PIRUETE POLITICE ARABE

Schimbările profunde din strategia politică a marilor puteri trebuiau să se reflecte și pe eșichierul arab. Privit în ansamblu, se poate spune că aici a avut loc un adevărat viraj: de la radicalismul ideologic, s-a trecut la un pragmatism pur și dur.

În deceniile anilor 50 și 60, Orientul Mijlociu dispunea de o autonomie politică mai restrânsă: cea care rezulta din meandrele războiului rece și, mai ales, cea pe care o tolera Washingtonul, care impusese o „pax americana” în toată zona. În lipsa unor spații reale de manevră, lumea arabă venea cu bătălii ideologice; mai ales, în privința doritei ne-conviețuiri cu statul Israel.

Însă, dispariția URSS-ului, la sfârșitul secolului tecut, și drastica reducere a superiorității economice americane față de restul lumii, au schimbat în mod automat parametrii politici. Odată cu această schimbare, au apărut noi protagoniști în lumea arabă și multe reguli noi de joc.

Acum, în primul sfert al secolului XXI, acea „pax americana” a dispărut din cauze economice. Iar vidul creat de contracția americană a atras pe scenă noi protagoniști complet străini de lumea arabă – cum sunt Rusia și Turcia – și a dat aripi unor puteri mai mici, cum sunt Iranul, Arabia Saudită și statele musulmane din Golful Persic.

Situația astfel creată este instabilă – și așa va rămâne până la rezolvarea definitivă a crizei siriene. Însă chiar și în situația fluidă actuală se pot observa niște schimbări adânci. Prima dintre toate este renunțarea la radicalismul ideologic în favoarea unei abordări pragmatice. Numărul în continuă creștere a tratatelor dintre țările arabe cu statul evreu e o dovadă în acest sens.

Cealaltă schimbare importantă este cristalizarea politicii statelor arabe în trei alianțe (foarte relative, așa cum sunt toate pactele din această parte a lumii): cea formată de foarte conservatorii egipteni cu Emiratele și cu Arabia Saudită; următoarea este cea condusă de Iran și partizanii săi (nu sunt majoritari) din Irak, Siria și yemeniții huti. Și ultima – ultima ca importanță și ultima ca stabilitate -, axul Qatar – Turcia. Acesta din urmă este pactul cel mai zguduit. Pe de o parte este vorba de aversiunea ancestrală și reciprocă dintre turci și arabi; iar pe de alta Emiratele și Arabia saudita și-au înlocuit ostilitatea agresivă față de Qatar cu o politică de reapropiere.

După cum se poate vedea în această reajustare, are loc un proces în desfășurare în care încă se pot produce alte mari schimbări. Chiar și progresele politice și militare rusești sunt mai firave decât par în realitate. Și nu pentru că Moscova și-ar fi calculat greșit alianțele și desfășurările de forțe. Din contra: aparent Rusia este marea beneficiară a noii situații, însă…

Întrebarea fundamentală pentru a înțelege năvala rusească este: va putea digera Kremlinul o inversare a situației politico-militare, pe care mult mai bogata Casa Albă o consideră excesivă?

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol. 

PIRUETAS POLÍTICAS ÁRABES

Los profundos cambios en la estrategia política de las grandes potencias tenían que reflejarse también en el tablero árabe. Y, visto en conjunto, se puede decir que allá se ha registrado realmente un giro: del radicalismo ideológico, al pragmatismo puro y duro.

En los decenios de los 50 y 60, el Oriente Medio disponía de una autonomía política muy restringida: la que surgía de los vaivenes de la guerra fría y, sobre todo, la que toleraba Washington, que había impuesto una especie de “pax americana” a todo el área. A falta de espacios reales de maniobras, el mundo árabe planteaba batallas ideológicas; sobre todo, en torno a la deseada no coexistencia con Israel.

Pero la desaparición der la URSS a finales del siglo pasado y la reducción drástica de la superioridad económica estadounidense frente al resto del mundo, cambiaron automáticamente los parámetros políticos. Y con el cambio aparecieron nuevos protagonistas en el mundo árabe y muchas nuevas reglas de juego.

Ahora, en el primer cuarto del siglo XXI, la “pax americana” se ha esfumado por razones económicas. Y el vacio creado por la inhibición estadounidense ha atraído al escenario a nuevos protagonistas totalmente ajenos al mundo árabe – como Rusia y Turquía – y ha dado alas a potencias menores, como el Irán, Arabia Saudita y los Estado islámicos del Golfo Pérsico.

La situación así creada es aún inestable – y lo será forzosamente hasta que no se resuelva definitivamente la crisis siria. Pero incluso en este panorama fluido actual se pueden observar algunos cambios de gran calado. El primero de todos es el abandono del radicalismo ideológico por un quehacer pragmático. El creciente número de tratados de los países árabes con Israel así lo demuestra.

El otro cambio importante es la cristalización de la política de los Estados árabes en tres alianzas (muy relativas, como todos los pactos de esta parte del mundo): la formada por los muy conservadores egipcios, emiratos y saudíes; la liderada por el Irán y sus seguidores (no mayoritarios) del Irak, Siria y los hutís yemenitas. Por último – último en importancia y último en solidez -, el eje Qatar – Turquía. Este es el pacto más zarandeado. Por una parte, está la aversión ancestral y mutua de turcos y árabes; y por otra parte, Emiratos y Arabia han cambiado su hostilidad agresiva para con Qatar por una política de reaproximación.

Como se puede ver en este reajuste, se trata de un proceso en plena evolución y en el que caben aún grandes cambios. Incluso los avances políticos y militares rusos son menos sólidos de lo que parecen. Y no porque Moscú haya maniobrado equivocadamente en sus alianzas y despliegues armados. Todo lo contrario: aparentemente Rusia es el gran beneficiario de la nueva situación; pero…

La pregunta básica para cuestionar la irrupción rusa es: ¿Podrá afrontar el Kremlin una inversión político-militar que la muchísimo más rica Casa Blanca consideró excesiva?

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.