Visul de o viață    Washington, Diana Negre

Joe Biden a depus jurământul miercurea trecută, devenind, astfel, cel de al 46-lea președinte al Statelor Unite și cel mai în vârstă care a ajuns vreodată la cea mai înaltă funcție a țării: la cei aproape 80 de ani ai săi, este mai în vârstă decât a fost Reagan când s-a retras după două mandate prezidențiale, în care a tot glumit pe seama vârstei lui.

Cu toate că Biden spunea, încă de pe când când era student, că ambiția sa era să ajungă să fie președinte al SUA, părea să nu reușească: acum 12 ani, a fost învins, în alegerile primare, de Barak Obama, primul președinte de culoare din istoria americană, însă, a primit un premiu de consolare, adică funcția de vicepreședinte. Nu avea alte atribuții prevăzute în Constituția SUA, cu excepția celei de a fi disponibil să-l înlocuiască imediat pe președinte, în cazul în care acesta ar fi murit sau nu ar mai fi fost în stare să-și îndeplinească funcțiile.

Desigur, vicepreședinții au avut funcții foarte limitate de-a lungul istoriei țării: Truman, de pildă, când a fost vicepreședintele lui Frank D. Roosevelt, a locuit într-un apartament obișnuit, cu toate că, în prezent, edificiul respectiv este cunoscut ca „Truman House” și se află într-un cartier rezidențial din capitala americană.  Puțini își mai aduc aminte de nume ca Humphrey sau Mondale, căci lumea îi uită pe vicepreședinți. În ultima vreme, însă, au primit unele atribuțiuni, pe lângă cele obișnuite de a asista la nunți și înmormântări la care nu vrea sau nu poate să meargă președintele.

Poate cu John Kennedy s-a mai înlăturat ceva din anonimatul vicepreședintelui, deoarece, datorită asasinării care i-a retezat cariera, funcția supremă a ocupat-o vicepreședintele său, Johnson, un decan al forurilor legislative, capabil să obțină ceea ce nu reușea însuși Kennedy. Alții au dobândit protagonism datorită avatarurilor politicii, așa cum a fost Gerald Ford, cel care l-a înlocuit pe Nixon, sau primul președinte Bush, care i-a urmat în funcție lui Reagan, cu toate că vicepreședintele acestuia, Dan Quayle, a făcut să se nască bancuri conform cărora toți aveau mare grijă de viața președintelui ca nu cumva să ajungă Quayle la Casa Albă.

În cazul lui Biden, acesta a avut un protagonism relativ în cei opt ani de președinție ai lui Obama. Dar, a putut să-i adauge la îndelungata sa experiență ca senator. În mod obișnuit, la sfârșitul unui mandat prezidențial, vicepreședintele încearcă să-i urmeze în funcție la Casa Albă, însă Biden a fost nevoit să-i lase cale liberă lui Hillary Clinton, care considera că i se cuvenea ei funcția de președinte, nu se știe dacă pentru că a suportat infidelitățile soțului ei sau pentru vreo altă rațiune rămasă necunoscută sau pentru că urma să i se compenseze în vreun fel lipsa ei de talent politic.

Biden, cel care și-a reluat încercările anul trecut, diferă mult de cel care năzuia președinția în anul 2016. A strălucit prin absența sa de la dezbateri și controverse, cu toate că, în tot timpul campaniei sale electorale, s-a văzut că era foarte prudent în privința Coronavirusului, căci și-a rostit discursurile electorale din pivnița casei sale și abia dacă mai apărea în public.

Sunt mulți cei care cred că această conduită a sa se datorează senilității de care ar suferi, însă este la fel de probabil că se folosea de ocazie pentru ca Trump cu conduita și cu limbarița sa să-i ofere președinția pe tavă: este greu să se întreacă cineva cu cel care acum este un fost președinte, când se punea problema să-și facă rău lui însuși.  

Biden, a cărui carieră s-a evidențiat prin moderație și printr-o mare capacitate de a fi de acord cu interlocutorii săi atunci când situația o cerea, se confruntă, acum, cu necesitatea de a redresa o țară îngrijorată și de a repara un gherghef politic deteriorat în ultimii patru ani.

De îndată ce a sosit la Casa Albă, a semnat mai multe propuneri și ordine executive decât oricare dintre predecesorii săi, ceea ce nu înseamnă că toate se vor materializa. Unele, cum este revenirea la acordurile de la Paris asupra mediului înconjurător sau înlăturarea interdicției ca musulmanii să poată călători în SUA, depind de el; însă altele, mai conflictuale, cum este reforma legilor migratorii, urmează să treacă prin Congres, unde aceste încercări au tot eșuat timp de decenii și cu președinți din ambele partide.

Însă, nici dificultățile, nici probabilitatea ca unele propuneri să nu ajungă se materializeze, nu vor diminua strălucirea visului vieții sale: dacă nu reușește în unele dintre eforturile sale, i se va întâmpla ceea ce li s-a întâmplat atâtor președinți de dinaintea lui, însă nimeni nu-i va putea lua satisfacția că a reușit să-și atingă scopul la care năzuia de peste o jumătate de secol.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

El sueño de una vida   Washington, Diana Negre

Cuando este miércoles Joe Biden juró su cargo, se convirtió en el 46º presidente de los Estados Unidos y el más viejo en llegar a la primera magistratura del país: a los casi 80 años, es mayor de lo que era Reagan cuando se retiró tras dos términos presidenciales y después de bromear durante los últimos años que pasó en la Casa Blanca de lo muy avanzado de su edad.

Aunque Biden decía desde sus años de estudiante que su ambición era llegar a presidente de Estados Unidos, el logro parecía que se le iba a escapar: hace 12 años fue derrotado en las primarias por Barak Obama, el primer presidente negro en la historia del país, pero le dieron el premio de consolación de la vicepresidencia: un cargo sin atribuciones en la Constitución de Estados Unidos, excepto la de estar disponible para substituir de inmediato al presidente, si muere o queda incapacitado.

Y ciertamente, los vicepresidentes han tenido funciones muy limitadas a lo largo de la historia del país: Truman, por ejemplo, cuando era vicepresidente de Frank D. Roosevelt, vivía en un piso corriente, aunque ahora este edificio se conozca hoy como la “Truman House” en un barrio residencial de la capital.  Pocos recuerdan a vicepresidentes como Humphrey o Mondale, aunque en los últimos tiempos han ido adquiriendo algunas atribuciones, aparte de las habituales de asistir a bodas y funerales a los que no puede o desea ir el presidente.

Quizá con John Kennedy se rompió este casi anonimato de la vicepresidencia, pues debido al asesinato que cercenó su carrera, el cargo vino a ocuparlo su vicepresidente, Johnson, un decano en los foros legislativos y capaz de conseguir lo que se le escapaba al propio Kennedy. Otros adquirieron protagonismo por los avatares de la política, como Gerald Ford quien substituyó a Nixon, o el primer presidente Bush que sucedió a Reagan, aunque su elegido como vicepresidente, Dan Quayle, hizo surgir chistes de que todos tratarían de preservar la vida del presidente para que Quayle no llegara a la Casa Blanca.

En el caso de Biden, él tuvo un relativo protagonismo en los ocho años de Obama y pudo sumarlos a su dilatada experiencia como senador. Es habitual que, al término de un mandato presidencial, el vicepresidente trate de sucederle en la Casa Blanca, pero Biden tuvo que dejar el camino abierto a Hillary Clinton, quien se sentía con derecho a convertirse en presidente, no se sabe si por haber aguantado las infidelidades de su marido, o por alguna otra razón no desvelada que habría de compensar su escaso talento político.

El Biden que repitió su intento el año pasado dista mucho del que aspiró a la presidencia en 2016 y ha lucido por su ausencia en debates y controversias, aunque durante toda la campaña se notó su prudencia ante el Coronavirus, pues pronunciaba los discursos electorales desde el sótano de su casa y apenas aparecía ante el público.

Muchos atribuyen semejante conducta a la senilidad que a veces parece aquejarle, pero es probable que también aprovechase la ocasión para dejar que Trump, con su conducta y verborrea, le ofreciera la presidencia en bandeja: es difícil competir con el ya ex presidente a la hora de perjudicarse a sí mismo. 

Biden, cuya carrera se ha distinguido por la moderación y por contemporizar cuando era apropiado, se enfrenta ahora a la necesidad de aupar a un país angustiado y recomponer el telar político, maltrecho tras los últimos cuatro años.

Nada más llegar a la Casa Blanca firmó más propuestas y órdenes ejecutivas que ninguno de sus predecesores, lo que no signifique que todas se materialicen.  Algunas, como el retorno a los acuerdos de París para el medio ambiente o eliminar la prohibición para viajes de musulmanes a Estados Unidos, dependen de él; pero otras más conflictivas, como la reforma de las leyes migratorias, han de pasar por el Congreso, donde tal intento ha ido fallando durante décadas y con presidentes de ambos partidos.

Pero ni las dificultades, ni la probabilidad de que algunas propuestas no se materialicen, han de empañar el sueño de su vida: si fracasó en algún empeño, le ocurrirá lo mismo que a tantos presidentes antes de él, pero nadie le podrá robar ya la satisfacción de haber conseguido la meta que ambiciona desde hace más de medio siglo.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.