Resentimente și ambiții    Washington, Diana Negre

Reacțiile politicienilor americani la atacul din ziua de Bobotează asupra Capitoliului au fost cele la care ne așteptam: condamnare generalizată și critici la adresa președintelui Trump, pe care multă lume îl acuză că a ațâțat focul printre demostranții care protestau împortriva a ceea ce ei considerau a fi o fraudă la numărarea voturilor pentru a-l lipsi pe Trump de un al doilea mandat prezidențial.

Nu e de mirare că democrații se folosesc și de această ocazie pentru a lansa un nou atac împotriva lui Trump. De patru ani tot încearcă să-l scoată de la Casa Albă, prin procedeul cunoscut sub numele de „impeachment”, prin care sunt destituiți președinții.

În cele două secole și jumătate cât are istoria țării, niciun președinte nu a fost destituit din funcție prin această metodă. Republicanul Richard Nixon, apropiindu-se de această situație, a preferat să demisioneze înainte de a fi acuzat și judecat.

Cu toate că și Trump a supraviețuit unui impeachment, acum se vede cu nedorita onoare de a fi primul președinte din istoria țării care este supus de două ori acestui proces. Însă, și de data aceasta șansele de a fi destituit sunt aproape zero și, chiar dacă va fi demis, i se va scurta mandatul doar cu vreo două sau trei zile, deoarece miercuri, 20 ianuarie, Trump urmează să părăsească Casa Albă, lăsându-i locul succesorului său, Joe Biden.

În ciuda inutilității acestui efort, legiuitorii democrați au sprijinit cu mult entuziasm inițiativa de impeachment a președintei Camerei Reprezentanților, Nancy Pelosi. Toți democrații au votat în masă pentru începerea procesului. Li s-au alăturat chiar și câțiva republicani.

Probabil procesul nu-și va urma cursul, deoarece moțiunea Camerei ar trebui să fie ratificată de Senat. Or, în Senat, republicanii dispun încă de majoritate: până miercurea viitoare. În plus, nu există timp suficient pentru a analiza cazul și pentru a-l supune votului. Timpul se va sfârși inexorabil săptămâna viitoare, deoarece „impeachment-ul” este un proces care servește doar pentru a da jos un președinte și nu pentru a-l judeca pe un, peste puține zile, fost președinte. Dacă se consideră că acțiunile sale au încălcat legea, sunt suficiente tribunale și instanțe în țară.   

Dar, chiar și așa, a început numărarea posibilelor voturi pentru acest caz care cu greu va răzbate la lumină: pe lângă cei zece republicani care au votat alături de rivalii lor democrați în Camera Reprezentanților, în Senat, dacă se va ajunge la vot, se va întâmpla exact același lucru. Și este foarte interesant să analizăm aceste voturi în ambele camere ale Congresului.

În unele cazuri, ca cel al congresistei Liz Cheney, fiica celui care a fost vicepreședinte în vremea lui George W Bush, votul se poate atribui fiefului deținut de diferitele „familii” din partid, căci sunt bine cunoscute antipatia și disprețul pe care „marca” Bush le are pentru Trump. De fapt, sunt reciproce și notorii: în timpul campaniei electorale din 2016, Trump îl ridiculiza pe Jeb Bush (fratele fostului președinte) pentru „lipsa sa de energie”. În toată campania și președinția sa a criticat administrația Bush pentru a fi atacat Irakul, sub pretextul că această țară ar fi avut arme de distrugere în masă. (Gluma din anii aceia era că Bush le-ar fi transformat în „arme de distracție masivă”).

În alte cazuri, probabil în cele mai multe, este vorba despre ceva foarte practic: viitorul carierei politice de congresman sau senator. Dacă e o cicumscripție electorală unde sunt simpatii pentru democrați, respectivii vor dori să se pună bine cu opinia publică și să nu li se poată reproșa că sunt „trumpiști”. Sau, este posibil ca unii dintre ei să aibă chiar ambiții prezidențiale: chiar dacă Trump poate părea acum că e rănit de moarte ca viitor candidat, vor să se asigure, totuși, că nu va mai reveni niciodată.

Cine ar putea să se situeze pe deasupra binelui și al răului este actualul şef al grupului republican din Senat, Mitch McConnell, care a lăsat să se afle că el critică cuvintele lui Trump și că ar putea vota pentru impeachment. Însă, peste doar câteva zile, din lider al majorității va deveni lider al minorității. Și în acea condiție va fi nevoit să facă multă dantelă pentru a supraviețui, el și partidul său, unei guvernări monocolore, în niște momente de mare polarizare politică.

Nici democrații, cu toată situația  bună în care se află acum, nu o vor duce ușor: nu e nevoie să mergem prea departe pentru a ne reaminti că, la numai doi ani după ce Obama a ajuns la Casa Albă, cu toate felicitările primite din întreaga lume, cu un Premiu Nobel pentru Pace și cu tot entuziasmul maselor, democrații au fost serios înfrânți în Congres, ajungând până într-acolo încât și-au pierdut majoritatea în ambele camere ale Congresului.

În plus, cu tot momentul anti-Trump care există acum la Washington, nimeni nu uită că au votat pentru el 74 de milioane de americani, care se află în așteptarea unui sucesor, poate mai amabil și mai puțin polemic, care să dea glas resentimentelor lor și să termine cu majoritățile acelea democrate destul de subțiri din camerele Congresului și chiar cu președinția lui Joe Biden, peste patru ani.

Poate că acest lucru lămurește întrucâtva faptul că unii senatori democrați, considerați ca fiind „centriști”, lasă deschisă posibilitatea de a vota, ocazional, alături de rivalii lor republicani.

În timp ce ambele tabere își adună batalioanele, președintele Biden își tot anunță unele dintre scopurile sale, precum și membrii viitorului său cabinet, evidențiind dorința sa de a „uni din nou țara”, ceea ce este mai mult decât dificil în aceste momente: va fi nevoit să facă adevărate acrobații pentru a-i atrage de partea sa pe cei care l-au votat pe Trump și, în același timp, să satisfacă aripa stângă a partidului său, care e convinsă că a venit vremea pentru mari schimbări sociale și pentru o revanșă împotriva celor care au guvernat țara în ultimii patru ani.

Cel mai greu va fi pentru Biden să-și deschidă carnetul de cecuri și să plătească câte 1.400 de dolari pentru aproape toți compatroții săi, ca o compensare a pierderilor cauzate de COVID, sau pentru a favoriza o creștere de 100% a salariului minim (ar sări, astfel, de la 7,50 la 15,00 dolari, pentru ora de muncă).

Însă, o asemenea generozitate ar fi însoțită de o creștere puternică a datoriei publice, care deja se ridică la sume astronomice, dar și de o rezistență a întreprinzătorilor care se opun marilor creșteri salariale, mai ales în acestre momente, când economia încă nu s-a redresat  de pe urma ravagiilor cauzate de pandemie.

Și nu va fi nevoit să aștepte prea mult: din momentul în care a început să vorbească despre intențiile sale, bursele au înregistrat o puternică prăbușire, deoarece, în SUA, spre deosebire de Europa, cei care investesc, nu sunt atât cei câțiva milionari privilegiați, ci mulțimile de funcționari și muncitori care își depun economiile în diferite fonduri de bursă, pentru a-și pregăti pensionarea și care sunt foarte sensibili la fluctuațiile pieței.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Resentimientos y ambiciones    Washington, Diana Negre

Las reacciones de los políticos norteamericanos ante el ataque del día de Reyes al Capitolio han sido las que cabía esperar: condenas generalizadas y críticas al presidente Trump, a quien muchos acusan de haber atizado el fuego entre los manifestantes que protestaban por lo que consideran un pucherazo electoral para negar a Trump un segundo mandato presidencial.

No es de extrañar que los demócratas aprovecharan la ocasión para un nuevo ataque contra Trump, al que llevan ya cuatro años intentando expulsar de la Casa Blanca mediante el procedimiento conocido como “impeachment”, que inhabilita a los presidentes.

En los dos siglos y medio de la historia del país, ningún presidente ha sido expulsado de su cargo por este método, si bien el republicano Richard Nixon prefirió dimitir antes de que se le impugnara.

Aunque Trump también sobrevivió a su impeachment, ahora tiene el poco deseado honor de ser el primer presidente del país al que se somete a este proceso dos veces, aunque en esta segunda ocasión hay posibilidades casi nulas de conseguir su objetivo y, aún en el caso de lograrlo, tan sólo acortaría el mandato de Trump en un par de días, porque el miércoles próximo, 20 de enero, ha de abandonar la Casa Blanca para que la ocupe su sucesor Joe Biden.

A pesar de la futilidad de semejante esfuerzo, los legisladores demócratas han seguido la iniciativa de la presidenta de la Cámara de Representantes, Nancy Pelosi, con verdadero entusiasmo.  Todos los demócratas en masa votaron para iniciar el proceso, acompañados incluso de algunos republicanos.

Probablemente el proceso no seguirá adelante porque la moción de la Cámara ha de ser ratificada por el Senado que, además de tener mayoría republicana hasta el miércoles, no dispone de tiempo suficiente para analizar el caso y votar. Y el tiempo se acaba inexorablemente esta próxima semana, porque el “impeachment” es un proceso que tan solo sirve para echar a un presidente, no para juzgar al que ha dejado de serlo. Si sus acciones se consideran delictivas, hay en el país suficientes tribunales e instancias.

Incluso así, ha empezado ya el recuento de los posibles votos en este caso que difícilmente verá la luz: además de los diez republicanos que votaron con sus rivales demócratas en la Cámara, en el Senado se produciría lo mismo si llegaran a una votación. Y es muy interesante analizar estos votos en ambas Cámaras.

En algunos casos, como el de la congresista Liz Cheney, hija del que fue vicepresidente con George W Bush, el voto se puede atribuir al feudo entre las diferentes “familias” del partido, pues son bien conocidos la antipatía y desprecio que la “marca” Bush siente por Trump, algo que es mutuo y bien documentado: durante la campaña electoral de 2016, Trump ridiculizaba a Jeb Bush (hermano del ex presidente) por su “escasa energía” y durante toda la campaña y presidencia criticó la decisión de la administración Bush de haber atacado el Irak bajo el pretexto de que tenía armas de destrucción masiva (el chiste del momento, en aquellos años,  era que Bush las había convertido en “armas de distracción masiva”).

En otros, probablemente los más, se trata de algo tan práctico como el futuro político de congresistas y senadores: si están en un lugar con simpatías demócratas, quieren ponerse a bien con la opinión pública para que no puedan atacarlos de “trumpistas”. O tal vez podrían tener ellos mismos ambiciones presidenciales y, si bien Trump parece ahora herido mortalmente como futuro candidato, quieren asegurarse de que no vuelva a levantar cabeza.

Quien quizá podría estar por encima del bien y del mal, es el actual líder de la mayoría republicana en el Senado, Mitch McConnell, quien ha dejado saber que critica las palabras de Trump y que tal vez podría votar en favor del impeachment.  Pero, dentro de pocos días, pasará de líder de la mayoría al de la minoría, y allá tendrá que hacer encaje de bolillos para sobrevivir, él y su partido, a un gobierno monocolor en momentos de gran polarización política.

Tampoco los demócratas, a pesar del buen momento en que se hallan, lo tienen muy fácil: no hay que remontarse mucho para recordar que, dos años después de que Obama llegara a la Casa Blanca, entre parabienes mundiales, un Premio Nobel de la Paz y entusiasmo de las masas, los demócratas sufrieron grandes pérdidas en el Congreso, hasta el punto de perder la mayoría en ambas Cámaras.

Además, a pesar del momento anti-Trump que se vive en Washington, no se puede olvidar que 74 millones de norteamericanos votaron por él y están a la espera de un sucesor, quizá más amable y menos polémico, que dé voz a sus resentimientos y acabe con las escasas mayorías demócratas en ambas Cámaras e incluso con la presidencia de Joe Biden dentro de cuatro años.

Quizá ello explique que algunos senadores demócratas, considerados “centristas”, dejen abierta la posibilidad de votar ocasionalmente con sus rivales republicanos.

Mientras ambos bandos forman sus batallones, el presidente Biden va anunciando algunos de sus propósitos y los miembros de su futuro gabinete y resalta su deseo de “unir al país”, algo más que difícil en estos momentos: tendrá que hacer malabarismos para atraer a los votantes de Trump y, al mismo tiempo, satisfacer su ala izquierda que ve llegado el momento de grandes cambios sociales y de una revancha contra quienes gobernaron en los últimos cuatro años.

Lo más fácil para Biden es abrir su talonario y emitir cheques de 1.400 $ a casi todos sus compatriotas para compensarlos por el Covid, o favorecer un incremento del 100% del salario mínimo (pasaría de 7,50 a 15,00 $ la hora).

Pero semejante generosidad iría acompañada de un fuerte aumento de una deuda pública que suma ya billones de dólares y una resistencia empresarial a grandes incrementos salariales, especialmente en momentos en que la economía aún no se ha recuperado de los estragos causados por la pandemia.

Y no le hará falta esperar mucho: en cuanto empezó a indicar sus intenciones, las bolsas lo recibieron con una fuerte caída, lo que en Estados Unidos tiene un significado distinto que en Europa: los inversores, además de un puñado de millonarios privilegiados, son empleados y trabajadores que van poniendo sus ahorros en diferentes fondos bursátiles para preparar su retiro y tienen una sensibilidad especial ante los vaivenes del mercado.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.