ACEL „VREAU, DAR NU POT” ARAB

Ciudata reconciliere arabă de săptămâna trecută este mai degrabă tristă, decât surprinzătoare. Tristă, pentru cât de umilitoare a putut să fie pentru Arabia Saudită și aliații săi ridicarea blocadei impuse Qatar-ului; și deloc surprinzătoare, deoarece, de la bun început, această blocadă a fost un șir nesfârșit de eșecuri.

Blocada a fost decretată acum trei ani la cererea Egiptului, Emiratelor Arabe Unite și a Arabiei Saudite – lideri ai conservatorismului din lumea musulmană – din cauza politicii „progresiste” a Qatarului. Țara aceasta a sprijinit categoric ceea ce greșit s-a numit „revoluța arabă”, din decenul trecut, prin rețeaua sa de televiziune Al Jazeera și, conform denunțurilor făcute de Cairo și Riad, a ajutat cu bani Frații Musulmani, precum și alte grupări revoluționare.

Sprijinul prin intermediul televiziunii este de netăgăduit; celelalte acuzații, în schimb, sunt discutabile. De fapt, sunt subiecte de categorie secundară. Ceea ce îngrijora și irita cel mai mult lumea islamică conservatoare era apropierea Qatarului de Iranul ayatolahilor și cochetăriile sale democratice. În asemenea condiții și cu Donald Trump la președinția SUA, Riadul și aliații săi au încercat să readucă prin forță Qatarul pe calea conservatoare corectă.

Și, în stilul arab tradițional, lăsând armele ca ultim recurs, au încercat să stranguleze țara aceasta economic. Au supus Qatarul unei dure blocade economice. Închiderea spațiului aerian pentru avioanele qatareze a fost aspectul cel mai vizibil. Dar, Qatarul este o țară foarte bogată și nu numai că a făcut față blocadei, dar, obligată în felul acesta, s-a apropiat foarte mult de Teheran.

În plus, embargoul a fost foarte costisitor și pentru cei care au impus sancțiunile. Astfel că, au început să se înmulțească încercările de împăcare, frustrate, în marea lor majoritate, de orgolii, factor important în lumea arabă, dar greu de crezut de către occidentali. Până la urmă, prăbușirea continuă a prețului țițeiului pe plan mondial a învins orgoliile; cu atât mai mult, cu cât se așteaptă ca președintele ales al SUA, Joe Biden, să promoveze o politică de apropiere de Iran.

În aceste condiții, întrunirea Consiliului de Cooperare a țărilor arabe exportatoare de petrol – Arabia Saudită, Bahrain, Emiratele Arabe Unite, Kuwait, Oman și Qatar – a fost un cadru perfect pentru o împăcare demnă pentru toată lumea. Dar și perspectiva ca plângerea Qatar-ului în fața tribunalelor că i s-a impus un embargou aerian să aibă succes – cu niște despăgubiri de 700 de miliarde de dolari – au ajutat mult ca pragmatismul să prevaleze asupra orgoliilor și principiilor.

Desigur, nu este vorba decât de o demonstrație de pragmatism foarte fragil. Pacea s-a făcut cu jumătate de gură, deoarece la Doha se crede că, chiar dacă va câștiga procesele, despăgubirile vor veni la… sfântu-așteaptă. Însă, referatele juridice încă se pot schimba, iar orgoliile rănite pot reveni.

Mai ales, dacă jongleriile politice ale Iranului cu îmbogățirea rezervelor sale de uraniu, în loc să aducă pacea cu Washingtonul, îl împing pe Biden să meargă pe căile lui Trump.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol. 

EL “QUIERO Y NO PUEDO” ÁRABE

La extraña reconciliación árabe de la semana pasada es más triste que sorprendente. Triste, por lo humillante que ha sido para Arabia Saudí y sus aliados retirar el bloqueo de Qatar; y nada sorprendente, porque desde un comienzo ese bloqueo fue un rosario de fracasos.

El bloqueo se decretó hace tres años a instancias de Egipto, los Emiratos Árabes y Arabia Saudí – líderes del conservadurismo en el mundo musulmán – a causa de la política “progre” de los qataríes. Estos habían apoyado decididamente la mal llamada “revolución árabe” del pasado decenio desde su red televisiva de Aljezeera y también, según denuncias de El Cairo y Riad, económicamente a los Hermanos Musulmanes y diversas agrupaciones revolucionarias.

Lo del apoyo televiso es innegable; las otras acusaciones son más discutibles. Pero en realidad, eran temas de segunda categoría. Lo que más inquietaba e irritaba al mundo islámico conservador de la política qatarí era su aproximación al Irán de los ayatolás y sus escarceos democráticos. En estas condiciones y con Donald Trump en la presidencia de los EE.UU., Riad y sus correligionarios intentaron retornar a la brava a Doha a la senda conservadora correcta.

Y, muy a la manera tradicional árabe de dejar las armas como último recurso, lo intentaron por la vía de la estrangulación económica. Sometieron a Qatar a un duro bloqueo económico en el cual el cierre del espacio aéreo a la compañía qatarí era el más llamativo. Pero Qatar es muy rico y no solo sobrevivió el embargo, sino que, a la fuerza, se fue aproximando mucho a Teherán.  

Además, el embargo también les costaba dinero a los sancionadores. Así que empezaron a menudear los intentos de pacificación, frustrados en su inmensa mayoría por cuestiones de orgullo, algo que en el mundo árabe aun es un factor importante… aunque a los occidentales de hoy en día les cueste creerlo. Pero, al final, la constante e importante caída del precio mundial del petróleo pudo con el orgullo; tanto más, cuanto que se espera de los EE.UU. de Joe Biden una política de aproximación al Irán.

En estas condiciones, la reunión del Consejo de Cooperación de la petronaciones árabes – Arabia, Bahréin, Emiratos, Kuwait, Omán y Qatar – resultó un marco perfecto para hacer las paces sin que nadie perdiera la cara. Y también las perspectivas de un eventual éxito de la queja qatarí ante los tribunales por el embargo aéreo – con unas indemnizaciones superiores a los 7.000 millones de $ – ayudaron mucho a que prevaleciera el pragmatismo sobre los orgullos y principios.

Claro que todo esto es un alarde de pragmatismo sumamente frágil. Las paces se han hecho con la boca pequeña y porque en Doha creen que aunque ganasen los pleitos, la indemnización se cobraría Dios sabe cuándo. Pero los informes jurídicos aún pueden cambiar y los orgullos heridos pueden volver a imponerse.

Sobre todo, si el arriesgadísimo malabarismo político iraní con el enriquecimiento de sus reservas de uranio en vez de acelerar las paces con Washington echa a Biden por los senderos de Trump.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.