STATUL ISLAMIC ÎNCĂ EXISTĂ  

Ultimul atentat comis săptămâna trecută de Statul Islamic (IS) în Bagdad a făcut ca lumea dezvoltată să-și amintească două adevăruri foarte incomode: că fanatismul musulman continuă să se afle în luptă și că armatele regulate tot nu au găsit o replică satisfăcătoare pentru războiul de gherilă.

După alianța generală împotriva IS și eradicarea sa din Orientul Mijlociu ca entitate politică cu suveranitate teritorială, opinia publică occidentală nu s-a mai interesat de „imperiul terorii” creat de Al Bagdadi. Însă IS continuă să existe și să ucidă chiar și fără harismaticul lider din anii săi de glorie, Abu Bakr al Bagdadi. IS este în prezent tot atât de activ ca în timpurile lui cele mai bune și se manifestă pe trei fronturi: în Afganistan, în Africa subsahariană și în Orientul Mijlociu.

Abu Bakr al Bagdadi

Această supraviețuire a terorismului fundamentalist în amplasamente atât de depărtate unele de altele are un numitor comun: extrema slăbiciune politică și instituțională a acestor trei scene.

 Irak – scena ultimelor atentate ale IS – este aproape o entelehie politică, care se menține în picioare doar grație străduinței (și subvențiilor) marilor puteri occidentale, dar și un firav echilibru social bazat pe o corupție de-a dreptul lăbărțată. În Afganistan, situația e la fel. Unica, relativă, diferență este că aici societatea este tribală încă din Evul Mediu, iar corupția se supune normelor clientelare. În ceea ce privește Africa subsahariană, IS și o întreagă pleiadă de bande înarmate subzistă datorită, mai ales, neputinței și inhibiției unor entități politice care niciodată nu s-au ocupat serios de bunăstarea respectivelor populații.

Nici marile puteri occidentale nu au abordat problema africană decât atunci când – de fapt, de foarte puține ori – haosul și terorismul le afectau foarte serios interesele. Dar și atunci când au intervenit, occidentalii au aplicat doar o terapie a simptomelor. Odată decapitate grupurile mai îngrijorătoare, puterilor occidentale ne le-a mai păsat de problemele africane.

S-ar putea spune că pe bună dreptate. Căci gherilele au însemnat pentru armatele regulate o problemă fără rezolvare, încă din vremea Imperiului Roman. Fără rezolvare, deoarece gherilele – la fel ca terorismul, până la un punct – reprezintă o problemă politică; n-ar exista fără sprijinul populației civile. Nu generalii, ci miniștrii sunt cei care trebuie să desființeze gherilele. Pentru a rezolva nelegiuiri sociale, nedreptăți, foamete și discriminări e nevoie de mulți bani, multă bunăvoință și un ascuțit simț al dreptății: pentru a putea acepta și drepturile celorlalți. De-a lungul Istoriei, puține au fost guvernele care au abordat și au rezolvat cu succes această problemă.

În schimb, au fost – și continuă să fie – enorm de multe cele care aruncă mortul acesta în curtea militarilor.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol. 

EL ESTADO ISLÁMICO SIGUE

El último atentado de la semana pasada perpetrado por el Estado Islámico (IS) en Bagdad ha recordado amargamente al mundo industrial dos verdades sumamente incómodas: que el fanatismo musulmán sigue en liza y que los ejércitos regulares continúan sin tener una respuesta satisfactoria contra las guerrillas.

Después de la alianza general contra el IS y su consecuente erradicación del Oriente Medio como entidad política con soberanía territorial, la opinión pública occidental se ha desentendido del “imperio del terror” creado por el Bagdadi. Pero el IS sigue existiendo y matando incluso sin su carismático líder de los años de esplendor, el Bagdadi. IS sigue hoy tan activo como en sus mejores tiempos y lo hace en tres frentes: Afganistán, África subsahariana y el Oriente Medio.

Abu Bakr al Bagdadi

Esta supervivencia del terrorismo fundamentalista en emplazamientos tan distantes tiene un denominador común: la extrema debilidad política e institucional de los tres escenarios.

 El Irak – escenario del último atentado de IS – es casi una entelequia política que solo se mantiene en pie gracias al empeño (y las subvenciones) de las grandes potencias occidentales, así como un endeble equilibrio social basado en una corrupción desbocada. En Afganistán el panorama es idéntico. La única, relativa, diferencia es que aquí la sociedad es tribal desde la Edad Media y la corrupción se atiene a las normas del clientelismo. En cuanto al África sub sahariana, IS y toda una pléyade de bandas armadas subsisten ante todo ante la impotencia e inhibición de unas entidades políticas que jamás se ocuparon realmente del bienestar de las respectivas poblaciones.

Las grandes potencias occidentales tampoco acometieron el problema africano más que en aquellos – más bien, pocos – casos en que el caos y el terrorismo afectaban seriamente sus intereses. Y para más inri, las veces que los occidentales han intervenido ha sido solo una terapia de los síntomas. Decapitados los grupos más inquietantes, las potencias volvían a desentenderse de los problemas.

Se podría decir que con buena razón. Porque la guerrilla ha supuesto para los ejércitos regulares un problema insoluble desde la época del Imperio Romano. Insoluble porque la guerrilla – como el terrorismo, hasta cierto punto – es un problema político; no existiría sin el apoyo de la población civil. No son los generales, sino los ministros quienes han de acabar con las guerrillas. Y resolver agravios sociales, injusticias, hambres y discriminaciones requiere mucho dinero, mucha buena voluntad y un fino sentido de la justicia: el que admita que también existen los derechos de los otros. A lo largo de la Historia han sido pocos los Gobiernos que afrontaron y resolvieron con éxito el problema.

Pero, en cambio, han sido – y son – legión los que le cargan este muerto a los militares de carrera.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.