al hecho de que el Partido Republicano quedase en minoría en todo el gobierno Ejecutivo y Legislativo cuando los dos candidatos republicanos de Carolina perdieron sus escaños senatoriales, algo de lo que muchos hacen responsable a Trump.
Es fácil hacerlo, pues además de su obvio efecto negativo en las campañas de ambos candidatos a senador, ahora que ya no manda es un buen chivo expiatorio, como acostumbran a ser los vencidos.
Por otro lado, su principal motivo de orgullo, que era su habilidad empresarial, también se debilita porque tambalean muchas de sus inversiones, tanto en hoteles como en campos de golf.
En otro terreno, los legisladores demócratas en Washington, con el apoyo de un puñado de republicanos, quieren seguir adelante con el segundo “impeachment”, a pesar de que no hay precedente de que el procedimiento se siga contra alguien que ya ha dejado la Casa Blanca. Su objetivo no será echarlo del cargo, sino impedir que vuelva dentro de cuatro años.
Paralelamente, el estado de Nueva York lo quiere procesar por diversos motivos y muchos de sus enemigos políticos desean verlo entre rejas, no solamente a él, sino también a su familia. Está por ver cuántos, entre los 74 millones que votaron por él, mantendrán su apoyo. Pero por muchos que sean los que le vuelvan la espalda, a Trump le seguirán aún muchos de sus incondicionales. Pero no serán suficientes como para evitarle repetir, más de 20 siglos más tarde, la experiencia romana de que la única esperanza de los derrotados es la improbable compasión de los vencedores -en este caso del nuevo presidente Biden. Con, o sin esta compasión, Trump podrá experimentar personalmente lo que significa la expresión “Vae victis” ¡Ay de los vencidos.
Autor: Diana Negre
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.
La fel ca marea majoritate a președinților, Joe Biden și-a început luna de miere cu cei 81 de milioane de americani care l-au votat, încercând să-i convingă pe ceilalți 74 de milioane care l-au vrut pe Trump să nu-i ducă lipsa acestuia, deoarece și el vrea să-i ajute și să le asculte doleanțele.
Acesta a fost mesajul de „unitate» pe care toată lumea vroia să-l audă, după cei patru ani de înfruntări între cele două partide americane, însă, trebuie să ne întrebăm dacă va putea ține mult brațele întinse spre opoziția conservatoare, fără să se confrunte cu elementele radicale din propriul său partid, care vor o schimbare de 180 de grade în politica socială și economică a țării.
Pentru început, unii politicieni democrați îi vor duce dorul lui Donald Trump, care le-a servit timp de atâția ani ca inamic numai bun de condamnat. Curând, vor fi nevoiți să-i atragă în vreun fel și pe cei care cer îmbunătățiri economice, ceea ce nu va fi prea greu, deoarece economia țării va începe să se redreseze, de îndată ce va ieși din izolarea impusă de pandemie.
Totuși, există un risc, după cum susțin mulți economiști, ca presiunea elementelor mai progresiste să sufoce redresarea, dacă aceștia reușesc să impună mărirea considerabilă a impozitelor sau programe sociale care să ducă la creșterea și mai mare a datoriei publice, acum când îndatorarea țării se apropie de nivelurile din cel de al Doilea Război Mondial.
În discursul său, Biden a vorbit de respectarea instituțiilor internaționale și de o revenire la politicile tradiționale ale SUA, însă, practic, va fi imposibilă reîntoarcerea la situația existentă înaninte de Trump, nu din cauza acțiunilor ultimului președinte, ci datorită schimbărilor care au avut loc în lume, de când Biden a încetat să mai fie vicepreședinte.
În privința mijloacelor de informare care au luptat atât de mult împotriva lui Trump, trebuie să spunem că, în mod sigur, va fi o lună de miere, însă vom vedea cât de mult va dura dacă Biden va încerca, într-adevăr, să-i atragă pe cei care, până acum, s-au aflat în tabăra contrară. Și să nu uităm că, pentru presă, întotdeauna a fost mult mai convenabil să critice partidul de la putere și pe liderii săi.
Autorul articolului: Diana Negre
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
***
UNA TREVA POLITICA Washington, Diana Negre
Com la gran majoria dels presidents, Joe Biden va començar ahir la seva lluna de mel amb els 81 milions de nord-americans que van votar per ell i va intentar convèncer els 74 milions que ho van fer per Donald Trump que no l’haurien de trobar a faltar, perquè també ell vol ajudar-los i escoltar-los.
Aquest va ser el seu missatge d’“unitat” que tothom esperava després dels 4 anys d’enfrontaments entre els dos partits nord-americans, però cal preguntar-se si podrà mantenir els braços estesos a l’oposició conservadora sense enfrontar-se als radicals del seu partit que volen un tomb de 180 graus en la política social i econòmica del país.
Per començar, alguns polítics demòcrates trobaran a faltar Donald Trump, que tant els ha servit durant aquests anys per tenir un enemic a qui condemnar. També hauran de trobar maneres d’atreure els que demanen millores econòmiques, la qual cosa no hauria de ser gaire difícil, perquè l’economia del país només està esperant sortir dels confinaments de la pandèmia per començar la recuperació.
Hi ha un risc, però, segons molts economistes, que la pressió dels elements més progressistes ofeguin la recuperació si aconsegueixen imposar grans pujades d’impostos o programes socials que augmentaran encara més el deute públic en moments en què l’endeutament del país s’acosta als nivells de la Segona Guerra Mundial.
En el seu discurs, Biden va parlar del respecte a institucions internacionals i d’una tornada a les polítiques tradicionals dels Estats Units, però serà pràcticament impossible tornar a la situació d’abans de Trump, no per les accions del darrer president, sinó pels canvis que hi ha hagut al món des que Biden va deixar de ser vicepresident.
I pel que fa als mitjans informatius, que tant han lluitat contra Trump, és segur que hi haurà una lluna de mel molt dolça, però cal veure si durarà gaire en el cas que Biden de veritat tracti de fer una política d’unitat per atreure els que fins ara han estat en el camp contrari. Sense oblidar, diria jo, que per la premsa sempre ha estat millor negoci criticar el partit governant i els seus líders.
Autor: Diana Negre
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.
BRUTUS N-A FOST SINGUR CÂND L-A OMORÂT PE CEZAR Diana Negre, Washington
Capitoliul a fost, în această zi de miercuri, centrul politicii americane și întreaga lume a privit o ceremonie tradițională care, între COVID și asaltul de la Bobotează asupra Capitoliului, a rămas mult diminuată.
Acest atac asupra Capitoliului, care a dominat în comentariile din interiorul și din afara Statelor Unite, prezintă unele aspecte asemănătoare cu asasinarea lui Cezar, mai ales tendința de a-i atribui toată responsabilitatea unei singure persoane. Căci, pe Cezar l-a omorât un grup, care spunea că apără republicanismul, însă, opinia generală i-a pus în cârcă răspunderea numai lui Brutus…
La fel și în ziua de azi, opiniile publicului și ale Partidului Democrat din SUA îl văd doar pe Trump ca fiind cauza ocupării Capitoliului, cu toate că, cu săptămâni mai înainte, multe grupuri au convocat o mare demonstrație de protest contra a ceea ce înțelegeau ele că era o fraudă electorală pentru a-i da președinția lui Joe Biden. Au fost, de fapt, oportuniștii care se foloseau de autoritarismul lui Trump, însă despre acest lucru nu vorbește nimeni, căci este… incorect din punct de vedere politic.
Dacă s-ar vorbi despre aceste grupuri, i s-ar sustrage protagonismul diabolic lui Trump și ar rămâne de o parte grava problemă comună a democrațiilor parlamentare, care este protagonismul maselor în a face să se clatine ordinea momentului – în cazul acesta, demonstranții care au ocupat Capitoliul din Washinton.
Este un fapt cunoscut în istoria tuturor timpurilor că masele sunt superficiale în luarea deciziilor și foarte impresionabile, până într-atât, încât ajung foarte ușor la isterie în pornirile lor. Însă, a cunoaște problema nu înseamnă automat și rezolvarea ei, și aceasta este o lipsă în sistemul votului popular. Deja vechii greci din Atena, atunci când pregăteau un sistem democratic în orașul lor, care nu avea mai mult de șase mii de locuitori, au văzut problema aceasta, însă nu au schimbat sistemul deoarece, cum avea să spună secole mai târziu Churchill „democrația este un sistem foarte dureros, dar nu există altul mai bun.”
De fapt, această problemă socială și politică americană a apărut în istoria tuturor popoarelor de când există civilizație urbană și sunt diferențe de niveluri economice care provoacă nemulțumiri unei părți a populației. S-a încercat să se rezolve această problemă, așa cum s-a putut, în funcție de loc și de moment.
Dar, aproape întotdeauna, s-a recurs la un vinovat, uneori un animal, așa cum se obișnuia în Babilon, alteori la un păcat, ca în unele culturi din Orientul Apopiat. Era preferabil să fie învinovățiți de păcat cei care guvernau, cu toate că, din când în când, vina o avea poporul – ca în cazul celor care adorau idoli inacceptabili.
Acum, în SUA, păcatul are nume și prenume, multe milioane și un ciuf blond: Donald Trump.
Omul acesta este azi, atât pentru mijloacele de informare, cât și pentru inamicii săi politici, păcătosul prin excelență. Și nu vor permite nicio altă interpretare sau vreo analiză socială mai profundă sau vreo informație mai potrivită.
Căci, cine ar renunța la un demon atât de rentabil?
Autorul articolului: Diana Negre
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
***
NO VA SER NOMES BRUTUS QUE VA MATAR EL CESAR Diana Negre, Washington
El Capitoli es aquest dimecres el centre de la política nordamericana i tot el món tindrà els ulls posats en una cerimónia tradicional pero que, entre el Covid i l’assalt al Capitoli del dia de Reis, haurà quedat molt minvada.
Aquest atac al Capitoli que, domina avui els comentaries dins i fora dels Estats Units, te alguns aspectes semblants a l’assassinat de Cèsar, especialmente la tendencia de posar tota la responsabilitat en una persona. Perque a Cèsar el van matar un grup que deia defensar el republicanisme, però l’opinió general li ha carregat la responsabilitat nomès a Brutus…
També avui en dia les opinions del públic i del Partit Demòcrata nordamericá veuen nomès al president Trump com la causa de l’ocupació del Capitoli, tot i que durant setmanes abans molts grups radicals van convocar una gran manifestació de protesta contra el que entenen com a frau electoral per donar la presidència de Joe Biden. Son els oportunistes de l’autoritarisme de Trump, però d’aixó no en parla ningú, no es políticament correcte…
Si hom parla d’aquests grups, li treuria el protagonisme diabólic a Trump i deixaria de banda el problema greu comú a les democràciees parlamentáries, que es el protagonisme de les masses en fer trontollar l’ordre del moment -en aquest cas els manifestants del Capitoli de Washington.
Es un fet conegut en la história de qualsevol temps que les masses son superficials en les seves decisions i molt impressionables, fins arrbar a l’histèria en les seves aficions. Peró conèixer el problema no porta automàticament una solución, el que representa una manca en el sistema de votació popular. Ja els grecs d’Atenes, quan preparaven un sistema democràtic en una ciutat de nomès sis mil persones, van veure el problema però no van canviar de sistema perque, com va dir Churchill secles mes tard, “la democrácia es un sistema molt dolent, peró no hi ha cap altre de millor.”
De fet, el problema social i polític nordamericà ha aparegut en la historia de tots els pobles des que hi ha civilització urbana, i es que hi ha desnivells económics que provoquen malcontents en una part de la población, un problema que, segons el lloc i el moment, hom ha tractat de resoldre com ha pogut.
Gairebé sempre, peró, hom ha recorregut a un culpable, de vegades un animal com feien a Babilònia, altres el pecat com en algunes cultures del Pròxim Orient. La preferència era culpar del pecat als que governen, tot i que de tant en tant la culpa era del poble -com en el cas dels que adoraven ídols inaceptables.
Ara, als Estats Units, el pecat te un nóm i cognom, molts milions i un serrell ros: Donald Trump.
Autor: Diana Negre
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.
Președintele Trump devine istorie, iar Joe Biden preia cârma politicii americane care, dacă în chestiuni internaționale se prezintă cu mari dileme, în țară, este cel puțin la fel de complexă.
Situația din ultimii patru ani se aseamănă mult – poate prea mult – cu povestea fraților Grimm „Vizitii și broasca”.
În această poveste, doi vizitii au surpriza să vadă că o broască râioasă a sărit pe banchetă, între ei. Pe amândoi îi cuprinde sila. Unul dintre ei îi spune celuilalt: „Dacă o mănânci, îți dau cinci ducați”. Și iată că acesta acceptă pariul și începe să muște din batraciană. Însă, stomacul i se întoarce pe dos, varsă tot ce a mâncat și, plin de furie, îi spune celuilalt: „nu-mi datorezi nimic dacă mănânci tu ce a mai rămas din broască”. Celălalt înfulecă broasca rămasă, dar și el începe să vomite. Morala poveștii este că împreună au mâncat broasca, dar niciunul n-a câștigat nimic.
Mutatis mutandis s-ar putea spune că în SUA vizitii au fost cele două jumătăți – cea republicană și cea democrată – ale țării. Au îndurat – „l-au suportat”- pe Trump, iar la sfârșit, l-au înlăturat. Însă cu ce preț!
Națiunea americană este divizată amarnic, năpădită de intoleranțe și incompatibilități vecine cu războiul civil. Din episodul trumpist lucrul bun care a putut exista – căci, întotdeauna este și ceva bun în cea mai rea dintre crize – se risipește, deoarece ura care domnește se concentrează mai mult pe revanșism (sau pe încăpățânare), decât pe concluziile folositoare care s-ar putea trage, pe îmbunătățiri urgente și pe promovarea mai departe a prosperității în țară.
Cu circumstanța agravantă că, de data aceasta și spre deosebire de anii de după războiul civil, problemele politice, economice, sociale și sanitare vor necesita mai multe eforturi conjugate și o cooperare, cum nu s-au mai văzut până acum.
Însă, se pare că ceea ce vor cetățenii celei mai bogate țări din lume este să… mănânce o broască.
Autorul articolului: Diana Negre
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
***
VA DE SAPOS Washington, Diana Negre
El presidente Trump se convierte en historia y Joe Biden toma el timón de la política norteamericana que, si en las cuestiones internacionales se presenta a grandes disyuntivas, en el panorama de la política interior la situación es, por lo menos, igualmente compleja.
La situación del último cuatrienio se parece mucho – quizá demasiado – al cuento de los hermanos Grimm “Los arrieros y el sapo”.
En este relato dos arrieros se ven sorprendidos durante el camino por un repugnante sapo que ha saltado en la banqueta entre ellos. Los dos se estremecen de asco y uno le dice al otro: “Si te lo comes, te doy 5 ducados”. Dicho y hecho. El desafiado agarra el sapo y se come de un bocado la cabeza del batracio. Se le revuelven las tripas, vomita y lleno de rabia le dice al otro: “te perdono la apuesta si te comes el resto”. Y el otro se traga el resto y también se pone a vomitar. Moraleja del cuento: los dos se tragaron un sapo y ninguno ganó nada.
Mutatis mutandis se podría decir que en los EE.UU. los arrieros han sido las dos mitades – republicana y demócrata – del país. Soportaron – “tragaron”- a Trump y al final lo defenestraron. Pero ¡a qué precio!
La nación está amargamente dividida, cabalgando intolerancias e incompatibilidades rayanas en la guerra civil y del episodio trumpista lo bueno que pudo haber habido – porque siempre hay algo bueno hasta en la peor de las crisis – no quedará nada porque el odio imperante se centra mucho más en el revanchismo (o el empecinamiento), que en sacar conclusiones provechosas, hacer enmiendas urgentes y, en fin, promover el país un poco más.
Con el agravante de que en esta ocasión y a diferencia de los años de la postguerra civil los desafíos políticos, económicos, sociales y sanitarios requieren más esfuerzos conjugados y cooperación que nunca.
Pero parece que lo que los ciudadanos de la nación más poderosa del mundo lo que quieren es comerse un sapo.
Autor: Diana Negre
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.
Reacțiile politicienilor americani la atacul din ziua de Bobotează asupra Capitoliului au fost cele la care ne așteptam: condamnare generalizată și critici la adresa președintelui Trump, pe care multă lume îl acuză că a ațâțat focul printre demostranții care protestau împortriva a ceea ce ei considerau a fi o fraudă la numărarea voturilor pentru a-l lipsi pe Trump de un al doilea mandat prezidențial.
Nu e de mirare că democrații se folosesc și de această ocazie pentru a lansa un nou atac împotriva lui Trump. De patru ani tot încearcă să-l scoată de la Casa Albă, prin procedeul cunoscut sub numele de „impeachment”, prin care sunt destituiți președinții.
În cele două secole și jumătate cât are istoria țării, niciun președinte nu a fost destituit din funcție prin această metodă. Republicanul Richard Nixon, apropiindu-se de această situație, a preferat să demisioneze înainte de a fi acuzat și judecat.
Cu toate că și Trump a supraviețuit unui impeachment, acum se vede cu nedorita onoare de a fi primul președinte din istoria țării care este supus de două ori acestui proces. Însă, și de data aceasta șansele de a fi destituit sunt aproape zero și, chiar dacă va fi demis, i se va scurta mandatul doar cu vreo două sau trei zile, deoarece miercuri, 20 ianuarie, Trump urmează să părăsească Casa Albă, lăsându-i locul succesorului său, Joe Biden.
În ciuda inutilității acestui efort, legiuitorii democrați au sprijinit cu mult entuziasm inițiativa de impeachment a președintei Camerei Reprezentanților, Nancy Pelosi. Toți democrații au votat în masă pentru începerea procesului. Li s-au alăturat chiar și câțiva republicani.
Probabil procesul nu-și va urma cursul, deoarece moțiunea Camerei ar trebui să fie ratificată de Senat. Or, în Senat, republicanii dispun încă de majoritate: până miercurea viitoare. În plus, nu există timp suficient pentru a analiza cazul și pentru a-l supune votului. Timpul se va sfârși inexorabil săptămâna viitoare, deoarece „impeachment-ul” este un proces care servește doar pentru a da jos un președinte și nu pentru a-l judeca pe un, peste puține zile, fost președinte. Dacă se consideră că acțiunile sale au încălcat legea, sunt suficiente tribunale și instanțe în țară.
Dar, chiar și așa, a început numărarea posibilelor voturi pentru acest caz care cu greu va răzbate la lumină: pe lângă cei zece republicani care au votat alături de rivalii lor democrați în Camera Reprezentanților, în Senat, dacă se va ajunge la vot, se va întâmpla exact același lucru. Și este foarte interesant să analizăm aceste voturi în ambele camere ale Congresului.
În unele cazuri, ca cel al congresistei Liz Cheney, fiica celui care a fost vicepreședinte în vremea lui George W Bush, votul se poate atribui fiefului deținut de diferitele „familii” din partid, căci sunt bine cunoscute antipatia și disprețul pe care „marca” Bush le are pentru Trump. De fapt, sunt reciproce și notorii: în timpul campaniei electorale din 2016, Trump îl ridiculiza pe Jeb Bush (fratele fostului președinte) pentru „lipsa sa de energie”. În toată campania și președinția sa a criticat administrația Bush pentru a fi atacat Irakul, sub pretextul că această țară ar fi avut arme de distrugere în masă. (Gluma din anii aceia era că Bush le-ar fi transformat în „arme de distracție masivă”).
În alte cazuri, probabil în cele mai multe, este vorba despre ceva foarte practic: viitorul carierei politice de congresman sau senator. Dacă e o cicumscripție electorală unde sunt simpatii pentru democrați, respectivii vor dori să se pună bine cu opinia publică și să nu li se poată reproșa că sunt „trumpiști”. Sau, este posibil ca unii dintre ei să aibă chiar ambiții prezidențiale: chiar dacă Trump poate părea acum că e rănit de moarte ca viitor candidat, vor să se asigure, totuși, că nu va mai reveni niciodată.
Cine ar putea să se situeze pe deasupra binelui și al răului este actualul şef al grupului republican din Senat, Mitch McConnell, care a lăsat să se afle că el critică cuvintele lui Trump și că ar putea vota pentru impeachment. Însă, peste doar câteva zile, din lider al majorității va deveni lider al minorității. Și în acea condiție va fi nevoit să facă multă dantelă pentru a supraviețui, el și partidul său, unei guvernări monocolore, în niște momente de mare polarizare politică.
Nici democrații, cu toată situația bună în care se află acum, nu o vor duce ușor: nu e nevoie să mergem prea departe pentru a ne reaminti că, la numai doi ani după ce Obama a ajuns la Casa Albă, cu toate felicitările primite din întreaga lume, cu un Premiu Nobel pentru Pace și cu tot entuziasmul maselor, democrații au fost serios înfrânți în Congres, ajungând până într-acolo încât și-au pierdut majoritatea în ambele camere ale Congresului.
În plus, cu tot momentul anti-Trump care există acum la Washington, nimeni nu uită că au votat pentru el 74 de milioane de americani, care se află în așteptarea unui sucesor, poate mai amabil și mai puțin polemic, care să dea glas resentimentelor lor și să termine cu majoritățile acelea democrate destul de subțiri din camerele Congresului și chiar cu președinția lui Joe Biden, peste patru ani.
Poate că acest lucru lămurește întrucâtva faptul că unii senatori democrați, considerați ca fiind „centriști”, lasă deschisă posibilitatea de a vota, ocazional, alături de rivalii lor republicani.
În timp ce ambele tabere își adună batalioanele, președintele Biden își tot anunță unele dintre scopurile sale, precum și membrii viitorului său cabinet, evidențiind dorința sa de a „uni din nou țara”, ceea ce este mai mult decât dificil în aceste momente: va fi nevoit să facă adevărate acrobații pentru a-i atrage de partea sa pe cei care l-au votat pe Trump și, în același timp, să satisfacă aripa stângă a partidului său, care e convinsă că a venit vremea pentru mari schimbări sociale și pentru o revanșă împotriva celor care au guvernat țara în ultimii patru ani.
Cel mai greu va fi pentru Biden să-și deschidă carnetul de cecuri și să plătească câte 1.400 de dolari pentru aproape toți compatroții săi, ca o compensare a pierderilor cauzate de COVID, sau pentru a favoriza o creștere de 100% a salariului minim (ar sări, astfel, de la 7,50 la 15,00 dolari, pentru ora de muncă).
Însă, o asemenea generozitate ar fi însoțită de o creștere puternică a datoriei publice, care deja se ridică la sume astronomice, dar și de o rezistență a întreprinzătorilor care se opun marilor creșteri salariale, mai ales în acestre momente, când economia încă nu s-a redresat de pe urma ravagiilor cauzate de pandemie.
Și nu va fi nevoit să aștepte prea mult: din momentul în care a început să vorbească despre intențiile sale, bursele au înregistrat o puternică prăbușire, deoarece, în SUA, spre deosebire de Europa, cei care investesc, nu sunt atât cei câțiva milionari privilegiați, ci mulțimile de funcționari și muncitori care își depun economiile în diferite fonduri de bursă, pentru a-și pregăti pensionarea și care sunt foarte sensibili la fluctuațiile pieței.
Autorul articolului: Diana Negre
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
***
Resentimientos y ambiciones Washington, Diana Negre
Las reacciones de los políticos norteamericanos ante el ataque del día de Reyes al Capitolio han sido las que cabía esperar: condenas generalizadas y críticas al presidente Trump, a quien muchos acusan de haber atizado el fuego entre los manifestantes que protestaban por lo que consideran un pucherazo electoral para negar a Trump un segundo mandato presidencial.
No es de extrañar que los demócratas aprovecharan la ocasión para un nuevo ataque contra Trump, al que llevan ya cuatro años intentando expulsar de la Casa Blanca mediante el procedimiento conocido como “impeachment”, que inhabilita a los presidentes.
En los dos siglos y medio de la historia del país, ningún presidente ha sido expulsado de su cargo por este método, si bien el republicano Richard Nixon prefirió dimitir antes de que se le impugnara.
Aunque Trump también sobrevivió a su impeachment, ahora tiene el poco deseado honor de ser el primer presidente del país al que se somete a este proceso dos veces, aunque en esta segunda ocasión hay posibilidades casi nulas de conseguir su objetivo y, aún en el caso de lograrlo, tan sólo acortaría el mandato de Trump en un par de días, porque el miércoles próximo, 20 de enero, ha de abandonar la Casa Blanca para que la ocupe su sucesor Joe Biden.
A pesar de la futilidad de semejante esfuerzo, los legisladores demócratas han seguido la iniciativa de la presidenta de la Cámara de Representantes, Nancy Pelosi, con verdadero entusiasmo. Todos los demócratas en masa votaron para iniciar el proceso, acompañados incluso de algunos republicanos.
Probablemente el proceso no seguirá adelante porque la moción de la Cámara ha de ser ratificada por el Senado que, además de tener mayoría republicana hasta el miércoles, no dispone de tiempo suficiente para analizar el caso y votar. Y el tiempo se acaba inexorablemente esta próxima semana, porque el “impeachment” es un proceso que tan solo sirve para echar a un presidente, no para juzgar al que ha dejado de serlo. Si sus acciones se consideran delictivas, hay en el país suficientes tribunales e instancias.
Incluso así, ha empezado ya el recuento de los posibles votos en este caso que difícilmente verá la luz: además de los diez republicanos que votaron con sus rivales demócratas en la Cámara, en el Senado se produciría lo mismo si llegaran a una votación. Y es muy interesante analizar estos votos en ambas Cámaras.
En algunos casos, como el de la congresista Liz Cheney, hija del que fue vicepresidente con George W Bush, el voto se puede atribuir al feudo entre las diferentes “familias” del partido, pues son bien conocidos la antipatía y desprecio que la “marca” Bush siente por Trump, algo que es mutuo y bien documentado: durante la campaña electoral de 2016, Trump ridiculizaba a Jeb Bush (hermano del ex presidente) por su “escasa energía” y durante toda la campaña y presidencia criticó la decisión de la administración Bush de haber atacado el Irak bajo el pretexto de que tenía armas de destrucción masiva (el chiste del momento, en aquellos años, era que Bush las había convertido en “armas de distracción masiva”).
En otros, probablemente los más, se trata de algo tan práctico como el futuro político de congresistas y senadores: si están en un lugar con simpatías demócratas, quieren ponerse a bien con la opinión pública para que no puedan atacarlos de “trumpistas”. O tal vez podrían tener ellos mismos ambiciones presidenciales y, si bien Trump parece ahora herido mortalmente como futuro candidato, quieren asegurarse de que no vuelva a levantar cabeza.
Quien quizá podría estar por encima del bien y del mal, es el actual líder de la mayoría republicana en el Senado, Mitch McConnell, quien ha dejado saber que critica las palabras de Trump y que tal vez podría votar en favor del impeachment. Pero, dentro de pocos días, pasará de líder de la mayoría al de la minoría, y allá tendrá que hacer encaje de bolillos para sobrevivir, él y su partido, a un gobierno monocolor en momentos de gran polarización política.
Tampoco los demócratas, a pesar del buen momento en que se hallan, lo tienen muy fácil: no hay que remontarse mucho para recordar que, dos años después de que Obama llegara a la Casa Blanca, entre parabienes mundiales, un Premio Nobel de la Paz y entusiasmo de las masas, los demócratas sufrieron grandes pérdidas en el Congreso, hasta el punto de perder la mayoría en ambas Cámaras.
Además, a pesar del momento anti-Trump que se vive en Washington, no se puede olvidar que 74 millones de norteamericanos votaron por él y están a la espera de un sucesor, quizá más amable y menos polémico, que dé voz a sus resentimientos y acabe con las escasas mayorías demócratas en ambas Cámaras e incluso con la presidencia de Joe Biden dentro de cuatro años.
Quizá ello explique que algunos senadores demócratas, considerados “centristas”, dejen abierta la posibilidad de votar ocasionalmente con sus rivales republicanos.
Mientras ambos bandos forman sus batallones, el presidente Biden va anunciando algunos de sus propósitos y los miembros de su futuro gabinete y resalta su deseo de “unir al país”, algo más que difícil en estos momentos: tendrá que hacer malabarismos para atraer a los votantes de Trump y, al mismo tiempo, satisfacer su ala izquierda que ve llegado el momento de grandes cambios sociales y de una revancha contra quienes gobernaron en los últimos cuatro años.
Lo más fácil para Biden es abrir su talonario y emitir cheques de 1.400 $ a casi todos sus compatriotas para compensarlos por el Covid, o favorecer un incremento del 100% del salario mínimo (pasaría de 7,50 a 15,00 $ la hora).
Pero semejante generosidad iría acompañada de un fuerte aumento de una deuda pública que suma ya billones de dólares y una resistencia empresarial a grandes incrementos salariales, especialmente en momentos en que la economía aún no se ha recuperado de los estragos causados por la pandemia.
Y no le hará falta esperar mucho: en cuanto empezó a indicar sus intenciones, las bolsas lo recibieron con una fuerte caída, lo que en Estados Unidos tiene un significado distinto que en Europa: los inversores, además de un puñado de millonarios privilegiados, son empleados y trabajadores que van poniendo sus ahorros en diferentes fondos bursátiles para preparar su retiro y tienen una sensibilidad especial ante los vaivenes del mercado.
Autor: Diana Negre
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.
ghemulariadnei 