Președinția lui Donald Trump poate că a adus beneficii economiei Statelor Unite, dar, în același timp, a fost dezastruoasă pentru politica internațională. Însă, ar fi fost posibil ca lucrurile să fi urmat același curs și fără el.
De știut… vom ști atunci când timpul ne va îngădui să avem o perspectivă mai clară. Căci, în aceste momente, problema Trump este o chestiune de pasiuni și păreri.
Dar, ceea ce putem afirma, fără nicio îndoială, este că trecerea lui Trump pe la Casa Albă a fost o binecuvântare, o mană cerească, pentru Partidul Democrat din SUA și pentru mijloacele de informare din toată lumea.
Mai ales pentru mijloacele de informare, deoarece s-au aflat în fața unui inamic public indiscutabil, un adevărat demon, cum numai în războaie se poate întâlni și pe care au putut să-l critice fără nicio limită. Câtă dreptate a existat în aceste critici vom putea analiza atunci când…Trump va fi uitat de toată lumea.
Acest lucru este atât de evident, încât aroape că ascunde aspectul cel mai întunecat al fenomenului Donald Trump și care este enorma masă frenetică a adepților săi, o masă care s-a mobilizat și încă se mai mobilizează, într-o țară considerată a fi liderul democrațiilor parlamentare.
Cu alte cuvinte, pasiunea nu a lăsat să se vadă că îngrijorător nu era faptul că un personaj ca el a condus țara, ci că aproape jumătate din populația țării s-a identificat cu el. Adică, pericolul nu a fost demonul, ci cei care l-au urmat orbește.
Desigur, dacă revedem istoria, atât al Statelor Unite, cât și a celorlalte țări ale lumii, cea de acum și cea străveche, gigantul nu este imaginea demonului – sau a răului – ci cea a maselor care sprijină ideologiile și programele radicale și lipsite de rațiune. Masele sunt cele care au permis genocidurile, războaiele religioase, rasismul, stalinismul, fascismul și alte nebunii – sfârșite în „ism” – sau având orice altă terminație.
Însă, mai bine este să lăsăm filosofii, istoricii și moraliștii să analizeze pe îndelete aceste lucruri, deoarece nu mai este loc pentru ambiția politicienilor – și nici a jurnaliștilor – care caută cititori, ascultători sau spectatori.
Astfel că, în numele politicienilor și a jurnaliștilor din toată lumea, să-i spunem: Îți mulțimim mult domnule fost președinte, Donald Trump, și sperăm să nu te mai întorci nici dumneata și nici ortacii dumitale!
Autorul articolului: Diana Negre
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
***
Gràcies Donald, gràcies. Washington, Diana Negre
La presidencia de Donald Trump pot haver portat beneficis a l’economia dels Estats Units i, al mateix temps, pot que hagi estat desastrosa per a la política internacional. També podría ser que les coses hauguessin seguit un desenvolpament semblant sense ell.
Saberho… o sabrem quan el temps ens permeti tenir una perspectiva per a veure mes clarament: en aquests moments, la qüestió Trump es cosa de passions i parers.
El que sí podem dir sense dubtes, peró, es que el pas de Trump per la Casa Blanca ha estat una benedicció, com un manà del cel, per a el Partit Demòcrata dels Estats Units i per els mitjans informatius d’arreu del món.
Especialment per els mitjans, perque s`han trobat amb un enemic públic indiscutible, un auténtic dimoni com hom només en troba durant les guèrres i al que han pogut criticar sense limitacions. Quanta raó hi ha hagut en aquests critiques ho podrem analitzar….quan tothom l’hagi oblidat.
Tot aixó es tant evident que gairebé amaga l’aspecte mes fosc del fenómen Donald Trump i que es la massa gegantina i frenètica dels seus seguidors, una massa que va movilitar i que encara movilitza en un païs que es considera el líder de les democràcies parlamentàries.
Amb altres paraules, la passió ha amagat que el preocupant no es que un personatge com ell hagi governat el païs, sino que gairebè la meitat del seu poble s’hagi identificat amb ell. Es a dir, que el perill no es el dimoni, sinó els que el segueixen incondicionalment.
Clar que, si hom repassa la historia, tant dels Estats Units com de la resta del món, la d’ara i la de fa mil.lenis, el gegant no es la imatge del dimoni -o del mal- sinó de les masses que donen suport a ideologies i programes radicals i sense justícia. Son les masses les que han permès els genocidis, les guerres de religió, el racisme, l’estalinisme, el feixisme i altres bogeries -acabades en “isme” -o de qualsevol altre manera.
Aixó, peró, es filar prim i millor deixar l’anàlsis per a filósofs, historiadors i moralistes, perque no es el lloc per l’ambició dels polítics – ni dels periodistas que cerquen lectors, oïentes o espectadors.
Així que, en nóm de polítics i periodistas d’arreu del món: Moltíssimes gràcies, expresident Trump, i esperem que no torni, ni vostet ni els seus companys.
Autor: Diana Negre
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.
Schimbările profunde din strategia politică a marilor puteri trebuiau să se reflecte și pe eșichierul arab. Privit în ansamblu, se poate spune că aici a avut loc un adevărat viraj: de la radicalismul ideologic, s-a trecut la un pragmatism pur și dur.
În deceniile anilor 50 și 60, Orientul Mijlociu dispunea de o autonomie politică mai restrânsă: cea care rezulta din meandrele războiului rece și, mai ales, cea pe care o tolera Washingtonul, care impusese o „pax americana” în toată zona. În lipsa unor spații reale de manevră, lumea arabă venea cu bătălii ideologice; mai ales, în privința doritei ne-conviețuiri cu statul Israel.
Însă, dispariția URSS-ului, la sfârșitul secolului tecut, și drastica reducere a superiorității economice americane față de restul lumii, au schimbat în mod automat parametrii politici. Odată cu această schimbare, au apărut noi protagoniști în lumea arabă și multe reguli noi de joc.
Acum, în primul sfert al secolului XXI, acea „pax americana” a dispărut din cauze economice. Iar vidul creat de contracția americană a atras pe scenă noi protagoniști complet străini de lumea arabă – cum sunt Rusia și Turcia – și a dat aripi unor puteri mai mici, cum sunt Iranul, Arabia Saudită și statele musulmane din Golful Persic.
Situația astfel creată este instabilă – și așa va rămâne până la rezolvarea definitivă a crizei siriene. Însă chiar și în situația fluidă actuală se pot observa niște schimbări adânci. Prima dintre toate este renunțarea la radicalismul ideologic în favoarea unei abordări pragmatice. Numărul în continuă creștere a tratatelor dintre țările arabe cu statul evreu e o dovadă în acest sens.
Cealaltă schimbare importantă este cristalizarea politicii statelor arabe în trei alianțe (foarte relative, așa cum sunt toate pactele din această parte a lumii): cea formată de foarte conservatorii egipteni cu Emiratele și cu Arabia Saudită; următoarea este cea condusă de Iran și partizanii săi (nu sunt majoritari) din Irak, Siria și yemeniții huti. Și ultima – ultima ca importanță și ultima ca stabilitate -, axul Qatar – Turcia. Acesta din urmă este pactul cel mai zguduit. Pe de o parte este vorba de aversiunea ancestrală și reciprocă dintre turci și arabi; iar pe de alta Emiratele și Arabia saudita și-au înlocuit ostilitatea agresivă față de Qatar cu o politică de reapropiere.
După cum se poate vedea în această reajustare, are loc un proces în desfășurare în care încă se pot produce alte mari schimbări. Chiar și progresele politice și militare rusești sunt mai firave decât par în realitate. Și nu pentru că Moscova și-ar fi calculat greșit alianțele și desfășurările de forțe. Din contra: aparent Rusia este marea beneficiară a noii situații, însă…
Întrebarea fundamentală pentru a înțelege năvala rusească este: va putea digera Kremlinul o inversare a situației politico-militare, pe care mult mai bogata Casa Albă o consideră excesivă?
Autorul articolului: Valentin Popescu
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
PIRUETAS POLÍTICAS ÁRABES
Los profundos cambios en la estrategia política de las grandes potencias tenían que reflejarse también en el tablero árabe. Y, visto en conjunto, se puede decir que allá se ha registrado realmente un giro: del radicalismo ideológico, al pragmatismo puro y duro.
En los decenios de los 50 y 60, el Oriente Medio disponía de una autonomía política muy restringida: la que surgía de los vaivenes de la guerra fría y, sobre todo, la que toleraba Washington, que había impuesto una especie de “pax americana” a todo el área. A falta de espacios reales de maniobras, el mundo árabe planteaba batallas ideológicas; sobre todo, en torno a la deseada no coexistencia con Israel.
Pero la desaparición der la URSS a finales del siglo pasado y la reducción drástica de la superioridad económica estadounidense frente al resto del mundo, cambiaron automáticamente los parámetros políticos. Y con el cambio aparecieron nuevos protagonistas en el mundo árabe y muchas nuevas reglas de juego.
Ahora, en el primer cuarto del siglo XXI, la “pax americana” se ha esfumado por razones económicas. Y el vacio creado por la inhibición estadounidense ha atraído al escenario a nuevos protagonistas totalmente ajenos al mundo árabe – como Rusia y Turquía – y ha dado alas a potencias menores, como el Irán, Arabia Saudita y los Estado islámicos del Golfo Pérsico.
La situación así creada es aún inestable – y lo será forzosamente hasta que no se resuelva definitivamente la crisis siria. Pero incluso en este panorama fluido actual se pueden observar algunos cambios de gran calado. El primero de todos es el abandono del radicalismo ideológico por un quehacer pragmático. El creciente número de tratados de los países árabes con Israel así lo demuestra.
El otro cambio importante es la cristalización de la política de los Estados árabes en tres alianzas (muy relativas, como todos los pactos de esta parte del mundo): la formada por los muy conservadores egipcios, emiratos y saudíes; la liderada por el Irán y sus seguidores (no mayoritarios) del Irak, Siria y los hutís yemenitas. Por último – último en importancia y último en solidez -, el eje Qatar – Turquía. Este es el pacto más zarandeado. Por una parte, está la aversión ancestral y mutua de turcos y árabes; y por otra parte, Emiratos y Arabia han cambiado su hostilidad agresiva para con Qatar por una política de reaproximación.
Como se puede ver en este reajuste, se trata de un proceso en plena evolución y en el que caben aún grandes cambios. Incluso los avances políticos y militares rusos son menos sólidos de lo que parecen. Y no porque Moscú haya maniobrado equivocadamente en sus alianzas y despliegues armados. Todo lo contrario: aparentemente Rusia es el gran beneficiario de la nueva situación; pero…
La pregunta básica para cuestionar la irrupción rusa es: ¿Podrá afrontar el Kremlin una inversión político-militar que la muchísimo más rica Casa Blanca consideró excesiva?
Valentin Popescu
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Valentín Popescu.
Au trecut mai mult de cinci ani (mai exact 5 ani, 6 luni și 3 săptămâni) de când Donald Trump și-a făcut intrarea triunfală în Turnul Trump din New York: coborât pe escalatorul aurit și și-a anunțaț candidatura pentru președinția SUA.
Nimeni n-a crezut altceva decât că era vorba de o nouă înițiativă năstrușnică a miliardarului care a devenit o personalitate pe ecranele televizoarelor și care, în niciun chip, nu avea să ajungă la Casa Albă. Însă faptele au arătat că cel care părea a fi un bufon, avea să fie președinte al Americii în ultimii patru ani, cu un mandat foarte agitat.
Trump și-a început campania cu un șir de agresiuni verbale împotriva rivalilor săi din alegerile primare. I-a înlăturat unul după altul, în parte, cu ajutorul mijloacelor de informare care nu credeau în victoria sa. Îi dedicau multe comentarii în care râdeau copios de el, nerealizând că, astfel, îi ofereau gratis o propagandă numai lui. Ceilalți candidați nu beneficiau de aceleași condiții și același tratament.
În timpul campaniei sale electorale a promis că, dacă va câștiga alegerile, își va schimba felul de a fi și va deveni un personaj convențional și plictisit, care va respecta normele tradiționale, deoarece va trebui să-și îndeplinească obligațiile funcției de președinte.
Acum știe toată lumea că nu şi- a îndeplinit această promsiune. La fel de bine știm că surprinzătoarea sa conduită și vocabularul său impropriu pentru politicienii care aspirau să fie sau chiar au ajuns să fie președinți aveau să-i farmece pe adepții săi: veneau și făceau cozi interminabile pentru a-l auzi vorbind. Și care s-au arătat dispuși să-i ierte orice, în ultimii patru ani.
Știm de asemenea, că acum patru ani, a învins-o pe candidata democrată, Hillary Clinton, care era foarte sigură de victoria ei. Iar, în alegerile din noiembrie de anul trecut, cu toate că a pierdut, a adunat 74 de milioane de voturi, o cifră mai mare decât cea a tuturor predecesorilor săi. Totuși, a rămas în urma rivalului său democrat, Joe Biden.
Acești ultimi patru ani au fost marcați de controverse politice și de luptele sale cu legiuitorii democrați, dar și cu mijloacele de informare, care, de obicei, îi sprijină pe democrați.
Acești ani au adus și o dezvoltare economică aproape spectaculoasă, au eliminat șomajul și au mărit salariile grupurilor mai puțin favorizate, cu toate că mijloacele informative nu vorbesc despre acest aspect.
Și au extins sprijinul pentru Partidul Republican în toate parlamentele și guvernele locale din SUA, până într-atât, încât, azi, partidul acesta dispune de majorități pe plan local, iar acest lucru este important deoarece Statele Unite nu mai depind numai de guvernul central, ci și de guvernele statale, căci America este o țară federală.
Astfel, Trump a putut să meargă cu o foaie de parcurs bună pentru republicani, căci îi dădea posibilitatea de a-l face să sufere pe succesorul său, chiar și să se pregătească pentru o nouă candidatură–lucru fără precedent, deoarece până acum, niciun fost președinte nu a mai făcut așa ceva–ca să revină la Casa Albă, după ceea ce el spera să fie o proastă gestiune a succesorului său, Joe Biden.
Însă, aceste proiecte nu mai au nicio șansă, iar Trump pleacă așa cum a venit, cu scandaluri și o conduită haotică și fără sens, distrugând tot ce a realizat în ultimii patru ani.
Cercul este perfect doarece și plecarea sa este foarte diferită de cea a predecesorilor săi: este primul președinte care a îndemnat populația să atace Capitoliul și nu a recunoscut că a pierdut alegerile. În fiecare zi, sunt tot mai mulți leguitorii republicani care îl părăsesc. Doi dintre miniștrii săi și-au făcut publice scrisorile de demisie, în urma asaltului asupra Congresului și se declară decepționați de conduita sa.
Aceasta nu înseamnă că fenomenul Trump a dispărut: este posibil ca persoana lui să dispară de pe scenă, însă nemulțumiții care l-au sprijinit și care se consideră disprețuiți și exploatați de către elite, cele care formau Partidul Ceaiului împotriva președintelui Obama, așteaptă deja un alt lider. Și sunt mulți cei care așteaptă: este o invitație ca republicanii să găsească o figură în stare să atragă centrul, independenții și nemulțumiții, fără opțiunea populistă din ultimii patru ani.
Autorul articolului: Diana Negre
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
***
Un cercle perfecte Washington, Diana Negre
Han passat mes de cinc anys (exactamente 5 anys, 6 mesos i 3 setmanes), que Donald Trump va fer una entrada triunfal a la Torre Trump de Nova York quan, baixant les escales mecàniques daurades, va anunciar la seva candidatura per la presidencia dels Estats Units.
Pocs van creure que seria res mes que una nova iniciativa estrafalària del multimilionari que s’havia convertit en una personalitat televisiva i que de cap manera acabaría a la Casa Blanca, però els fets no ens van donar la raó i el que semblava la presentación d’un pallasso, acabaría en l’agitada presidencia dels derrers quatre anys.
Trump va començar la seva campanya amb una sèrie d’agressions verbals contra els seus rivals en les primàries i els va anar en derrocant un a un, en part gràcies a l’ajuda dels mitjans informatius que no creien posible la seva victòria i omplien les seves imatges o pàgines amb comentaris que el ridicutlizaven, peró li donaven una propaganda gratis que no rebien els altres candidats.
Durant la seva campanya va prometre que, quan guanyès, canviaria d’estil i es convertiría en un personatge convencional i avorrit, que respectaria les normes tradicionals perque li caldria cumplir amb les obligacions del càrrec.
Ja sabem tots que aquesta promesa no la va cumplir, pero també sabem que la seva conducta sorprenent i el seu vocabulari poc habitual en polítics que volen ser o son presidents, van ser molt popular entre els seus seguidors que arribaven i feien cues interminables per escoltarlo parlar i que han estat disposats a perdonarli tot en els derrers quatre anys.
També sabem que, fa una mica mes de quatre anys, va guanyar per sorpresa a la candidata demócrata Hillary Clinton que estava segura de la seva victòria i que, en les eleccions del passat novembre, tot i que va perdre va arreplegar 74 milions de vots, una xifra mes gran que qualsevol dels seus predecessors, tot i que va quedar derrera del seu rival demócrata Joe Biden.
Aquests derrers quatre anys han estat marcats per les controvèrsies polítiques i les seves lluites amb els legisladors demòcrates i la gran majoria dels mitjans informatius -que generalment donen suport als demòcrates.
Peró també han portat un desenvolupament económic gairebé espectacular, han acabat amb l’atur i han millorat els sous dels grups menys afavorits, tot i que aixó no ho recullen en general els mitjans informatius.
També han estés el support per el Partit Republicà en els parlaments i els governadors dels estats nordamericans, fins al punt que avui la majoria está controlada per aquest partit i aixó es important perque els Estats Units no depén només del govern central, sinó que es un païs federal.
Trump podia així haver marxat amb una fulla de serveis bona per els republicans, el que li donava la possibilitat de fer patir el seu successor i fins i tot prepararse per una nova candidatura – sense precedens perque fins ara cap ex president ho ha fet- per tornar a la Casa Blanca, després del que ell esperava seria una gestió dolenta del seu successor Biden.
Peró aquest projectes no tenen ja possibilitats i Trump s’en va com va arribar, amb escàndols i una conducta caòtica i sense gaire sentit, destruïnt fins i tot el que havia aconseguit en els derreers quatre anys.
I el cercle també es perfecte perque la seva sortida es igualment diferent de la dels seus predecessors: es el primer president que anima al poble a atacar el Capitoli i no acepta que ha perdut les eleccions. Cada dia hi ha mes legisladors republicans que li han donat suport fins ara peró que l’abandonen ara i, dos dies desprès dels atarulls al Congrès, havien dimitit ja dues ministres que han fet publiques les seves cartes de dimisió en que es declaren decebudes per la seva conducta.
Tot aixó no vol dir que el fenòmen Trump hagi desaparegut: es possible que ell, personalment, desaparegui de l’escenari, però els malcontents que li han donat suport, que es consideren menyspreats i explotats per les élits, els que eren el Partit del Té contra el president Obama, estàn ja esperant un altre líder. I els que l’esperen son molts: una invitació per que els republicans trobin una figura capaç d’atreure el centre, els independents i els malcontents sense la opció populista dels derrers quatre anys.
Autor: Diana Negre
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.
Multe greșeli…consolarea lui Trump Washington, Diana Negre
Excesele de miercurea trecută sunt o escaladare în conduita imprevizibilă a lui Donald Trump. Niciodată până acum nu l-au condamnat atâția americani: atât adepții, cât și rivalii săi l-au făcut responsabil pentru atacul asupra Congresului, atac care a înspăimântat țara și a afectat serios prestigiul SUA în lume. S-a deschis un nou front pentru tragerea la răspundere a vinovaților pentru cele întâmplate.
Dacă Trump a reușit să se parapeteze timp de patru ani în spatele voinței populare a celor mai puțin favorizați din țară, cuvintele pe care le-a adresat partizanilor săi în ziua atacului au depășit capacitatea de toleranță a propriilor săi colaboratori, așa cum s-a putut vedea în demisiile care au urmat actelor de violență.
Căci, fără nicio îndoială, Trump a ațâțat la violență mulțimea care a invadat Capitoliul, unde ambele Camere ale Congresului se pregăteau să încheie procesul de tranziție, care, pe data de 20 ianuarie, îl va înscăuna pe democratul Joe Biden și va aduce tot corpul legislativ sub controlul democraților.
Însă, nici cuvintele incendiare ale lui Trump, nici exaltarea partizanilor săi nu sunt suficiente pentru a explica deplorabilele evenimente care au paralizat Congresul timp de mai multe ore. Imaginile lor vor continua să circule în toată lumea, afectând prestigiul unei țări care de mult timp se consideră campioană a democrației.
Nici FBI-ul, a cărui misiune este nu numai să cerceteze delicte și infracțiuni, dar să le și prevină, nici diferitele corpuri ale forțelor de securitate care au în zonă multe contingente, nu și-au îndeplinit datoria: doar poliția Capitoliului, o forță care numără două mii de agenți, avea în sarcina sa să apere, în cele 300 de hectare ale zonei, nu numai căile de acces, dar și nenumăratele porți și ferestre ale edificiului principal care găzduiește amfiteatrul ambelor Camere.
Nu că atacul ar fi fost o surpriză: atât declarațiile multor demostranți, cât și multele mesaje din rețalele sociale avertizau de săptămâni că se pregătea „un marș asupra Washingtonului”.
Probabil nu a fost o neglijență, ci o eroare de calcul, ceea ce a făcut ca însăși primăreasa orașului Washington să nu-și cheme poliția, și nici diferitele organisme federale ca să-și folosească numeroasele forțe pe care le aveau în zonă. Se pare că nu vroiau să dea impresia unei „reacții dure”, după un an de proteste, în diferite locuri din țară, în care forțele de ordine au fost acuzate că au comis abuzuri.
Dar chiar și așa, e greu de înțeles de ce primăreasa Washingtonului a întârzâiat o oră după asaltul asupra Capitoliului ca să-și cheme poliția, sau ca să ceară ajutorul efectivelor din statele vecine Maryland și Virginia, ambele dispuse să ajute.
Cercetările în jurul acestor greșeli au și început, însă mai rămâne puțin timp până la instalarea noului guvern, iar dezbaterea principală nu se concentrează pe aceasta, ci pe măsurile pe care Trump ar putea să le ia până atunci și, mai ales, pe cele pe care ar trebui să le ia și el și Congresul, ținând seama de faptele de joia trecută.
Chiar și mijloacele de informare conservatoare îl sfătuiesc să-și dea demisia, înainte ca Congresul, în puținele zile care îi mai rămân, să inițieze un nou „impeachment”, mult mai viguros decât cel de anul trecut, care nu a reușit. La fel și miniștrii săi – care au început să demisioneze când a început invazia Capitoliului. Vicepreședintele său, Mike Pence, a fost cel care a respectat protocolul și a prezidat Congresul în activitatea de transfer al puterilor.
Dacă ar demisiona, Trump ar evita procesul unui nou „impeachment” și ar lăsa ca cecetările să se concentreze pe greșelile atâtor factori responsabili, care n-au împiedicat jalnicele scene ale atacului asupra Capitoliului – soldat cu patru morți.
Această tragere la răspundere ar fi o oarecare consolare pentru Trump, deoarece ar distrage atenția care se concentrează acum asupra conduitei sale și i-ar permite să dispară de pe scenă cu mai puțin dramatism. L-ar scuti și de situația neplăcută pentru el de a preda puterea lui Joe Biden, cutumă pe care au respectat-o absolut toți președinții care l-au precedat.
Autorul articolului: Diana Negre
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
***
Muchos errores…consuelo de Trump Washington, Diana Negre
Los excesos del pasado miércoles son una escalada en la conducta imprevisible de Donald Trump, a quien nunca han condenado hasta ahora tantos norteamericanos: seguidores y rivales le hicieron responsable por el ataque al Congreso que espantó al país, hizo un daño serio a la reputación de Estados Unidos en el mundo y abrió un nuevo frente en la búsqueda de responsabilidades.
Si Trump ha podido durante cuatro años escudarse en la voluntad popular de los menos favorecidos del país, las palabras que dirigió a sus seguidores el día de marras superaron la capacidad de tolerancia de sus propios colaboradores, como pudo verse en la serie de dimisiones que siguieron a las horas de violencia.
Porque, ciertamente, Trump atizó la violencia de la turba que invadió el Capitolio, donde ambas Cámaras del Congreso estaban ultimando el proceso de transición que el próximo día 20 ha de instaurar al demócrata Joe Biden y poner todo el cuerpo legislativo también bajo control demócrata.
Pero ni las palabras incendiarias de Trump ni la excitación de sus seguidores son suficientes para explicar los deplorables acontecimientos que paralizaron el Congreso durante varias horas y cuyas imágenes seguirán circulando por el mundo para gran desprestigio de un país que desde hace tanto tiempo se considera un paladín de la democracia.
Porque ni el FBI, cuya misión no consiste tan solo en investigar delitos, sino también en prevenirlos, ni los diversos cuerpos de fuerzas de seguridad que tienen en la zona abundantes contingentes, hicieron sus deberes: tan solo la Policía del Capitolio, una fuerza de dos mil agentes, estaba a cargo de las casi 300 hectáreas de la zona para defender, no solo los accesos, sino las múltiples puertas y ventanas del edificio principal que alberga el hemiciclo de ambas Cámaras.
No es que el ataque fuera una sorpresa: tanto las declaraciones de muchos manifestantes como los abundantes mensajes de las redes sociales advertían desde semanas atrás de la “marcha sobre Washington” que estaban preparando.
Probablemente no fue negligencia, sino un error de cálculo, lo que hizo que ni la alcaldesa de Washington llamara a su propia policía ni varios organismos federales emplearan los abundantes recursos de que disponen en la zona. Parece ser que no querían dar la impresión de “mano dura”, después de un año de constantes protestas en diversos lugares del país, en que se ha acusado de abusos a las fuerzas del orden.
Aún así, es difícil de comprender que la alcaldesa de Washington tardase una hora después del asalto al Capitolio para llamar a su policía, o para pedir ayuda a los efectivos de los vecinos estados de Maryland y Virginia, ambos dispuestos a ayudar.
Las investigaciones en torno a estos fallos han empezado ya, pero el tiempo hasta la inauguración del nuevo gobierno es muy corto y el debate principal no se centra en eso, sino en las medidas que Trump podría tomar hasta entonces y, más aún, en las que deberían tomar, tanto él como el Congreso, ante los hechos de este pasado jueves.
Incluso los medios conservadores le aconsejan que dimita antes de que el Congreso, en los pocos días que le quedan, inicie un nuevo “impeachment”, con unos méritos mucho mayores que el del año pasado, que no prosperó. Y otro tanto ocurre con sus ministros -que empezaron a dimitir cuando empezó la invasión del Capitolio – e incluso con su vicepresidente Mike Pence, que siguió el protocolo y presidió en el Congreso los actos para la transmisión de poderes.
Una dimisión le evitaría a Trump el proceso de un nuevo “impeachment” y permitiría que las investigaciones se centren en los fallos de tantos responsables para impedir las lastimosas escenas del ataque al Capitolio -que además se cobró cuatro vidas.
Esta búsqueda de responsabilidades sería un cierto consuelo para Trump, pues desviaría en parte la atención centrada ahora en su conducta y le permitiría desaparecer del escenario con menos dramatismo. Incluso se evitaría lo que para él ha de ser penoso, que es transferir el poder a Joe Biden, algo que han hecho todos los presidentes que le han precedido.
Autor: Diana Negre
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.
Ciudata reconciliere arabă de săptămâna trecută este mai degrabă tristă, decât surprinzătoare. Tristă, pentru cât de umilitoare a putut să fie pentru Arabia Saudită și aliații săi ridicarea blocadei impuse Qatar-ului; și deloc surprinzătoare, deoarece, de la bun început, această blocadă a fost un șir nesfârșit de eșecuri.
Blocada a fost decretată acum trei ani la cererea Egiptului, Emiratelor Arabe Unite și a Arabiei Saudite – lideri ai conservatorismului din lumea musulmană – din cauza politicii „progresiste” a Qatarului. Țara aceasta a sprijinit categoric ceea ce greșit s-a numit „revoluța arabă”, din decenul trecut, prin rețeaua sa de televiziune Al Jazeera și, conform denunțurilor făcute de Cairo și Riad, a ajutat cu bani Frații Musulmani, precum și alte grupări revoluționare.
Sprijinul prin intermediul televiziunii este de netăgăduit; celelalte acuzații, în schimb, sunt discutabile. De fapt, sunt subiecte de categorie secundară. Ceea ce îngrijora și irita cel mai mult lumea islamică conservatoare era apropierea Qatarului de Iranul ayatolahilor și cochetăriile sale democratice. În asemenea condiții și cu Donald Trump la președinția SUA, Riadul și aliații săi au încercat să readucă prin forță Qatarul pe calea conservatoare corectă.
Și, în stilul arab tradițional, lăsând armele ca ultim recurs, au încercat să stranguleze țara aceasta economic. Au supus Qatarul unei dure blocade economice. Închiderea spațiului aerian pentru avioanele qatareze a fost aspectul cel mai vizibil. Dar, Qatarul este o țară foarte bogată și nu numai că a făcut față blocadei, dar, obligată în felul acesta, s-a apropiat foarte mult de Teheran.
În plus, embargoul a fost foarte costisitor și pentru cei care au impus sancțiunile. Astfel că, au început să se înmulțească încercările de împăcare, frustrate, în marea lor majoritate, de orgolii, factor important în lumea arabă, dar greu de crezut de către occidentali. Până la urmă, prăbușirea continuă a prețului țițeiului pe plan mondial a învins orgoliile; cu atât mai mult, cu cât se așteaptă ca președintele ales al SUA, Joe Biden, să promoveze o politică de apropiere de Iran.
În aceste condiții, întrunirea Consiliului de Cooperare a țărilor arabe exportatoare de petrol – Arabia Saudită, Bahrain, Emiratele Arabe Unite, Kuwait, Oman și Qatar – a fost un cadru perfect pentru o împăcare demnă pentru toată lumea. Dar și perspectiva ca plângerea Qatar-ului în fața tribunalelor că i s-a impus un embargou aerian să aibă succes – cu niște despăgubiri de 700 de miliarde de dolari – au ajutat mult ca pragmatismul să prevaleze asupra orgoliilor și principiilor.
Desigur, nu este vorba decât de o demonstrație de pragmatism foarte fragil. Pacea s-a făcut cu jumătate de gură, deoarece la Doha se crede că, chiar dacă va câștiga procesele, despăgubirile vor veni la… sfântu-așteaptă. Însă, referatele juridice încă se pot schimba, iar orgoliile rănite pot reveni.
Mai ales, dacă jongleriile politice ale Iranului cu îmbogățirea rezervelor sale de uraniu, în loc să aducă pacea cu Washingtonul, îl împing pe Biden să meargă pe căile lui Trump.
Autorul articolului: Valentin Popescu
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
EL “QUIERO Y NO PUEDO” ÁRABE
La extraña reconciliación árabe de la semana pasada es más triste que sorprendente. Triste, por lo humillante que ha sido para Arabia Saudí y sus aliados retirar el bloqueo de Qatar; y nada sorprendente, porque desde un comienzo ese bloqueo fue un rosario de fracasos.
El bloqueo se decretó hace tres años a instancias de Egipto, los Emiratos Árabes y Arabia Saudí – líderes del conservadurismo en el mundo musulmán – a causa de la política “progre” de los qataríes. Estos habían apoyado decididamente la mal llamada “revolución árabe” del pasado decenio desde su red televisiva de Aljezeera y también, según denuncias de El Cairo y Riad, económicamente a los Hermanos Musulmanes y diversas agrupaciones revolucionarias.
Lo del apoyo televiso es innegable; las otras acusaciones son más discutibles. Pero en realidad, eran temas de segunda categoría. Lo que más inquietaba e irritaba al mundo islámico conservador de la política qatarí era su aproximación al Irán de los ayatolás y sus escarceos democráticos. En estas condiciones y con Donald Trump en la presidencia de los EE.UU., Riad y sus correligionarios intentaron retornar a la brava a Doha a la senda conservadora correcta.
Y, muy a la manera tradicional árabe de dejar las armas como último recurso, lo intentaron por la vía de la estrangulación económica. Sometieron a Qatar a un duro bloqueo económico en el cual el cierre del espacio aéreo a la compañía qatarí era el más llamativo. Pero Qatar es muy rico y no solo sobrevivió el embargo, sino que, a la fuerza, se fue aproximando mucho a Teherán.
Además, el embargo también les costaba dinero a los sancionadores. Así que empezaron a menudear los intentos de pacificación, frustrados en su inmensa mayoría por cuestiones de orgullo, algo que en el mundo árabe aun es un factor importante… aunque a los occidentales de hoy en día les cueste creerlo. Pero, al final, la constante e importante caída del precio mundial del petróleo pudo con el orgullo; tanto más, cuanto que se espera de los EE.UU. de Joe Biden una política de aproximación al Irán.
En estas condiciones, la reunión del Consejo de Cooperación de la petronaciones árabes – Arabia, Bahréin, Emiratos, Kuwait, Omán y Qatar – resultó un marco perfecto para hacer las paces sin que nadie perdiera la cara. Y también las perspectivas de un eventual éxito de la queja qatarí ante los tribunales por el embargo aéreo – con unas indemnizaciones superiores a los 7.000 millones de $ – ayudaron mucho a que prevaleciera el pragmatismo sobre los orgullos y principios.
Claro que todo esto es un alarde de pragmatismo sumamente frágil. Las paces se han hecho con la boca pequeña y porque en Doha creen que aunque ganasen los pleitos, la indemnización se cobraría Dios sabe cuándo. Pero los informes jurídicos aún pueden cambiar y los orgullos heridos pueden volver a imponerse.
Sobre todo, si el arriesgadísimo malabarismo político iraní con el enriquecimiento de sus reservas de uranio en vez de acelerar las paces con Washington echa a Biden por los senderos de Trump.
Valentin Popescu
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Valentín Popescu.
NAVALNÎI, PROPRIUL SĂU INAMIC… ȘI MARE INAMIC AL LUI PUTIN
Alexei Navalnîi, jurist, în vârstă de 44 ani, este cunoscut în afara Rusiei ca marele inamic și victima cea mare a președintelui Putin. În Rusia, este considerat cel mai pasional dintre toți ambițioșii din întregul spectru politic al țării.
Iar mariajul dintre pasiune și ambiție foarte rar este spre bine, chiar și în Rusia. Căci, în ziua de azi, Navalnîi – care de 22 de ani se tot străduiește să devină prima figură politică – este campionul care denunță corupția din administrație. Însă, înainte de aceasta, a fost un aprig promotor al naționalismului etnic și exclusivist, pe lângă care, Donald Trump a fost un mic copil cu lozinca sa „America first”. Deja în 2011, Navalnîi se statornicea în propunerile sale de a-i alunga pe toți georgienii din Rusia, deoarece erau cetățenii unei țări cu care rușii se aflau în război. Mai propunea ca muncitorii imigranți să fie tratați cu asprime și ostilitate. Majoritatea străinilor care lucrează în Rusia la ora actuală sunt cetățeni din fostele republici sovietice asiatice, precum și din Ucraina și Moldova.
Acest radicalism naționalist și rasist de tristă amintire din secolul XX este, poate, faza cea mai surprinzătoare a periplurilor sale. Căci, primii pași politici i-a făcut Navalnîi pe calea unui liberalism absolut. Astfel, în anul 2000, a intrat în partidul „Iabloko”, organizație care încerca să-i mobilizeze pe liberalii și democrații din Parlamentul țării.
Însă, în Rusia, această ofertă politică niciodată nu a avut priză la mase, ba și mai rău, a fost discreditată după anii petrecuți de Elțîn la Kremlin. Lui Navalnîi i-a trebuit ceva timp ca să-și dea seama că nu avea niciun viitor cu asemenea idei. Însă, în acest răstimp, activitatea sa a fost aproape frenetică și atât de egocentrică, încât s-a înfruntat cu omul forte din partid, Grigori Iavlinsky. A câștigat acesta din urmă, iar Navalnîi a fost dat afară din partidul Iabloko, în 2007.
Nici incursiunea prin naționalismul acerb nu i-a adus vreun câștig în carieră. În schimb, și-a atras inamiciția lui Vladimir Putin și a oamenilor săi; patriotismul – ca atâtea alte lucruri – și-l adjudecase deja partidul lui Putin. Or, în Rusia, puterea niciodată nu a fost dispusă să împartă ceva cu altcineva.
Lucrurile au ajuns la confruntare deschisă și la urmărirea implacabilă a lui Navalnîi, atunci când acesta a descoperit filonul de aur al denunțurilor sale: corupția din administrația publică. Cu subiectul acesta a devenit foarte vizibil și și-a atras adepți, precum și aversiunea autorităților. Corupția este endemică în Răsăritul Europei și acest fenomen îi stârnește continuu pe cetățeni împotriva celor de la putere. Astfel că acuzațiile lui Navalnîi au început să aibă rezonanță tot mai mare în opinia publică națională și în presa din străinătate. Și-a câștigat tot mai mulți adepți printre activiștii politici, printre disidenți și prin publicul general, deja foarte iritat de scumpirea vieții (în principal, din cauza prețului mondial scăzut al hidrocarburilor, una dintre principalele produse exportate de Rusia).
Ultimul episod, de până acum, din confruntarea Navalnîi-Putin a fost bizara otrăvire a primului, întâmplare care a sporit atât de mult popularitatea opozantului. Dar au existat destui care au dorit să creadă teza Kremlinului, conform căreia, otrăvirea și-ar fi înscenat-o însuși Navalnîi și nu ar fi fost opera serviciilor secrete ruse. Greu de crezut, dar, în Rusia, totul este diferit.
Autorul articolului: Valentin Popescu
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
NAVALNY, GRAN ENEMIGO DE PUTIN…Y DE SI MISMO
Alexei Navalny, jurista de 44 años, es conocido fuera de Rusia como archienemigo y máxima víctima del presidente Putin. En Rusia misma se le conoce más como el más pasional de los ambiciosos que pueblan el espectro político del país.
Y el maridaje de pasión y ambición rara vez es para bien; incluso en Rusia. Porque si hoy en día Navalny – que lleva 22 años pugnando por ser primera figura política – es el adalid de la denuncia de la corrupción administrativa, hasta bien mediada su trayectoria política fue el promotor de un nacionalismo étnico y excluyente que dejaba en pañales el “América first” de Donald Trump. Aún en el 2011 Navalny se ratificaba en sus propuestas de expulsar a todos los georgianos de Rusia porque eran súbditos de un país con el que estaban en guerra. Y de paso, tratar con mano dura y hostilidad a la inmigración laboral. La mayoría de los trabajadores forasteros en la Rusia de hoy son ciudadanos de las antiguas repúblicas soviéticas asiáticas así como de Ucrania y Moldavia.
Ese radicalismo nacionalista y racista de tan mal recuerdo en el siglo XX es quizá la fase más sorprendente de sus periplos. Porque los primeros pasos políticos de Navalny fueron por el sendero de un liberalismo absoluto. Así, en el 2000 se afilió en el partido “Yabloko”, entidad que trataba de movilizar a los liberales y demócratas parlamentarios del país.
Pero en Rusia esta oferta política no gozó nunca del favor de las masas y, aún peor, quedó mal herida después de los años de Yeltsin en el Kremlin. Navalny tardó algún tiempo en percatarse de que con este ideario no tenía futuro. Pero en ese tiempo su actividad fue casi frenética y tan egocéntrica que acabó enfrentado con el hombre fuerte del partido, Grigori Yavlinsky. La pugna la ganó este último y Navalny fue expulsado de “Yabloko” en el 2007.
La incursión en el nacionalismo acerbo tampoco le aportó gran cosa a su carrera. Pero sí sirvió para llamar desagradablemente la atención de Vladimir Putin y su equipo; el patriotismo – como tantas otras cosas – ya se lo había adjudicado el partido de Putin y en Rusia el poder nunca ha estado dispuesto a compartir nada con nadie.
Las cosas llegaron a la confrontación abierta y consiguiente persecución implacable del régimen contra Navalny cuando éste descubrió el filón de oro para sus denuncias : la corrupción de la Administración Pública. Con este tema consiguió atención y seguidores y la inquina del poder. La corrupción es endémica en el Este de Europa, pero indigna en cada momento a los ciudadanos contra los que están mandando. Y las acusaciones de Navalny empezaron a tener cada vez más resonancia en la opinión pública nacional y en la Prensa internacional. Y más seguidores entre los activistas políticos, disidentes y el público en general, ya muy irritado por el encarecimiento de la vida (causado principalmente, por la baja del precio mundial de los hidrocarburos, una de las principales exportaciones rusas).
El último episodio hasta ahora de la confrontación Navalny – Putin ha sido el extraño envenenamiento del primero, suceso que ha incrementado tanto la popularidad del opositor que más de uno ha querido creer la tesis del Kremlin de que el envenenamiento fue una escenificación del propio Navalny y no de los servicios secretos rusos. Difícil de creer, pero en Rusia todo es diferente.
Valentin Popescu
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Valentín Popescu.
Ultimele zile ale președinției lui Donald Trump par a fi o versiune modernă a tangourilor lui Carlos Gardel, când se desparte de prietenii săi sau când a ridicat paharul pentru „ultima sindrofie din viața lui”: Trump nu încetează să-și convoace partizanii și să-și schimbe pozițiile politice, ca și cum, în felul acesta, ar mai putea rămâne vreo patru ani la Casa Albă.
Ultimele speranțe ale lui Trump par a se centra în săptămâna viitoare, când Congresul urmează să ratifice rezultatele electorale: i-a convocat pe sprijinitorii săi pentru a mărșălui și a demonstra în toată țara, în semn de protest împotriva neregularităților electorale care i-au adus victoria rivalului său, Joe Biden, când de fapt, câștigătorul – spune Trump – a fost el.
Cu toate că, nici judecătorii de districte din partidul său, nici ministrul său de Justiție, nici Tribunalul Suprem, cu o majoritate de magistrați conservatori de 6 la 3, nu i-au dat dreptate, încă se agață de posibilitatea de a anula rezultatele electorale și a convinge destulă lume că va continua să fie președinte.
Ultima încercare a fost cea a senatorului Josh Hawley din Missouri, care a anunțat, cu câteva ore înainte de sfârșitul anului, că va forma un grup compact de republicani din Camera Reprezentanților care pun la îndoială procesul electoral.
Oricât de mult ar da de lucru jurnaliștilor aceste activități ale Congresului și s-ar aduna sprijinul celor mai entuziaști partizani ai lui Trump, acest lucru cu greu se va putea întâmpla. Dar, aceasta nu-l împiedică pe Trump să-și continue lupta ca și cum nu ar fi pe punctul de a pleca de la Casa Albă. Iar bătăliile sale nu sunt pentru lucruri lipsite de importanță: unul este bugetul pentru apărare și celălalt este ajutorul în bani pentru a face față pandemiei COVID.
Bugetul pentru apărare, aprobat de ample majorități în ambele camere, cum este tradiția, a fost ultimul punct la care a protestat Trump: nu a fost de acord cu unele aspecte internaționale și altele naționale, în mod concret nu vroia să fie dărâmate statuile unor figuri care, azi, sunt nepopulare, din punct de vedere politic.
Ca un președinte să opună veto-ul său acestui buget nu e un lucru obișnuit, deoarece are, tot timpul, sprijinul multor congresmeni și senatori, dar care, la fel de bine pot să-i anuleze decizia, așa cum a și făcut Camera Reprezentanților, înainte de a ajunge la votul din Senat.
Trump a opus veto-ul său bugetului pentru apărare, însă, acest veto a fost anulat de o majoritate de două treimi în ambele camere.
Unele mijloace de informare străine au vrut să lase impresia că anularea veto-ului prezidențial ar fi un lucru extraordinar, când, de fapt, în această situație s-au aflat mai toți președinții de la Richard Nixon încoace, chiar și un președinte atât de popular în SUA ca Ronald Reagan, căruia i s-a întâmplat de 9 ori.
Însă, este neobișnuit să se ajungă la această luptă cu bugetul pentru apărare, unde niște declarații de patriotism sunt suficiente pentru ca toată lumea să-l sprijine.
Pentru Trump, a fost pentru prima oară când i se anulează un veto, ceea ce îl va scoate dintre puținii președinți care nu au avut înfrângeri lgislative. În cazul său, a fost de-a dreptul lipsită de sens: nu a reușit să modifice legea și aceasta va fi încă o pierdere politică din ultimele zile ale mandatului său.
La fel ca toate bugetele militare, și cel pentru anul acesta aduce o creștere și este cel mai mare buget de până acum. Cu 740 de miliarde de dolari, nu cuprinde toate cheltuielile forțelor armate, deoarece mai trebuie adăugate și cele ale veteranilor, al doilea buget ca volum, de 250 de miliarde, aproape dublul cheltuielilor pentru asigurările sociale.
Cealaltă bătălie și mai greu de înțeles, este cea care se duce pentru ajutoarele COVID. Și este atât de ciudată deoarece Trump s-a opus la unele părți din legea pe care a semnat-o cu doar câteva zile în urmă, când a acceptat ajutoare de câte 600 de dolari de persoană. Însă, odată acceptată legea, i-a părut rău, iar, acum, vrea ca cecurile să fie de câte 2000 de dolari. Aceasta a presupus o altă luptă la Washington, unde, în mod ciudat, președintele republican s-a aflat de partea legiuitorilor democrați.
Este greu de prevăzut dacă, la 20 ianuarie, zi în care, conform Constituției, va avea loc transferul puterii, Trump va respecta tradiția de a merge la Capitoliu, când Joe Biden va depune jurământul.
Şi dacă va merge și dacă nu va merge, viitoarele sale bătălii ar putea să nu mai fie politice, ci juridice, deoarece procurorii și avocații din New York așteaptă cu nerăbdare să-i aducă acuzații încă nelămurite în legătură cu plățile impozitelor și legalitatea afacerilor sale.
Practic, pe Trump nu-l va putea salva nimeni, dacă va fi condamnat la vreo pedeapsă cu închisoarea, deoarece procesele împotriva lui vor fi mai degrabă în statul New York și nu de nivel federal, ceea ce înseamnă că dacă Biden va voi să-l grațieze pentru a evita o criză politică, nu va putea, deoarece are capacitatea de a interveni numai în cazul proceselor federale.
Trump însuși a spus, uneori, la adunări electorale că, dacă pierde alegerile, va fi posibil să părăsească SUA, dar nu a spus unde ar putea exista o țară care să nu aibă tratate de extrădare cu Washingtonul.
Ar fi posibile Emiratele, unde este rege emerit, sau Arabia Saudită unde s-a împrietenit cu prințul moștenitor, Mohammed bin Salman, cu toate că, în ambele aceste țări, ar fi sărac și ar putea avea complexe, la fel ca în alte țări vecine, producătoare de petrol și care nu extrădează.
Mai rămân multe altele, dar, în mod sigur, nu va dori să meargă în Afganistan, Bosnia, Burkina Faso, Eritreea sau în alte țări din Lumea a Treia. Sunt și locuri cu mari perspective pentru afacerile sale, însă, în mod sigur nu-l așteaptă nimeni în China sau în Rusia, și nu este prea clar dacă Vaticanul ar fi un loc mai potrivit, în timp ce Andorra i s-ar părea un loc prea mic.
Însă, nimic nu se compară cu apartamentul său din Manhattan, placat cu aur, sau cu plajele și terenurile de golf de la Mar-a-Lago care, până acum, au reprezentat „Casa Albă de iarnă”, unde Trump putea să joace golf în miezul iernii, înconjurat de alți super-bogați, dar care i-au spus că… nu vor să-l mai vadă.
Autorul articolului: Diana Negre
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
La darrera farra Washington, Diana Negre
Els darrers dies de la presidencia de Donald Trump semblen una versió moderna dels tangos de Carlos Gardel, quan es despedia dels companys de la “barra” o brindava a la “darrera farra de la meva vida”: Trump no para de convocar els seus seguidors i de canviar de posicions polítiques, com si d’aquesta manera poguès seguir els propers quatre anys a la Casa Blanca.
Les darreres esperances de Trump semblen concentrades en la propera setmana, quan el Congrès ha de ratificar els resultats electorals: ha convocat als seus seguidors per manifestacions i marxes arreu del país per a protestar per irregularitats electorals que van donar la victòria al seu rival Joe Biden, quan en realitat el guanyador -diu Trump- va ser ell.
Malgrat que ni jutges de districte del seu partit, ni el seu ministre de Justícia, ni el Suprem amb una majoria de 6-3 de magistrats conservadors li hagin donat la raó, encara s’agafa a la possibilitat d’anul.lar els resultats electorals i convencer prou gent que ha de seguir com a president.
El darrer intent es del senador Josh Hawley de Missouri, que va anunciar hores abans d’acabar l’any que faria pinya amb el grup de republicans de la cambra que volen qüestionar el procès electoral.
Les possibilitats de que aixó passi son gairebé inexistents, per molt que aquestes activitats al Congrès donin feine als periodistas i arrepleguin suport dels partidaris mes entusiastes de Trump. Pero aixó no impideix que Trump encara segueixi en la lluita com si no estigués a punt de sortir. I les seves batalles no son per a coses de petita importància: una es el presopost de Defensa i l’altre l’ajuda económica per el Covid.
El presopost de Defensa, aprobat per unes majories molt grans en les dues cambres, com es tradicional, es el derrer punt per el que està protestant Trump: no hi està d’acord en alguns aspectes internacionals i en altres nacionals, concretament en el derrocament d’estatues de figures que avui son políticament impopulars.
Que un president veti aquest presopost no es habitual, perque acostuma a tenir el suport de tants congressistes i senadors que li poden anul.lar el vot, com ja ha fet la Cambra de Representants abans que arribès a la votació del Senat.
Trump ha vetat aquest presopost però, amb una majoria de dos terços en ambes Cambres, el veto queda anul.lat.
Alguns mitjans informatius estrangers han donat la impresió que anul.lar el veto presidencial es una cosa extraordinària quan, de fet, s’han trobat en aquesta situación tots els presidents des de Richard Nixon i fins i tot, a un personatge tan popular als Estats Units com Ronald Reagan li va passar 9 vegades.
Però el que no es habitual es arribar a aquesta lluita amb el presopost de Defemsa, on les declaracions de patriotisme son prous com perque tothom li doni suport.
Per a Trump seria la primera vegada que li anul.len un veto, el que el treurà dels pocs presidents sense aquesta derrota legislativa que, en aquest cas, no te gaire sentit: no aconseguirà que canviin la llei i tindrà una altre pèrdue política en els derrers dies del seu termini.
Com tots els presopostos militars, també el de aquest any porta un creixement i es el mes gran del païs. Amb 740 mil milions de dòlars, no representa totes les despeses de le forces armades, perque cal afegir les dels veterans, el segón presopost en volum, amb 250 mil milions, gairebé el doble que les despeses de la Seguretat Social.
L’altre batalla, encara mes difícil de entendre, es la que està donant per les ajudes del Covid. I es tan estranya perque s’oposa a parts d’una llei que va firmar no fa gaires dies quan va aceptar ajuts de 600 dólars per persona. Peró un cop acceptada la llei, li va semblar malament i ara vol que els xecs siguin de 2000$, el que ha portat un altre lluita política a Washington on, curiosament, el president republicà està al costat dels legisladors demòcrates.
Es difícil encara preveure si, quan arribi el 20 de gener, dia que segons la Constitució ha establert per la transferència de poders, Trump mantindrà el costumd’anar al Capitoli com es tradicional, per el jurament de càrrec de Joe Biden.
Tant si hi va com si no a la cerimònia, les seves properes batalles podrien no ser polítiques sinó jurídiques, perque els fiscals i advocats de Nova York ja l’estàn esperant impacientment per acusarlo de càrrecs encara no determinats en els seus pagaments d’impostos i la legalitat dels seus negocis.
A Trump no el podría salvar pràcticament ningú si el condemnen a la presó, perque els judicis contra ell serien mes aviat de l’estat de Nova York i no federals, el que significa que si Biden el volguès indultar per a evitar una crisi política, no ho pot fer perque nomès pot actuar en el cas de sentències federals.
El mateix Trump ha dit de vegades en actes electorals que si perd les eleccions potser hauria d’abandonar el país, tot i que no ha especificat que hauria de ser un lloc sense tractats d’extradició amb els Estats Units.
Hi hauria possibilitats als Emirats, on es el rei emèrit, o l’Arabia Saudita on ha fet amistat amb el princep hereu Mohammed bin Salman, tot i que en ambdòs països seria relativament pobre i podría tenir complexes, igual que en altres veïns productors de petroli que tampoc tenen extradició.
Queden molts d’altres, peró segurament no voldria anar a l’Afganistà, Bosnia, Burkina Fasso, Eritrea o altres països del Tercer Món. També hi ha llocs amb grans perspectives pels seus negocis, però segurament no l’estàn esperant a Xina o a Rússia, i no està molt clar que el Vaticà sigui un lloc mes favorable, mentre que Andorra li podría quedar una mica petit.
Res no es compara amb el seu pis de Manhattan, decorat amb or, o les platges i camps de golf de Mar-a-Lago que ha estat, fins ara, la “Casa Blanca d’hivern”, on Trump podria jugar al golf en mig de l’hivern rodejat d’altres super-rics…si no fos perque li han dit que no el volen de veí.
Autor: Diana Negre
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.
Știrea cea bună în pandemia COVID-19 este că deja există vaccinuri. Însă, există doar pentru cei care le pot plăti.
Desigur, nu el sau ea, în mod individual, ci țara în care trăiesc. Căci, în aceste momente, cu vaccinurile tocmai aprobate și de abia ieșite șuvoaie din laboratoare, țările bogate au acaparat – mai bine zis, și-au rezervat – doze masive… în timp ce țările mai sărace stau la coadă. Coadă pentru a primi vaccinurile dăruite sau cumpărate la un preț mai mic, cel pe care-l pot plăti.
Astfel, a șaptea parte din populația lumii are acces, conform promisiunilor, la jumătate din producția de vaccinuri din acest an. Și ca să oferim exemple concrete, Australia, Canada și Japonia au 1% din populația contagiată la nivel mondial, însă au pre-cumpărat 17% din producția globală de vaccinuri din 2021.
Desigur, această inegalitate nu e generată numai de bani. Un factor tot atât de important sau chiar mai important este faptul că cercetarea științifică și instalațiile industriale necesare pentru a crea și a pregăti vaccinurile sunt foarte scumpe și complicate. În ziua de azi, există doar o duzină de țări în lume care au această capacitate. Trebuie luat în considerare și faptul că a concepe și produce un vaccin este mult mai scump decât producerea unui simplu medicament cum ar fi – de pildă – vreun antivirotic, pentru a combate HIV, virusul care cauzează SIDA.
Egoism urât și încăpățânat este și faptul că țările bogate au acaparat vaccinurile. Căci, guvernele merg pur și simplu pe bâjbâite în fața unei provocări total necunoscute. Și unul dintre reperele de care se agață este cel conform căruia ar fi nevoie de vaccinarea a 70% din populație pentru a atinge imunitatea globală. Să nu uităm că bâjbâim și în ceea ce privește imunitatea pe care o crează noile vaccinuri. Cel mai probabil este că ritmul mutațiilor acestui virus este similar celui gripal, astfel că lumea va fi nevoită să se vaccineze în fiecare an.
În sfârșit, dacă, pentru moment, guvernele acționează așa în lupta împotriva pandemiei, alte epidemii au generat o solidaritate internațională plină de speranțe. SIDA este exemplul cel mai elocvent, cu toate că nu este deloc unic. Astfel, HIV a șocat state, plutocrați și entități filantropice într-o asemenea măsură, încât a îndeamnat la optimism. În fața evidenței că țările în curs de dezvoltare nu puteau combate plaga singure, căci, în 1989, tratamentul SIDA era, proporțional, mai scump în Africa, decât în Suedia sau în SUA, s-a pornit o mișcare de solidaritate internațională care, într-un deceniu, din 2001, până în 2010, a reușit ca donațiile pentru combaterea plăgii în lumea a treia să crească de la 10 miliarde 800 de milioane de dolari, la 28 de miliarde 200 de milioane.
Aceasta a fost, desigur, altă poveste. Acum, teama îl impune pe „eu, mai întâi” al celor bogați și puternici. Însă, când de vorba de teamă, până și Legiunea de diavoli i-a recunoscut întâietatea prin lozinca „teama e liberă”… Conduita, în schimb, este cu totul altceva.
Autorul articolului: Valentin Popescu
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
¡ SÁLVESE QUIEN… PAGUE !
La buena noticia en la pandemia del COVID-19 es que ya hay vacunas. Pero solo las hay para quien se la pueda pagar.
Bueno, no él o ella individualmente, sino la nación a la que pertenezca. Porque en estos momentos, con las vacunas recién aprobadas y apenas saliendo a raudales de los laboratorios, los países ricos han acaparado – mejor dicho, reservado – dosis masivas de los fármacos… en tanto que las naciones más pobres están haciendo cola. Cola para que les den las vacunas regaladas o a muy bajo precio; el que pueden pagar.
Así, la séptima parte de la población mundial tiene apalabrada la mitad de la producción de vacunas para este año. Y concretando los ejemplos, Australia, Canadá y el Japón tienen un 1% de la contaminación mundial, pero han pre comprado el 17% de la producción global de vacunas del 2021.
Naturalmente, no es solo el dinero lo que genera esa desigualdad. Factor tanto o más importante es que la investigación científica y las instalaciones industriales necesarias para inventar y elaborar las vacunas son extremadamente caras y complicadas. Hoy en día hay tan solo una docena de naciones en el mundo con esta capacidad. Téngase en cuenta que, además, concebir y fabricar una vacuna es muchísimo más caro que producir un fármaco simple, cómo – por ejemplo – los antivíricos para combatir el HIV, virus causante del sida.
Tampoco es egoísmo cerril de los Estados ricos acaparar vacunas. Simplemente, los Gobiernos van a tientas con un desafío totalmente desconocido y así dan muchos palos de ciego. Y uno de los pocos puntos de referencia al que se agarran es el de que hace falta vacunar al 70% de una población para alcanzar la inmunidad global. Sin olvidar que también se va a ciegas con la duración de la inmunidad que dan las nuevas vacunas. Lo más probable es que el ritmo de mutación del virus COVID-19 sea similar al de la gripe y que se tenga que revacunar a la gente cada año.
Por último, si los Gobiernos actúan de momento así en la lucha contra la pandemia, otras epidemias han generado una esperanzadora solidaridad internacional. El sida es el ejemplo más llamativo, aunque no el único ni mucho menos. Así, el HIV conmocionó a Estados, plutócratas y entidades filantrópicas en una medida que incita al optimismo. Ante la evidencia de que las naciones en vías de desarrollo no podían combatir la plaga solamente con sus recursos – en 1989 el tratamiento del sida era, proporcionalmente, más caro en África que en Suecia o los EE.UU. -, se generó un movimiento de solidaridad internacional que en un decenio, del 2001 al 2010, logró que los donativos para combatir la plaga en el tercer mundo pasaran de 10.800 millones de $ a 28,200 millones de $.
Claro que esa fue otra historia. Ahora el miedo impone el “yo, primero” de los ricos y poderosos. Pero en eso del miedo, hasta la Legión reconoce su primacía con el lema de que “el miedo es libre”….La conducta ya es otro cantar.
Valentin Popescu
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Valentín Popescu.
ghemulariadnei 